Editura Global Info / Literatură

Duiliu Zamfirescu

Djali

Acolo unde râul plângând murea în mare,
Djali-şi găsise luntrea.
O dulce legănare
De vânt, încet o duse pe tainicul canal.
Treceau întinse umbre de nori din val în val,
Furând razele lunii, şi-n zborul lor cel mare
Scriind pe faţa apei poveste marinare.
Văzduhul amuţise. Se-ntuneca. Furtuna
Se-mlădia pe mare. Tuna. Pierise luna.
Din când în când, un zgomot străin, din altă lume,
Ţipa; geniul mării striga totul pe nume:
Nori, vânt, curente, glasuri se deşteptau.
Djali
Desprinse de la barcă lopata şi-o zvârli.
Apoi vorbi:
    „Ce-mi pasă de tinereţea mea
Când port fără de voie în pieptu-mi o ruină
De dor, de suferinţă, de-amărăciune plină?
Când nu pot nici să sufăr aşa precum aş vrea?
Ce-mi trebuie lopata când văd că fiecare
Născându-se-şi începe un cântec de-ngropare,
Când ştiu că-i dat să fie viaţa pe pământ,
Al fericirii noastre cel mai adânc mormânt,
Când şi pe poarta vieţii ca şi pe-a morţii poartă
S-a scris cu slove negre aceeaşi vorbă moartă:
Durerea?
Deci furtuna şi vânturile sale
Să-mi ducă suferinţa pe-a valurilor cale,
Şi piară tinereţea-mi într-un ocean spumos
Cum piere-n dimineaţă un vis, cel mai frumos!”
O... Dante! de pe uşea infernului s-a şters
Şi-acum pe uşea vieţei s-a scris celebru-ţi vers!
Ea se-necă:
- Se spune c-adeseori, când tună,
Pe mare se iveşte, ca geniu de furtună,
O tânără femeie.
Şi iarăşi câteodată,
Când marea vrea s-o ducă spre marginea-i uscată,
O văd luntraşii veseli pierind ca-ntr-un mormânt
În valuri.
Fuge vecinic departe de pământ.

August 1880

TE-AR MAI PUTEA INTERESA