Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Dimitrie Bolintineanu

    Mihnea şi baba

    (după o tradiţie)

    I

    Când lampa se stinge la negrul mormânt
    Atinsă de aripi, suflată de vânt;
    Când buha se plânge prin triste suspine;
    Când răii fac planuri cum au a reţine
    În barbare lanţuri poporul gemând;
    Când demoni şi spaime pe munţi se adună
    De urlă la stele, la nori şi la lună,
    Într-una din peşteri, în munte râpos,
    Un om oarecare intră curajos.

    II

    În peşterea Carpaţilor
    O oară şi mai bine
    Vezi templul pacinaţilor
    Ce cade în ruine.

    Aci se fac misterele
    De babe blestemate,
    Ce scot la morţi arterele
    Şi hârcele uscate.

    Aci se fierb şi oasele
    În vase aurite,
    Aci s-adun frumoasele
    Când nu mai sunt dorite.

    O flacără misterică
    Dă palidă lumină;
    Iar stâlpii în biserică
    Păreau că se înclină.

    Şi liliecii nopţilor
    Ce au aicea locul,
    Ascunşi în hârca morţilor,
    Umblau să stingă focul.

    O babă, ce oroarele
    Uscaseră în lume,
    Tot răscolea vulvoarele,
    Şoptind încet un nume.

    III

    S-aude un zgomot de paşi pe aproape,
    Cum calcă strigoiul când va să dezgroape
    O tânără fată... Colo... Ascultaţi!
    Să fie satana cu ochii de focuri?
    — ,,Hei! Cine să calce în negrele-mi locuri,
    Se-ntreabă bătrâna... aici nechemaţi!..."
    Ea zice, şi-n umbră un om se arată
    Cu ochii de sânge, cu fruntea uscată,
    Teribil ca locul în care intra.
    — ,,Bătrână, el zise, îţi fă datoria!"
    Şi vorba-i, cum geme în zid vijelia,
    Din colţuri în colţuri grozav răsuna.

    Ascultă-mă, doamne, aveam în oştime
    Un fiu oarecare vestit în mulţime
    Prin luptele sale; era fiul meu;
    Plăcut ca seninul, frumos ca o floare
    Şi pentru aceasta mai stam eu sub soare.
    Era pentru mine al meu Dumnezeu,
    Şi pentru aceasta m-am dat în pierzare.
    Să-l fac între oameni ferice şi mare,
    Am dat al meu suflet la negrul tartar.
    Tu ştii mai departe. Ce? gemi de turbare!
    Vrei sângele mumei, tu vrei răzbunare,
    Loveşte! Na sânul, tirane barbar!
    Căci viaţa îmi este acum blestemată.
    O! cum nu pot oare să sorb astă dată
    Şi zilele tale, şi sângele tău!
    Dar nu pot, căci fiu-meu în ultima-i stare
    Opri orice mână a da răzbunare.
    Tirane! Vezi prada-ţi, vezi cugetul său.
    Pe urmă, c-o mână uscată şi arsă,
    Într-una din hârce un sânge ea varsă,
    Şi, dându-l lui Mihnea, îi zise: Să bei!
    E sângele fiu-meu, na! soarbe-l mai tare,
    E cald şi e tânăr, cum vrei tu, barbare;
    Na, soarbe, sau eu sorb p-al tău, de nu vrei.

    IV

    Toţi morţii din mormânturi,
    Cu ghearăle-ncleştate,
    Ca frunzele uscate
    Ce zbor când suflă vânturi,
    Spre Mihnea alerga;
    Iar vârcolacii serii,
    Ce chiar din lună pişcă
    Când frunzele se mişcă
    În timpul primăverii,
    Ţipând, acum zbura.
    Şoimanele ce umblă
    Ca vijelii turbate,
    Colore deşirate
    Cu forma ca o turlă,
    Din munţi în văi călca.

    V

    Un glas în mulţime teribil gemu
    Şi ceata infernă îndată tăcu.

    VI

    Blestemul

    Oriunde vei merge să calci, o, tirane,
    Să calci p-un cadaver şi-n visu-ţi să-l vezi,
    Să strângi tu în mâna-ţi tot mâini diafane
    Şi orice ţi-o spune tu toate să crezi.
    Să-ţi arză plămânii d-o sete adâncă
    Şi apă, tirane, să nu poţi să bei,
    Să simţi totd-auna asupră-ţi o stâncă,
    Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei.
    Să nu se cunoască ce bine vei face!
    Să plângi! însă lacrimi să nu poţi vărsa,
    Şi orice dorinţă, şi orice-ţi va place
    Să nu poţi, tirane, să nu poţi gusta!
    Să crezi că eşti geniu, să ai zile multe
    Şi toţi ai tăi moară; iar tu să trăieşti!
    Şi vorba ta nimeni să nu o asculte,
    Nimic să-ţi mai placă, nimic să doreşti!

    VII

    Aşa vorbi bătrâna
    Şi Mihnea tremură.
    Iar naiba, ce fântâna
    O soarbe într-o clipă
    Şi tot de sete ţipă,
    La dreapta lui zbură.

    El are cap de taur
    Şi gheară de strigoi.
    Şi coada-i de balaur,
    Şi geme cu turbare
    Când baba tristă pare;
    Iar coada-i stă vulvoi.

    Iar nagodele-urâte
    Ca un mistreţ la cap,
    Cu lungi şi strâmbe râte
    Cu care de pe stâncă
    Râm marea cea adâncă
    Şi lumea nu le-ncap;

    Şi şase legioane
    De diavoli blestemaţi
    Treceau ca turbilioane
    De flăcări infernale,
    Călări toţi pe cavale
    Cu perii vulvoiaţi.

    Şi mii de mii de spaime
    Veneau din iad râzând
    Pe Mihnea să defaime,
    Căci astfel baba are
    Mijloc de răzbunare
    Pe mort nesupărând.

    VIII

    Mihnea încalecă, calul său tropotă,
    Fuge ca vântul;
    Sună pădurile, fâşâie frunzele,
    Geme pământul;
    Fug legioanele, zbor cu cavalele,
    Luna dispare;
    Cerul se-ntunecă, munţii se clatină,
    Mihnea tresare.
    Fulgerul scânteie, tunetul bubuie,
    Calul său cade;
    Demonii râseră; o, ce de hohote!
    Mihnea jos sare.
    Însă el repede iară încalecă,
    Fuge mai tare;
    Fuge ca crivăţul; sabia-i sfârâie
    În apărare.
    Aripi fantastice simte pe umere,
    Însă el fuge;
    Pare că-l sfâşie guri însetabile,
    Hainele-i suge;
    Baba p-o cavală iute ca fulgerul
    Trece-nainte,
    Slabă şi palidă, pletele-i fâlfâie
    Pe oseminte;
    Barba îi tremură, dinţii se clatină,
    Muge ca taur;
    Geme ca tunetul, bate cavalele
    Cu un balaur.

    IX

    O, ce de hohote! Râseră demonii,
    Iadul tot râse!
    Însă pe creştetul munţilor, zorile
    Zilei venise.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA