| Editura Global Info / Literatură |
Duiliu Zamfirescu
Levante şi Kalavryta la Missolonghi1
Voi, ce-n faţa mea, tăcute, mari ruini de amintire,
Înălţaţi zidiri ştirbite, triste resturi de mărire,
Vorbiţi, spuneţi, ce e timpul, voi care-aţi purtat pe umeri,
Veacuri mari ca vecinicia, ani ce nu mai poţi să-i numeri!
Spune, Zante2, unde-i timpul când Byron, în liniştire,
Pe-ale mării tale valuri dorul său şi-l legăna...,
Ş-ale vântului suspine când nebuna sa iubire
Cu suspine le-ngâna?
Missolonghi, unde-i vremea când pe zidurile tale,
Surâzând mureau toţi grecii ca eroii din poveşti?
Unde-s sfintele morminte după adormita vale
Ce opreau cu-ale lor umbre pe drumeţ în a sa cale?
Unde-i Botzaris eroul?... — Missolonghi, unde eşti?
Vântul singur îmi răspunde: “Tot pe lume-i trecător”
Iar pe mare echo strigă, prins de-un val spumegător:
“E trecător..., e trecător...”
I
De la Zante care-şi scaldă portocalii săi în mare
Împrejur, cât vede ochiul în nemărginita zare,
N-a purtat vreodată valul, pe-al său braţ legănător,
Lopătar mai fară grijă, mai frumos decât Levante
De la Zante.
Către seară când el cântă, glasul lui tremurător
Mână somnul înspre crângul de tufani de iasomie,
Unde mii de păsărele stau s-adoarmă printre flori;
Iar pe grecele frumoase când râzând el le îmbie
Să privească cum în unde moare-o rază aurie
Ce voios se furişează printre lungi gene de nori;
Ele vin la ţărmul mării, cum albinele uşoare
Vin din stupi să se îmbete pe un sân deschis de floare.
Vin să vadă jocul apei, să asculte plânsul mării.
Să aspire adierea răcoroasă, dulce-a serii.
— Zantiote cu lungi gene, spuneţi, unde-i Kalavryta?
Unde e stăpâna voastră? Căci, pe Venus Pandemos,
Am trecut o noapte neagră întrebând cerul frumos
De nu are printre stele vreo stea rătăcitoare
Ce-a venit din altă lume, luminând ca şi un soare
Stelele din jurul ei;
Am cătat-o pe la vânturi; — am oprit noaptea din cale
Întrebând-o de nu are printre spiritele sale
Sufletul unei femei;
Cercetat-am marea lină, vrând să ştiu dacă în unde,
Printre albe Nereide3, marea însăşi n-o ascunde...
Dar nimic — Cer, noapte, mare, lung la mine au privit
Ş-au zâmbit.
Zantiotele râd toate, iar Thaisa le opreşte:
— O..., Levante Hyacinthus, eu ţi-o spui într-un cuvânt:
Eşti frumos, dar n-ai viaţa ce-n oricare grec trăieşte...
Tu o cauţi printre stele, ea te-nşală pe pământ.
II
Subt o boltă-ncondeiată cu lungi litere arabe,
Unde aurul se leagă cu granitul african,
Unde stau, ieşiţi din ziduri, sfincşii dormitând pe labe,
Ce port vase de-alabastru, stâlpi cu capiteluri albe,
E întinsă-o masă mare de porfir egipţian.
Pe sub negrele arcade, mii de candele uşoare
Imitând floarea de nufăr, dau lumini scânteietoare,
Ale căror slabe raze lin se pierd în neagra noapte,
Cum se pierd în depărtare, năbuşite, tainici şoapte,
Prinsă-n două mari inele de argint, o fină plasă,
Peste care stau întinse draperii lungi de mătasă,
Poartă, legănând pe braţu-i, ca pe-un val tremurător,
Corp de tânără femeie, plin de graţii, alb, uşor.
Seara, de-ar trăi pe lume într-o gingaşe făptură,
N-ar avea un ochi mai lânged, o mai rumenită gură,
N-ar avea mai negru părul, fruntea mai cugetătoare
Zâmbetul mai mort pe buze, buza mai tăinuitoare...
Tânjitoarea ei privire, printre umbre rătăcită,
Pare-a urmări în zboru-i o vedenie iubită,
Ce, pe căi nestrăbătute, dinainte-i vecinic fuge,
Iar când doru-i, nici chiar doru-i călător, n-o mai ajunge.
Năpădită-atunci de lacrămi însăşi sânul şi-l cuprinde
Vrând în el să stăpânească un necunoscut fior...
Sânul însă n-o ascultă, alba-i faţă i s-aprinde
Şi oftând, mai fără voie, zice: “Ah, mi-e dor!... mi-e dor...”
III
După capul Kalogria, pe o coastă,-ntre lagune,
Doarme dusă Missolonghi la al mării glas uşor,
Iar legenda ei măreaţă veacul veacului o spune,
Unda, vântului ce trece, seara, orelor ce zbor.
Stai, luntraş! Nu vezi cum superi prin a viselor lovire
Majestuoasa ei odihnă, visul ei de fericire...
Nu vezi fruntea ei cernită ce măreţ i-o încunună
Cu-ale sale raze albe vecinic călătoarea lună?
Nu vezi tu cu ce sfială lunga-i haină i-o sărută
Marea mută?
Stai! Opreşte-te!... Ascultă!
— Nu!... Şi barca cea uşoară,
De lungi aripi legănată, ca un gând pe valuri zboară...
Iat-o... Vine... Se-ndreptează spre castelul cel arab
Unde sir Hoowards englezul, mai bogat ca un Nabab,
Şi-a adus smintitu-i spleen şi răceala-i englezească,
Ca la lungi raze de soare calde să şi le-ncălzească.
— O..., Archipelagul mândru, câţi englezi n-a-nveselit,
Câte suflete răcite soarele-i n-a încălzit!...
Iată barca... Iat-o vine. Lanţul ei lin se anină
După gâtul unui tigru; marmură sculptată, fină;
Iar din luntrea cea grăbită sprinten sare chiar Levante
De la Zante.
El tăcut se furişează printre sălile pierdute
Întrebând lampele stinse, vorbind zidurilor mute,
Cercetând uşă cu uşă şi la orişice mişcare
Simţind inima-i cum bate, sufletul cum îi tresare;
Iar în fund pierdut de lume, el aude-ncetişor
Un glas tainic ce-i şopteşte: “Vino... ah, mi-e dor, mi-e dor...”
Un pas, înc-un pas... şi iată-l! Iată cleftul la intrare
Pironit de gelozie, rămas mut de întristare...
El priveşte la englezul ce sărută în uimire
Mâna ei, alba ei mână, căreia nebuni se-ntrec
Zantioţii toţi să-nchine neschimbata lor iubire,
Luntrea, armele şi capul, tot ce poate da un grec!
Cum îl vede, ea spre dânsul tremurând mâna-şi întinde:
— Vin, îi zice cu privirea, Kalavryta e a ta.
Vino, vis trimis de noapte şi de buza-mi ce s-aprinde,
Dor cu ochii ca seninul, vin, lipeşte-ţi buza ta.
Însă el, smintit de ură, vechi pistol din brâu apucă
Şi ocheşte... Un foc roşu trece viu ca o nălucă...
Un corp cade... O, pistolul era vechi, dar era bun!
Kalavryta plânge-n umbră... Grecul râde; e nebun.
1879, iunie
Note
1. Missolonghi - oraş în Grecia, pe tărmul Mării Ionice, rămas celebru prin apărarea eroică a lui Botzaris, contra turcilor, în 1822 şi 1825.
2. Insulă a Greciei în apropiere de coasta Moreei; capitala Zante.
3. Nimfe ale Mediteranei.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
