Duiliu Zamfirescu

Viaţa la ţară

Cum ridici priporul Ciulniţei, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleţ, case bătrâneşti şi sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moşiile boiereşti. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur până cine ştie unde, la dreapta, spre valea Ialomiţei, la stânga, pe desişul pădurii de Aramă, iar în faţă pe cotiturile uliţelor strâmbe ale satului.

Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu cârduri întregi de gâşte, de curci şi de claponi; cu bibilici ţiuitoare; cu căruţe dejugate; cu argaţii ce umblă a treabă de colo până colo — şi seara, când vine cireada de la câmp, cumpăna puţului, scârţâind neunsă între furci, ţine isonul berzelor de pe coşare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ţi iau auzul. Fără a fi risipă şi zarvă, curtea boierească pare populată şi bogată.

Într-o zi de vară, pe la vremea odihnei, conu Dinu fu sculat din somn de sunetul clopotelor unor poştalioni ce intrau în curte cu strigăte şi saltanat. Atât el cât şi nevastă-sa Sofiţa săriră din paturile lor de cit, şi se uitară pe fereastră.

— Iii!... e greu de noi! Tănase Scatiu cu mă-sa!... exclamă boier Dinu.

— Da' nu-i mai zice aşa, omule, că te-a auzi a fată... Ia-ţi mai bine surtucul şi eşi-le înainte.

Coana Sofiţa trecu repede într-o odaie de alături să se mai diretice la cap, iar boier Dinu îşi trase din fugă cizmele (strângând din ochi şi blestemând), îşi luă haina în spinare şi ieşi să-şi întâmpine musafirii.

— Salutare, nene Dinule, zise noul venit, scuturând pe bătrân de mână. Iacătă, am venit cu mama.

— Sărut mâna, coană Prohiro; bre, anul ăsta fac grâu mult, zise Murguleţ, sărutându-i mâna cam din fugă.

— Sărut ochii, mamă; da' ce se potriveşte, eşti fodul, coane Dinule! Uite, zău, maică, zise ea lui fiu-său, parcă văd pe căminarul Tasache Murgu; uite, leit-poleit cum e conu Dinu: nalt, uscăţiv la chip, aşa smead ca dumnealui şi fodul... Lasă, zău, coane Dinule, că sunteţi fodui... Auzi, de atâţia mari de ani vecini cu moşiile şi să nu loveşti dumneata o dată pe la mine!...

— Uite, zău, coană Prohiro, ai dreptate; da' nu ştiu cum s-a făcut...

Vorbind astfel, bătrâna îngălbenea, începea să înghită în sec, se foia fără rost, până ce căzu pe o bancă din cerdac.

— Aoleo, coane Dinule, zise ea repede, făcându-şi vânt cu mâna, îmi vine rău...

— Puţin "coneac", strigă fiu-său, ori apă de Vals, repede să ne dea ceva...

Murguleţ se repezi fuga la cămară şi se întoarse numaidecât cu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă mai toată în capul coanei Profira, pe când fiu-său o muncea pe la tâmple să-şi vie în fire.

În vremea asta se arătă şi Sofiţa Murguleţ.

Ea dete pe bărbaţi la o parte, sărută mâna bătrânei, o mai strânse de un deget, o mai meremetisi, ce-i făcu, că îşi veni baba în simţiri.

— Doamne, coană Profiriţo, cum stai dumneata afară, soro!... Ia să intrăm înăuntru, că pe năduşala asta te bolnăveşti chiar din senin, zău.

Şi, ţinând pe babă de subsuori, trecură într-o odaie răcoroasă, mare, în care bătrâna păru a se înzdreveni ca prin farmec.

Sofia Murguleţ se îngrijea de babă cu un interes nespus. O puse să-şi istorisească patima de la descălicătoare, îi dete cafea cu lămâie, pică oţet pe un cărbune sub nasul ei — iar pe de altă parte porunci să aducă tânărului dulceaţă, cafea, tutun, cu tot dichisul cuvenit.

— Ia spune-ne, coană Profiriţo, cum îţi vine?...

Aci, începu bătrâna o lungă şiretenie de vorbă:

— Uite, maică, îmi vine aşa un "nixis" pe la stomah, şi parcă numai ia aşa mă zgâlţâie de chiept, şi să te ţii numa goană la cap, şi apoi parcă-mi bate două zbanţuri în tâmple, de mă prăpădesc, maică!...

— Şi nu iai nimic dumneata pentru asta?

— Da' câte n-am făcut! N-a cheltuit ghetu băiat o grămadă de bani!... Ba palianuri, ba consulturi, ba doftoru Draci, ba acu cică să iau apă de Vacs...

— De Vals, mamă, o îndreptă fiu-său.

Pe când vorbeau astfel, uşa se deschise de la un iatac din fund, şi de sub perdelele albe de ţară se ivi un chip rotund de fată, care, dând de obrazurile nouă ale musafirilor, se făcu stacojiu.

— Mămucă dragă... avu ea aerul de a începe.

Dar în mijlocul odăii, se opri în loc, făcu o plecăciune după toate regulele ceremonialului de la pension, şi dete năvală să iasă pe cealaltă uşă. Coana Sofiţa o opri.

— Tinco! Da' nu saluţi lumea? Unde te duci?

Fata se opri din nou, nehotărâtă. Obrazul mame-sii luase expresia obişnuită de nemulţumire şi descurajare, când i se întâmpla câteodată să se supere, iar conu Dinu se ruşinase cu desăvârşire de stângăcia ei.

— Sărută mâna coanei Profiriţe, zise mamă-sa.

Un moment, cât mai trecu până să se hotărască fata, coana Profira îşi înfipse privirile în ochii ei, cu toată răutatea lor bătrânească. Fata auzise vorbindu-se în casă de neamul îmbogăţit al Scatieştilor ca de nişte mojici renumiţi, ieşiţi dintr-un vechi vătaf al tatălui lui conu Dinu Murguleţ, şi a-i vedea în casa lor i se părea o adevărată enormitate. Dar, în cele din urmă, se duse să sărute mâna coanei Profire. Bătrâna o sărută pe obraz, uitându-se la ea lung şi scuturându-şi valurile de carne de pe trup, de pofta râsului.

— Ptiu, să nu fie de deochi! că frumoasă mai eşti!

Fata se duse după aceea la fiul bătrânei şi-i întinse mâna cu aceeaşi reverenţă; el răspunse tare şi sigur de sine:

— Salut!

Apoi, fericită că-şi isprăvise complimentele, se retrase în dosul scaunului lui tată-său, şi, după un minut, o şterse.

Coana Profira începu iarăşi a râde:

— Cresc, bată-le norocul, ca din apă... Acuma numai bărbat îi lipseşte...

Conu Dinu Murguleţ îşi ciugulea unghiile de la o mână, neîndrăznind să privească în faţa bătrânei. În fond îl supăra vorba coanei Profire, fiindcă înţelegea unde vrea s-o aducă. Dar nevastă-sa, cu sensul practic al femeilor, da din cap cu înţelesuri.

— Răul e, zise ea, că nu facem grâu destul.

— Ia lasă, coană Sofiţo, răspunse bătrâna, conu Dinu să trăiască! De atâţea mari de ani, de când are moşia de la Eforie pe nimic, bez moşia dumisale părintească, mărita până acum şapte fete.

Pe conu Dinu nimic nu-l supăra mai rău decât să-i fi zis că are moşia de la Eforie pe nimic. Îşi muşcă din unghii mai adânc şi tăcu.

— Aşa e, îngână coana Sofiţa, dar avem greutăţi: fata la pension, nepotu-meu în străinătate...

— Aracan de mine, maică, da' tot învaţă? Ce-a mai ieşit şi moda asta cu învăţătura până la adânci bătrâneţe!... Uite, eu pe Tănase al meu l-am pus la treabă de mic copil, şi slavă lui Dumnezeu, băiatul a ieşit bun, treaba treabă, plimbarea plimbare. Acu să-i găsesc nevastă cumsecade şi m-am liniştit. Anu ăsta trebuie să-l însor, că mi-e c-oi închide ochii fără să apuc să-mi văd nepoţii... Ce zici, coane Dinule?...

Conu Dinu dete din cap, parcă ar fi zis că aşa e, dar că asta nu-i treaba lui.

După ce-şi isprăviră cafeaua, Tănase Scatiu scoase o pană de gâscă din buzunar, mătură o enormă ţigaretă de chihlimbar cu care fuma, puse pana murdară pe farfuriuţă, iar ţigareta în toc, şi se sculară să plece.

Coana Profira dori să vază pe Tinca la plecare, dar fata nu se găsi nicăierea. Cam înfiptă, bătrâna sărută pe conu Dinu pe frunte, zicându-i:

— Aşa sunt fetele, marfă scumpă. Ce zici, vecine, nencuscrim?

— Drum bun, coană Profiro. Ia să ridice coşul de la trăsură. Vătaşe Taftă, pune mâna, să nu se dea vizitiul jos.

În sfârşit, plecară.

În urma lor, coana Sofiţa umbla domol în jurul lui bărbatusău, şi, cu sfioasă supunere, căuta să-i ghicească gândurile. Dânsul îşi răsuci o ţigară, fără a zice nimic, şi intră s-o aprindă. Fumul din salon îl luă de cap.

— Ah! Zi, te rog, să deschidă geammurile.

Nevastă-sa stete un moment la îndoială.

— Au să intre toate muştele, omule.

Murguleţ se îndreptă spre masă să găsească chibriturile şi dete cu ochii de pana de gâscă lăsată de tânărul Scatiu.

— Deschideţi uşile, să iasă mirosul de mitocani! Ia poftim de vezi, zise el făcând explozie, cu braţele încrucişate înaintea penei, cine-mi cere fata. Eu să-mi dau fata la asemenea mojici?... Doar dacă mi-o lua Dumnezeu minţile! Bă-dă-rani!...

Coana Sofiţa încerca să fie serioasă, deşi îi venea să moară de râs. Bărbatu-său se întoarse din nou către dânsa.

— Am moşie de la Eforie pe nimica, ha? De ce nu pofteşte fiu-său să mă urce la mezat, să-l învăţ eu minte!

— Nu, zise nevastă-sa, zâmbind, fiindcă speră să-i dăm fata.

— Să-mi dau eu fata unui asemenea mojic!... Ţi-am spus: dacă mi-o lua Dumnezeu minţile, poate.

Apoi urmă a face paşi mari prin casă şi a trage adânc din ţigară, ca şi cum maximul acesta de fum ar fi putut reduce firea sa la un minimum de supărare. Coana Sofiţa trecu pe nesimţite într-o odaie vecină, lăsându-l să-şi potolească singur furia.

Conu Dinu, rămas singur, prinse a innoda firul vremilor de azi cu lungul şir al celor trecute, şi a se întreba, cu disperarea oamenilor bătrâni, cum era cu putinţă ca nepotul vătafului Scatiu (pe care vătaf îl văzuse el însuşi în spinarea unui ţigan şi bătut de un alt ţigan cu opritorile de la cai, după porunca lui tată-său, căminarul) să ajungă a cere mâna fetei lui? Şi imaginile trecute îi reveneau în minte, slăbite, cu câte o răsăritură de observaţie copilărească cum le făcuse: bunăoară că pe atunci ploua mai des şi mai la vreme. Şezu jos şi fuma mai departe din ţigara stinsă, sărind cu mintea la nepotu-său Damian, care nu mai venea din străinătate, la soră-sa Diamandula, mama lui Damian, care trăia numai prin puterea imaginei fiului său, la una şi la alta, până ce un pisic, care se strecurase sub scaun, îi atrase luarea-aminte prin îndemânarea cu care se juca cu pana ţigaretei lui Tănase Scatiu.

Era tocmai să se supere din nou, pe pisic şi pe Tănase, când bătu cineva la uşe.

— Poftim! zise el cu glasul trăgănat al boierilor bătrâni.

Uşa se deschise şi o femeie tânără intră, închizând-o repede, ca să nu lase muştele înăuntru.

— Sărut mâna, coane Dinule, zise ea, sărutându-i mâna cu adevărat.

— Bună ziua, fetiţo, îi răspunse el, dându-i mâna să i-o sărute. Vino-ncoa să te pup pe obraz.

Şi după ce o sărută, se uită la dânsa de aproape, ca şi cum o cerceta să o cumpere.

— Ce păcat că nu eşti băiat, Saşo.

Ea începu a râde, mirată.

— De ce, coane Dinule?

— Ţi-aş da pe Tincuţa.

— Şi eu aş lua-o numaidecât. Numai aş fi cam copt pentru dânsa.

Bătrânul se uită la ea lung, ţinându-i mâna într-ale lui.

— Uite, Saşo, poţi să te superi, dar eu tot n-o să te las în pace: de ce nu vrei să te măriţi, fato?

— Coane Dinule!...

— Bine, bine, nu mai zic nimic, dar să-ţi spun drept, nu te pricep.

— Şi cu toate astea e aşa de uşor! Ţi-am spus de atâtea ori: eu am o familie, fară să mă mărit; dacă m-aş mărita, aş avea două, şi aş fi, desigur, mamă rea, ori pentru unii, ori pentru alţii. Dar, coane Dinule, mi-ai făgăduit să nu mai vorbim despre asta... Acuma am şi îmbătrânit, adăugă, parcă nu i-ar fi displăcut, pe cât zicea, să vorbească despre "asta". Eu am venit să-ţi spun că te pofteşte coana Diamandula.

Bătrânul se sculă greoi de pe scaun şi porni să iasă, cu aceea pe care voia cu orice preţ s-o mărite, când, ajuns la uşe, o opri din nou.

— A, Saşo, nu ştii o comedie?... Ghiceşte... Nici nu-ţi trăsneşte prin cap: avem un ginere pentru Tincuţa.

— Serios?

— Da... un ginere fain: pe amicul meu, domnul Tănase Scatiu.

— Ce?! zise cealaltă încremenită locului.

— Da, junele Scatiu, alegător la colegiul întâi, mare proprietar, mâine poimâine deputat...

— Biata Tincuţa!

— Da, şi coana Sofiţa ar fi gata să i-o dea. Dar până n-oi închide eu ochii, Scatiu nu ia pe fata mea, adause, bătânduse cu mâna în piept.

Apoi, ducând un deget la gură, în semn de tăcere, intrară la coana Diamandula.

În fundul unui pat de nuc, cu perne la perete, şedea ghemuită o umbră de femeie, iar pe scaune, împrejurul ei, rude şi prieteni. Legată la cap cu o bocceluţă de mătase neagră, după moda veche, coana Diamandula îşi trăgea din când în când ochelarii de pe frunte, legaţi la spate cu aţă, ca să privească pentru a o suta oară o scrisoare a fiului său. Bătrână, bolnavă, surdă, ea trăia, spre minunea tuturor, numai prin puterea unei dorinţe: aceea de a mai vedea, înainte de a muri, pe unicul ei copil. Tot ce vorbea, tot ce dorea era pentru el, se ducea către el. Cu trupul istovit de puteri, părea a-şi hrăni viaţa din dor. Câte o rară scrisoare ce venea de la el era citită, recitită, învăţată pe dinafară de o mie de ori; plicul descusut şi pe o parte şi pe alta; marca de pe plic studiată până în firele mustăţilor regelui Humbert — căci scrisorile veneau din Italia. Când bătrâna era singură cu câte cineva al casei, întreba cu glasul stins:

— Şi unde e Neapoli ăsta?

Răspunsul nu-l auzea niciodată, dar înţelegea că trebuie să fie departe, după mişcarea mânei şi a ochilor celui ce-i vorbea.

Când intră conu Dinu, ea părea aţipită, cu capul rezemat pe piept. El se apropie de dânsa cu sfială şi respect, pe când ceilalţi se sculară în picioare.

— Ce doreşti, lelţă? zise conu Dinu, care-i era frate mai mic.

— Matei nu mai vine... Eu mă duc, Dinule.

— Doamne, cum vorbeşti dumneata!...

— Mă duc... Dacă mai întârziază două zile, nu mă mai vede. I-ai telegrafisit? întrebă ea, uitându-se în ochii lui.

— I-am telegrafisit.

— I-ai spus să nu întârzieze?

— I-am spus.

— Şi ce crezi, c-o să vie?

—Cum, Doamne, să nu vie. Bătrâna începu a plânge, încet, cu suspine înecate. Lui conu Dinu îi deteră lacrămile.

— Mă rog la Dumnezeu să mă mai ţie cu zile, până l-oi vedea... zise ea cu greu şi gâfâind, dar să nu întârzieze, Dinule.

După aceea aţipi iarăşi. Saşa şi cu Tincuţa îi ridicară pernele la spate, şi ea păru că doarme. Atunci, unul câte unul, ieşiră binişor şi trecură în odaia de alături, unde subprefectul, Mihai, fratele Saşei — un băieţandru de vreo 20 de ani — coana Sofiţa, soră-sa Elena, de la o moşie vecină, cu copiii ei, stau grămădiţi deasupra unui atlas, căutând care este drumul cel mai scurt de la Neapoli la Ciulniţa.

— Zău, nenea Matei ăla, zise Tincuţa supărată, parcă nu-mi mai e drag.

Subprefectul, un vechi prieten al casei, se uită la ea râzând:

— Lasă, c-am să te spui când o veni.

— Da' poţi să mă spui, zise fata roşindu-se; pentru ce nu mai vine?

— Ba vine. N-a telegrafiat că pleacă?

— Sunt trei zile de când a telegrafiat; până acum venea şi de la Han Tătar.

— Aşa faci?

— Aşa, răspunse Tincuţa răstit; dumneata nu vezi că tuşa nu mai poate?

Mihai desprinse o oglindă din cui, fără a fi băgat de seamă, şi o aduse înaintea Tincuţei. Aceasta, roşise deja, se făcu stacojie pe când toţi cei de faţă râdeau. Fata se-ncercă să râdă şi ea, dar o podidi plânsul, şi repede, ieşi şi se ascunse la dânsa în odaie. Saşa se uită lung la frate-său, nemulţumită de gluma lui.

— Mihai, astea sunt glume nesărate. Te rog să nu mai faci asemenea lucruri.

— Da' ce-am făcut, maman dragă? Am glumit, zise el, nenorocit că fusese pricina unei asemenea scene.

Saşa ieşi şi se duse după Tincuţa. Când se-ntoarse, îi găsi pe toţi tăcând, parcă cine ştie ce se-ntâmplase: atâta înrâurire au lacrămile asupra oamenilor. Numai subprefectul, holtei bătrân, călit în ale istericalelor femeieşti, cum zicea el, încerca să mai glumească. Saşa luă pe băiat şi-l duse, cam vrândnevrând, la Tincuţa, să-i ceară iertare.

— Bine, maman, ce-am făcut, ca să cer iertare? zicea băiatul, mergând cam cu sila.

El şi cu toţi fraţii chemau pe Saşa "maman".

— Ai supărat pe Tincuţa. Eu nu vreau să am copii rău crescuţi.

Băiatul se uită lung la soră-sa şi se opri în loc.

— Maman, nu mă umili. Viu eu singur să cer iertare.

Soră-sa se gândi o clipă şi, parcă mişcată de vorba băiatului, îi îndreptă legătura la gât şi porni singură înainte. După câteva minute, el intră în urma ei la Tincuţa, şi, foarte firesc, îi luă mâna şi o rugă să-l ierte. Fata se uita în jos, fără a zice o vorbă.

— Îl ierţi, Tincuţo dragă, nu-i aşa? o întrebă Saşa.

Tincuţa îşi ridică ochii spre el, bufnind încet, de râs sau de plâns, nu se ştia bine.

Astfel se împăcară lucrurile.

Către seară veni o depeşe de la Predeal. În sfârşit, Matei sosea...

Mare gălăgie şi bucurie pe toţi. Mihai şi Tincuţa şi copiii Elenei voiau să meargă a doua zi la gară. Care mai de care sărea mai sus, ţipa mai tare, după cum îl iertau puterile. Vestea fu împărtăşită coanei Diamandule de către frate-său. Bătrâna, cu lacrămile înnodate în barbă, se puse să descoase telegrama, literă cu literă, parcă ar fi fost cine ştie ce document. Se hotărî ca a doua zi toată suflarea să se reverse la gară. Se făcu socoteala trăsurilor şi se văzu că nu era loc pentru toţi. Mihai voia să se ducă pe jos; Tincuţa călare. Subprefectul le puse trăsura la dispoziţie. Saşa pe a sa; dar tot era prea multă lume. Elena se gândi să-şi lase copiii acasă, dar o protestaţie universală se ridică din piepturile gălăgioase ale "ţâncăriei", care nu vrea s-audă de o asemenea poznă. Conu Dinu îi împăcă pe toţi, făgăduindu-le să puie caii la o cloşcărie de braşoveancă, în care intra toată corabia lui Noe.

Era vorba acum să se ştie cine rămâne cu coana Diamandula. Elena, fire veselă, se lepădă, râzând pe sub ascuns ca să n-o vadă cumnatu-său; coana Sofiţa trebuia să meargă; Tincuţa ţinea să meargă; conu Dinu se cuvenea să meargă. Subprefectul propuse Elenei să rămână el, şi făcură mare haz amândoi, spre părerea de rău a celorlalţi, cari voiau să ştie de ce râd, ca să râdă şi ei.

— De ce râdeţi? întrebă coana Sofiţa.

Subprefectul o luă la o parte cu mare taină şi-i zise la ureche în gura mare: "arde Iaşul", ceea ce provocă o mare ilaritate generală şi făcu pe coana Sofiţa să cărăbănească subprefectului o însemnată cantitate de pumni.

Toată lumea adormi în seara aceea fericită. Pentru cei bătrâni revenea un om iubit; pentru tineri, nenea Matei, pe care-l aşteptau tot aşa de vesel şi caraghios precum plecase; pentru copii, un necunoscut, care însă nu mai puţin era nenea Matei, vorbă plină de farmec şi noutate.

III

Se legăna ciocârlia în răcoarea dimineţei, însoţind de-a lungul Ialomiţei trăsurile ce mergeau la gară. Copiii, grămădiţi câte trei pe capră, se bucurau, tăcuţi, de priveliştea cailor. Mihai mâna poştalionul de la trăsura lor, curată, lustruită, în care trebuia să se întoarcă Matei. Pe chipurile tuturor se zugrăvea sănătatea si fericirea.

Întinderea câmpului se desfăşura într-o nespusă linişte de vară. De o parte, un lan de porumb îşi mişca vârful foilor nervoase, dând văzduhului un reflex de culoare verde, ce părea că îngraşe aerul; de partea cealaltă, Ialomiţa curgea domoală între două maluri joase, lăsând să se vadă o margine de Bărăgan, cu pârloagele sale nestrăbătute, cu suhaturi roase de vite, cu o turmă de oi ce se zărea în fund ca o pată albă, şi, mai presus de toate, cu orizontul său înşelător, a cărui dungă închipuită juca în arşiţa soarelui ca oglinda unei ape. Din prundul gârlei, cireada se urca pe un vad şi se îndruma cu greu la păşune. Câte un bou singuratec sta înfipt în marginea apei, cu capul întins înainte, neclintit, întrupând în nemişcarea lui pustietatea locului.

Când trăsurile ajunseră la capătul porumbului, trebuiră să se oprească. Jitarul sări din colibă, cu căciula în mână, şi deschise poarta de nuiele ce tăia drumul. Un câine slăbănog se repezi la picioarele cailor, lătrând din toate puterile şi gata parcă să-i înghită.

Toţi trecură dincolo, iar jitarul închise poarta şi rămase singur ca mai-nainte, în mijlocul câmpului.

După un sfert de ceas ajungeau la gară.

Tot norodul acesta se revărsă în unica săliţă de aşteptare ce se găsea, râzând şi sărind, spre marea mirare a ţăranilor cărăuşi. Mihai cu surorile lui mai mici şi cu Tincuţa; Elena cu patru copii împrejur; coana Sofiţa, conu Dinu şi subprefectul; Berlă, jidanul de la han; Tănase Scatiu, care venise călare. Numai Saşa lipsea: ea rămăsese la Ciulniţei, să ţie de urât coanei Diamandule. Toată lumea se uita la ceasornic cu neastâmpăr: mai sunt zece minute, mai sunt şapte minute. Copiii, neavând voie să iasă pe peron, până la sosirea trenului, ţipau în sala de aşteptare ca într-o menajerie. Mai sunt trei minute. Clopotul sună. În fundul zării se vede locomotiva devenind din ce în ce mai mare, până se arată întreagă. "Daţi-vă la o parte, domnilor!" strigă lampistul gării.

Trenul soseşte cu repeziciune şi se opreşte deodată locului, ca un cal dresat. Toate inimile bat cu putere. Copiii, cu mâna dusă la gură, se retrag cu un pas, speriaţi de zgomot. Toţi întreabă: "Unde-i, unde-i?"

La o fereastră a trenului un chip nerăbdător cheamă pe conductor din toate puterile. Până să vie acesta, cei de pe peron au recunoscut pe Matei al lor şi s-au grămădit la uşa vagonului.

— Matei! nene! conductor! vin de deschide, domnule! Ioane, ia bagajele...

În încurcătura şi-n larma asta, călătorul sare din tren în braţele celor ce-l aşteptau, sărutând şi îmbrăţişând în dreapta şi în stânga; "Nene, Matei, dragă", s-aude din toate părţile. Mihai se repede în vagon şi apucă geamantanele altor domni, care protestează. Taftă, vătaful, ridică el singur două cufere, pe care le aşează cu îngrijire într-o căruţă cu boi. Matei urmează a îmbrăţişa pojidicul, oprindu-se la fiecare şi întrebând "dar tu cine eşti, bre?" în hohotele de râs ale respectivelor mame. În cele din urmă se duce cu braţele întinse către un biet creştin, având aerul de a voi să-l sărute, spre marea mirare a acestuia şi spre desăvârşita topenie de râs a celorlalţi.

—Mai sunt, frate? întrebă el, gata să îmbrăţişeze toată suflarea.

În cele din urmă, conu Dinu, ştergându-şi lacrămile de râs, îl luă de braţ:

— Hai, băiete, hai să mergem.

Pe acelaşi drum porniră trăsurile din nou, înşirându-se în goană, unele după altele. De îndată ce Damian rămase singur cu conu Dinu, veselia de până aci dispăru.

— Ce face mama? întrebă el cu nerăbdare.

— E mai binişor, răspunse bătrânul dând din cap. Acuma, că ai venit, are să se însufleţească din nou.

Tăcură amândoi.

— Bre, zise conu Dinu, credeam că nu mai vii! De şapte ani să nu te mai întorci tu pe acasă!...

— Aşa e, nene Dinule, dar vream să sfârşesc odată... Acuma sper să nu mă mai mişc. Sunt sătul de străinătate. Vreau să trăiesc cu mama, liniştit.

— O să ai puţin de trăit cu dânsa.

Damian se uită la unchiu-său. Bătrânului îi dedeau lacrămile şi nu mai zise nimic. El, de asemeni, îşi simţi pieptul umplându-se de durere şi lacrămile urcându-i-se în ochi. Tăcură din nou amândoi.

— Noi ne ducem, zise tot bătrânul după câteva minute, bătându-l cu mâna pe genunchi; e rândul vostru să trăiţi. Cu buruienile astea uscate, noi am crescut şi ne-am făcut datoria; acu veniţi voi. Să fiţi sănătoşi!...

Un avânt puternic de simpatie făcu pe tânăr să apuce mâna lui unchiu-său şi să i-o sărute. Bătrânul, mai mişcat decât dânsul, bufnea uşor pe nări, privind spre câmp.

— Uite pământul ăsta: m-a făcut să asud; am muncit toată viaţa pentru el, de cele mai multe ori fără să mă răsplătească; m-am supărat şi l-am blestemat, — dar nu m-aş duce de pe el pentru nimic în lume. Nădăjduiesc că tot aşa o să faci şi tu şi că n-o să mai pleci. Aci suntem născuţi şi eu şi maică-ta şi părinţii noştri şi părinţii părinţilor noştri...

O tăcere de câteva minute înlesni bătrânului să-şi înghită nodul de emoţie, ce-l îneca, şi să urmeze:

— Tu eşti singurul băiat din familia noastră. Să rămâi aici, pe pământul ăsta, să nu te mişti şi să nu-l dai nimănui să ţi-l îngrijească, să nu-l arendezi, că arendaşii sunt molii — m-ai înţeles?

— Da, nene.

— Şi ai să fii fericit, pe răspunderea mea. N-o să ai cafenelele voastre de la Paris şi "mazagranurile" lor, nici neramzi ca la "bella Italia", dar o să fii om întreg, n-o să-ţi cânte nimeni cu flaşneta la ureche, nici n-o s-ajungi să calci pe tureatcă... M-ai înţeles? întrebă din nou zâmbind şi ridicând glasul.

— Ei, acuma ia uită-te ce frumuseţe de porumb.

— Da.

În adevăr, ajungeau la poarta jitarului, în marginea de porumb. Soarele se ridicase pe cer, şi zăpuşeala începea să învăluie câmpul în adierile sale fierbinţi. O coloare egală, de un cenuşiu trist, vopsea iarba, pământul, semănăturile şi numai câte o garofiţă sălbatică răsărea, sprinţară, din dungile de nisip pe care le lăsaseră inundaţiile Ialomiţei. Damian se simţi deodată reîntors cu zece ani în urmă. Întinderea uniformă a câmpiei, cu gârla placidă alături, i se păru de un farmec nespus; nimic din ce văzuse până aci nu se putea asemăna cu ele. Jitarul deschise poarta în tăcere, urându-i din fugă un "bine-ai venit, cucoane", şi rămase în picioare cu căciula în mână, până ce trecură toate trăsurile. Damian îşi întoarse capul după el.

— Mă rog, nu-i Toader Croitoru?

— Ba-i el, zise conu Dinu mulţumit, ţi-l mai aduci aminte?

— Cum să nu mi-l aduc aminte: nu s-a schimbat de loc. Tot jitar e?

— Da' ce-ai vrea să fie? întrebă unchiu-său zâmbind.

— Aşa e... Cariera de jitar e cam ingrată: nu se prea înaintează repede într-însa.

Bătrânul râdea.

— Fii liniştit, băiete. E mai fericit decât tine. Are tot ce-i trebuie şi nici o grije.

— Se vede că-i trebuie prea puţin lucru ca să fie fericit.

— Asta-i filozofia cea mare, răspunse bătrânul, parcă i-ar fi zis "aicea vream să te-aduc".

— Ba zău, ia spune, cât îi plăteşti?

— Are zece galbeni pe an simbrie; două păpuşi de tutun pe săptămână; o pereche de iţari; o glugă şi o căciulă, şi de mâncare.

— Peşte şi brânză, zise Damian, aducându-şi aminte.

— Da' ce vrei să-i dau? baclavale?

— Ba nu...

— La el acasă mănâncă mămăligă goală... când o are.

Matei se uită la unchiu-său cu părere de rău.

— Am uitat să-ţi spun: şi opinci câte pofteşte.

— Da' de ce luxul ăsta de opinci? întrebă tânărul cu oarecare răutate ironică.

— Fiindcă trebuie s-alerge pe jos. Ăsta îi este meşteşugul. Apoi, văzând că nepotu-său nu prea părea încredinţat de fericirea regimului jitarilor, adause:

— Fii pe pace, el este adevăratul om fericit, nu tu, nici eu. De altfel te vei încredinţa prin tine însuţi. Nu te grăbi să judeci lucrurile, că altfel se văd de departe şi altfel sunt. Avem fel de fel de vagabonzi, care vin să le umple capul cu nerozii, dar până acuma, la mine, nimeni nu-i ascultă.

— Socialişti?

— Păi dar cum.

Damian începu să râdă.

— Ia-nchipuieşte-ţi!... Dacă-aş prinde pe unul odată, ce mai probă de bătaie i-aş da!

Damian râdea din ce în ce mai tare, mulţumit de a vedea pe bătrân verde ca mai înainte.

— Bătaie?!

— Bătaie la scară, şi să poftească să reclame.

Tânărul urma a râde şi a da din cap cu neîncredere.

— Pre legea mea: bătaie. Tu râzi, da' eu îţi spun lucrurile cum sunt. Lasă c-o să vezi. Ai partea ta de pământ de la maică-ta: de ţi-o plăcea să te ţii de el, o să ai ocazia să le vezi toate astea.

Pe când vorbeau, un călăreţ trecu pe lângă trăsură, ca o săgeată. Era Tănase Scatiu, care făcea curte Tincuţei prin talentul calului său, al cărui "umblet" era o adevărată minune. Cu bordul pălăriei răsfrânt pe ochi, cu o batistă fâlfâindu-i la gât, el se ţinea pe cal cu mare îndemânare, călărind pe o rână, în mod ştrengăresc. Era cam ridicul, fiindcă era înalt din cale-afară şi prea copt pentru berbantlâcurile astea.

— Bravo, Tănase, zise Damian zâmbind.

— Îţi mai aduci aminte de mitocanul ăsta? întrebă conu Dinu.

— Da' cum să nu-mi aduc aminte: eram buni prieteni. Nu-i prost.

— Nu-i prost, dar e un ţărănoi îmbogăţit, şiret cât pofteşti. Ar vrea să-i dau pe Tincuţa.

Damian se uita la unchiul său nedumerit. Nu vrea să rănească pe bătrân şi de aceea se mulţumi a zice:

— E cam bătrânior pentru Tincuţa; e mai mare decât mine.

— E bătrân şi bădăran, adăugă conu Dinu, uitându-se cu anevoie peste apă. Tu vezi mai bine: zăreşti ceva, colo în fund?

— Da, cred că sunt oi.

— Nu, zise bătrânul mulţumit: uite-te bine, vezi?

— Da... colo la stânga...

— Aşa. Ce sunt? oi?

— Aşa îmi pare.

— Nu; sunt dropii.

Era mulţumit conu Dinu că putea dezvălui comorile moşiei sale. În adevăr, în fund, pe o vâlcică singuratică, o turmă de dropii sta tăbărâtă, parcă-ar fi fost o turmă de oi. Dragostea de singurătate, atât de neţărmurită la mai toţi vânătorii, umplea pieptul tânărului de un nespus sentiment de libertate, de recunoaştere de sine, sentiment care în lumea populară se pierde sau se preface în egoism. El tăcu, rătăcindu-şi mintea în dungile străvezii ale orizontului. Unchiu-său de asemenea.

Nu se auzea pe tot drumul decât roatele trăsurei tocând şi copitele cailor lovind pământul. O pace desăvârşită se coborâse din înălţimile albastre ale cerului. Natura, fecundată de razele soarelui, părea că se odihneşte. Frunzele porumbului, vii şi tremurătoare ca nişte lame de oţel, în zori, acum se muiau şi începeau să se răsucească. Ialomiţa curgea, încropită şi înceată.

Când ajunseră în vadul Ciulniţei, pe care nu mai era nici un strop de apă, Damian văzu satul aninat pe vârful dealului, pe sub care se scurgea pârâul şi mergea de se vărsa în Ialomiţa, când putea, deoarece de cele mai multe ori nu se vărsa nicăieri, fiind sec; văzu curtea boierească cum o ştia, aşezată pe deal, fără gard dinspre gârlă, şi toate slugile, toţi argaţii ieşiţi să-l vadă venind; în dreapta şi în stânga, curţi ţărăneşti, unde mai peste tot doi sau trei cai, legaţi de câte un otgon, se-nvârteau pe un vraf de grâu, bătând din cap şi din coadă; în vadul gârlei, copii în scutece, lăsaţi în paza altora ce de-abia umblau în picioare.

— Suntem pe vremea treierişului, nu-i aşa? întrebă Damian.

— Da. Vii cu belşug.

— Ai făcut grâu mult?

— Tot am făcut, dar nu cât trăgeam nădejde. Ţâranii au făcut mult, orz mai cu seamă: îi vede Dumnezeu anul ăsta.

La urcuşul priporului, toată lumea se coborî din trăsuri şi urcă dealul pe jos.

Când ajunseră acasă, toţi deteră năvală la coana Diamandula. Bătrâna îi aştepta, stând greceşte în fundul patului, cu ochelarii ridicaţi pe viţele rare de păr şi cu o pereche de mătănii în mână. Alături, Saşa lucra la o horbotă.

Când trecură prin coridor, pe dinaintea ferestrelor bătrânei, statura puternică a lui Damian luă toată lumina geamurilor. Saşa zise încet, strângându-şi lucrul:

— Au sosit.

Însă bătrâna, pe jumătate oarbă, ghici numaidecât că cel ce venea întâi era fiu-său, fiindcă nimeni din ai casei nu trecea cu capul mai sus de fereastră. Începu a tremura fără putere şi a plânge. Damian se duse drept la ea şi-i apucă amândouă mâinile, pe care i le sărută cu toată căldura sufletului, mişcat de a o revedea şi mai ales de a o revedea într-o asemenea stare: i se părea că scăzuse, se redusese la jumătate din ceea ce era când o lăsase. Lacrămile-i veneau în ochi fără să şi le poată opri şi se plecă din nou pe mâinile bătrânei. Ea se uită la el, dând încet din cap şi de-abia vorbind:

— Bine-ai venit, mamă... Eşti ostenit?

— Nu sunt ostenit.

— Dacă eşti ostenit, du-te de te culcă.

— Sărut mâna, mamă, nu sunt ostenit.

— Acuma, că te ştiu aici, mă simt bime. Poţi să te odihneşti dacă vrei...

— Mai pe urmă. Acum lasă-mă să stau lângă d-ta.

Ea îl sărută din nou şi-l lipi de sufletul ei călător, parcă ar fi vrut să-şi anine cugetul de corpul puternic al fiului său spre a nu se mai despărţi niciodată de el. Se uita la dânsul lung şi-l mângâia pe păr şi pe umeri, într-o nedumerire de fericire fară înţeles pentru alţii, în care regăsea icoana bărbatului ei, mort de demult, icoana lui Matei copil şi pe aceea a tânărului plecat în străinătate de ani întregi. Nimic nu i se părea mai frumos, mai nobil, mai dulce, decât chipul acelui om, idealizat prin 7 ani de depărtare. Când el se scula, ochii ei îl urmăreau prin casă; când îl vedea râzând, râdea şi ea, fără să ştie de ce; când ieşea câte un moment să mai respire, întreba încet şi cu sfială "unde e Matei? dacă vrea să fumeze, să fumeze aici, că nu mă supără", deşi în realitate fumul de ţigară o îneca. Conu Dinu veni la dânsa, vesel, şi o întrebă tare, ca să-l audă:

— Eşti mulţumită?

— Tare mulţumită, mamă.

— Ei, atunci fă-te bine şi scoală-te, să ieşi la plimbare cu el.

Ea dete din cap:

— Eu bine nu mă mai fac... dar sunt fericită. Măcar câteva zile dacă aş mai trăi să-l mai văd...

Matei strânse mâna, în tăcere, Saşei, care se dase într-o parte. Vorbind amândoi încet, el vroi să facă o ţigară, ca apoi să iasă s-o fumeze; însă, negăsind tutunul în buzunar, rugă pe unul din copii să i-l aducă dintr-o haină rămasă afară.

—Nu te-ai schimbat de loc, zise el Saşei.

— Am mai îmbătrânit ceva, răspunse ea, râzând; dar dumneata cu adevărat nu te-ai schimbat de loc.

— Am cam albit, dar altfel cred că nu m-am schimbat.

— Dacă e vorba de asta, eu ar trebui să am 50 de ani. El se uită la dânsa zâmbind, gata să zică o răutate. Saşa înţelese şi, roşindu-se, începu a râde:

— Ştiu ce vrei să zici, dar 50 de ani încă nu am.

Subprefectul se amestecă în vorbă.

— Da, zise el, foarte serios, mata erai abia născută când conu Costică Comăneşteanu a fugit la Constantinopole.

— În 48? întrebă Saşa indignată.

— Apoi ce: să tot fie 40—50 de ani de atunci.

— Tata nici nu se însurase la 48.

— Nu-i aşa, coane Dinule? întrebă subprefectul clipind dintr-un ochi.

— Ce? zise conu Dinu.

— Domnul Dumitrescu spune prostii, întrerupse Saşa.

Conu Dinu se apropie de ei.

— Nu vă legaţi de fata mea, zise el, bătând-o pe umeri. Asta e înger, nu femeie.

— Vai de noi!... adăogă subprefectul, clătinând din cap. Saşa râdea cu voioşie.

— Vezi cum eşti, d-le Dumitrescu... Să ştii că nu-ţi mai fac halva.

— Vai de mine, cuconiţă, zise el, sărind de unde se afla şi venind să sărute mâna Saşei, matale eşti un înger, doi, trei îngeri. Vorbă e!...

Ea îi dete binişor peste obraz.

— Când veniţi să mâncaţi la mine? întrebă ea pe toţi.

— Când porunceşti, se grăbi a răspunde subprefectul. Saşa, cum sta jos, se uită în ochii lui conu Dinu şi a lui Matei. Copilul care se dusese să caute tutunul venea cu un vraf de hârtii în mână, pe care le găsise la un loc cu tabachera.

— Zilele astea mâncăm cu toţii la noi, zise conu Dinu.

Matei răsfoia hârtiile aduse de copil să vadă ce erau. Printre ele se afla un mic carnet de buzunar, pe care îl deschise şi, cetind, începu a râde. Saşa se uita la dânsul, curioasă.

— Ce vrea să zică străinătatea!... Mă temeam să nu mor în vreun colţ de pământ, necunoscut de nimeni, mai ales la Neapoli şi la Capri, unde se ivise holera din nou...

În acelaşi timp întinse carnetul, pe a cărui primă filă sta scris în franţuzeşte: "Mă numesc Matei Damian, sunt român, familia mea e în România, districtul Ialomiţa, gara Ciulniţei".

Subprefectul, care sub aparenţa lui caraghioasă era o fire sentimentală, se uita lung la Matei.

— I-auzi, domnule! apoi să n-o dai dracului, străinătatea, zise el, cu glasul strâns de emoţiune.

— Bine, mă băiete, tu n-aveai pe nimeni, vreun prieten, vreun franţuz de-ai tăi?... întrebă conu Dinu.

— Or vreo franţuzoaică, îi zise subprefectul la ureche.

— Ba aveam, dar fiecare îşi vedea de ale sale, şi numai seara ne întruneam cu toţii. De altfel, eu nici nu aş fi putut să umblu veşnic cu dânşii, fiindcă ei îşi aveau treburile lor: unul era arhitect şi altul numismat. Se înfundau la Pompei or la Poestum, şi nu-i mai scoteai de acolo. Eu voiam să mă bucur de toate câte firea şi oamenii au grămădit în golful Neapoli. Râmâneam adesea singur, şi, de frică să nu mor necunoscut de nimeni, mi-am dat signalmentele.

El râse încet, privind înaintea ochilor, preocupat. Ceilalţi se uitau la el, fără a zice o vorbă. În câteva minute trecu peste capetele acelor naturi statornice vedenia străinătăţii, cu toate grozăviile ei închipuite, şi carnetul, adus în vorbă de întâmplare, avu darul de a coborî pe fiecare în sine. Saşa părea mai cu seamă înrâurită de fila din catastif.

— Când mă gândesc, zise ea, că trebuie să trimit pe Mihai în străinătate, m-apucă groaza.

— E!... ce exageraţie! Zilele dintâi sunt grele, dar un tânăr le biruieşte şi pe acelea. În urmă se deprinde atât de bine că nu-i vine să se mai despartă de străinătate.

— Se poate, zise Saşa repede, dar eu nu înţeleg lucrurile astfel: Mihai trebuie să vie în toţi anii acasă, aci unde s-a născut, unde suntem noi.

Matei nu mai zise nimic, ci plecă ochii în pământ. Saşa simţi că vorba ei avea un înţeles pentru el, se opri deodată, mişcându-se pe scaun fără voie-i. Ochii ei se făcură mititei, blânzi, şi ea adăogă:

— O să mă ajuţi, nu-i aşa, să caut ceva pentru Mihai. Aş vrea să nu-l trimit la Paris... Ce crezi?

— De ce nu?... Cui nu-i aminte de treabă, găseşte mijloace de a petrece oriunde.

Ea rămase locului, îngrijată parcă chiar de pe acum de soarta băiatului, şi, fără să se gândească, văzând că Matei caută chibriturile, i le dete de pe masă. El ieşi să fumeze.

Când se întoarse, mai toată lumea se retrase din odaie. Numai Saşa rămase lângă patul cocoanei Diamandule. Bătrâna adormise din nou, ghemuită în perne, cu capul pe piept.

Matei se apropie binişor de Saşa şi îi zise încet:

— Nu eşti ostenită?

— Nu, de loc.

— A adormit din nou...

— Da. El se uita la chipul mame-sei, căutând bine să-şi aducă aminte de dânsa, cum era când o lăsase, şi parcă nu-i venea să creadă că obrazul acela slab, zbârcit, înfundat în colţurile unui guler de pânză descheiat, să fie al ei.

Şi cu toate astea aşa era. Orbitele mari, deasupra cărora se-ntindeau acum firele rare ale sprâncenelor, rămăseseră tot astfel, iar globul ochiului, mai plin ca oricând, părea că se desprinde din forma lui. Vinele, umflate peste măsură, brăzdau pielea întunecată, pe care, în loc de a hrăni cu sângele ce purtau, păreau a o arde. Era oarecum o lipsă de interes al organelor unele pentru altele, ceea ce aducea o sleire de vitalitate aproape completă. Mai vedea câte ceva, când trebuia să vadă; mai scotea câte un sunet, când trebuia să vorbească; chiar auzea pe ici pe colo — dar nu mai avea vibrarea multiplă şi completă a senzaţiilor.

Saşa ieşise pe nesimţite. El, rămas în faţa bătrânei adormite, i se păru că-nţelege, în toată adâncimea sa, puterea de statornicie a acelor naturi simple, vesele, ce trăiau numai din devotament, lipite de pământul ce le văzuse născându-se. O suavitate nespusă se răspândea în odaie din nişte crăci de sulfină, aruncate în firida sobei. Un aer bătrânesc, dar primitor şi prietenos, se desprindea din mobilele vechi de nuc. Aceleaşi calendare ale lui Nichipercea, pe care le apucase de când lumea, stau teanc pe un colţ al scrinului; aceiaşi îngeraşi de porţelan, sub sticle; acelaşi papuc bătut în perete, cu ceasornicul smălţat; aceleaşi covoare pe jos — nimic nu se schimbase. Numai mamă-sa se ducea. Mişcat până la lacrămi, luă binişor mâna bătrânei şi îşi lipi obrazul de dânsa. I se părea că atinge un lucru sfânt. O dureroasă şi dulce amintire îi răsări în minte, de când mamă-sa îl mângâia pe obraz, copil, şi o revăzu, ca atunci, plecată pe marginea patului lui, privindu-l în tăcere. Bătrâna deschise ochii cu greutate, se uită la dânsul lung şi iar îi închise.

— Doreşti ceva, mamă?

Ea nu răspunse. După mişcarea capului, căzut pe piept, se vedea că respiră încă.

Tincuţa intră pe uşe binişor, cu un şorţ pe dinainte, roşie la faţă ca un măr pârguit. Ea venea veselă să-l poftească la masă, dar, văzându-l atât de turburat, se opri lângă el, uitându-se de aproape la bătrână.

— Ce face? întrebă ea încet.

— Îmi pare că doarme.

— Doarme. Vrei să vii la masă?

— Cu cine o lăsăm?

— Vine numaidecât Safta.

Matei se sculă, ştergându-şi o lacrimă furişe. După aceea luă pe fată de mijloc şi ieşiră. În sală, Tincuţa îi aruncă braţele de gât, de-abia ajungând până la el, iar Matei o strânse la piept, sărutându-i părul nebunatec. Se înţelegeau ca doi fraţi asupra durerii amândorora.

Cu fondul de seriozitate ce se întâlneşte la mai toate fetele de seama sa, ea înţelesese într-o clipă cât de puternică trebuie să fi fost simţirea ce făcea pe Matei să-şi ascundă lacrămile, şi într-un avânt de generozitate, îi veni şi ei să plângă.

El se duse să-şi schimbe îmbrăcămintea, şi apoi şezură la masă.

Saşa cu Mihai şi cele două surori mai mici, Victoria şi Mary, se-ntorceau acasă.

Moşia lor, Comăneştii, era la o jumătate de ceas de Ciulniţei. De-abia ajunşi, grija lui Mihai fu să întrebe de dejun. Mama Manda, fosta lui doică, iar acum vătăşiţa casei, îi pofti numaidecât la masă. Dar abia coborâtă din trăsură, Saşa fu întâmpinată de vătaful de la arman, care venea să întrebe dacă noua şiră de grâu trebuia s-o facă tot în stânga maşinei sau în dreapta.

— Ţi-am spus, Ioane, s-o faci în stânga, ca să vie bine oamenilor de aruncat snopii.

— Dară, cuconiţă, da' ne temeam de vânt, că duce scânteile tot în partea aia.

— N-ai decât să fii cu băgare de seamă... Tot aşa aruncă scântei maşina?

— Să-l bată Dumnezeu de neamţ, că ne-a stricat-o de ispravă... De când am apucat-o, tot bine a mers. Acu, păcătosul ăsta i-a venit de hac: tot focu iese pe coş.

— Ce-i de făcut?

— Păi eu ştiu...

El sta lângă uşe, cu pălăria mototol în mână. Saşa rămase şi ea locului, gândindu-se.

—N-avem ce face, Ioane: trebuie să răbdăm, că suntem în toiul trebei. Dacă-l dăm afară, unde găsim altul?

— Păi chiar aşa...

— Dumneata fă şira în stânga, şi lasă, că gândesc eu.

Ion ieşi, blestemând pe nemţi şi pe toate liftele străine. După părerea lui, era mai bun Stoica fochistu, un ţigan din sat, pe care şi-l luase neamţul de ajutor.

După ce ieşi Ion, Saşa se gătea să intre la dânsa spre a-şi scoate pălăria, când un ţăran, care o aşteptase rezemat pe vine de peretele casei, intră în sală, cu o puică în mână.

— Bună vremea, cuconiţă.

Saşa se întoarse spre el.

— Ce-i povestea, bade Lungule?

— Ce să fie... Saşa îşi scoase acul din pălărie şi pălăria însăsi, fără să se mai uite în oglindă.

— Ei, ce-i?

— Păi, ce să fie... uite am adus puica asta.

— Dă-o la Manda şi spune ce-i pricina.

— Venisem după vorba noastră...

— Ei...

— Păi, cum ai zice şi matale.

— Eu, ce să zic! Ţi-am dat-o până acuma de nu mai ştiu câte ori. Acu să plăteşti stricăciunile şi ţi-o dau; altfel, nu. Eu n-am semănat pentru vitele dumitale, bade Lungule.

— Păi, adevărat, cuconiţă. Da' ghită nu-i? N-am priponit-o!... n-am legat-o cu cornu de un chicior!... se duce după talanul de buhai, şi n-ai ce-i face.

Saşa se-ndreptă spre sofragerie, de unde venea un miros de pâine proaspătă, foarte plăcut. Mihai cu fetele erau deja la masă. Saşa se aşeză la locul ei.

— Maman, ne laşi să mâncăm mămăliguţă?

— Eu vă las, dar ce zice miss Sharp?

— Miss Sharp nu-i aici.

— Dar când o veni...

— Parcă noi o să-i spunem ce-am mâncat.

Mama Manda n-aştepta altceva. După câteva minute o minunată fălie de mămăliguţă, ca aurul, aburea în mijlocul mesei. Mary înghiţea cu nespusă plăcere, râzând de art. 8 din cele "zece porunci" ce le lăsase miss Sharp plecând, şi care suna foarte limpede: "Not eat mamligutz".

În vremea asta, capul lui badea Lungu se prelinse pe lângă uşori şi el se ivi întreg, cu găina la subţioară.

— Masă bună.

Saşa se supără şi-şi plecă ochii în farfurie. Mihai şi fetele se uitară unii la alţii, zâmbind, mai ales de creasta găinei, care atârna pe o ureche, ca un fes.

— Eşti neagă rea, bade Lungule.

— Moare de foame la obor, cunoniţă.

Saşa se sculă de la masă şi se duse să-i dea un bilet de liberare de gloabă. Dar pe când badea Lungu ieşea, intra Hermann maşinistul, murdar şi uns de untdelemn până şi pe urechi. Era ca de obicei beat.

— Ce vrei, domnule Hermann?

— Mă rog de iertare, eu nu poţi să slujeşti pe d-voastră.

— De ce nu poţi să slujeşti?

— Nu dai să mănânci, nu dai se bei, tot sa lucram, sa lucram.

— Du-te, du-te, că are să-ţi dea de toate.

— Mo rog de iertare, nu poţi să mai slujeşti.

— Foarte bine, du-te de te odihneşte şi vino mai pe urmă să vorbim.

Şi astfel îl lăsă bolborosind şi se-ntoarse la masă. Neamţul se duse înapoi la arman, unde adormi în paie, pe când Stoica ţiganul făcea să meargă maşina. După ce se trezi, nu se mai gândi să plece.

Astfel se petrecea ziua ei, cu preocupările cele mai deosebite între ele, ce alcătuiesc viaţa unui proprietar de moşie.

Tată-său murise de vreo trei ani, iar mamă-sa cu mult înainte, lăsând-o cu trei fraţi mai mici. Părinţii ei trăiseră la ţară, ea era născută acolo, crescută pe lângă tată-său în idei statornice de iubire a pământului strămoşesc. Comăneştenii jucaseră un rol însemnat în toate mişcările naţionale. Conu Costică, tată-său, fusese exilat la 48. Doi fraţi ai lui mai mari, Iancu şi Neculai, trăiseră mult timp în surghiun. Astfel că, printr-o înlănţuire firească a lucrurilor, Saşa, orfană, devenise mama fraţilor ei orfani şi păzitoarea numelui şi averei ce-i rămăseseră de la părinţi. Numai câteodată, iarna, se ducea la Bucureşti, unde casa lor se păstra cum fusese pe vremea când trăiau părinţii. Starea ei socială de fată mare ar fi fost foarte greu de ţinut, de nu ar fi urmat în mod natural din nenorocirile ce o loviseră şi devotamentul cu care îşi crescuse fraţii mai mici. Numai conu Dinu Murguleţ, vechi prieten al lui tată-său, îndrăznea câteodată s-o întrebe de ce nu se mărită.

După-masă, vara, se odihneau câte puţin. După odihnă, Victoria şi Mary cântau la piano, iar Saşa cânta şi ea sau citea. Miss Sharp, englezoaica ce aveau în casă, era dusă pentru câtva timp în străinătate, şi fetele răsuflau mai liber.

Într-o odaie ţărănească, acoperită toată cu lungi fâşii brodate de pânză de casă, Saşa, singură, se uita la un cadru din perete, pe care cu toate astea îl cunoştea aşa de bine. Ea părea a căuta în perspectiva lui un orizont neţărmurit, către care se duceau gândurile nehotărâte. Era mai întotdeauna aşa de ocupată de lucruri reale imediate, încât rar mai avea vreme să viseze. Dar, oricât de rar, o prindea şi pe ea dorul de o lume caldă, senină, în care inima i se revărsa în comori de tinereţe. Nimic nu aştepta, nimic nu cerea de la soartă; setea de ideal, în formele ei cele mai neînţelese, se da pe faţă prin trebuinţa de singurătate. Aşa cum sta, singură, uitânduse în fundul cadrului de pe perete, îi veni să cânte, şi, de-abia deschizând gura, mai mult în gând, zise o strofă. Apoi, trecând la piano, îl deschise:

La izvor şedea copilul
El cuminte împletea
Şi privea la floricele
Cum izvorul le ducea.

Astfel curg a mele zile
Ca şi apa de uşor,
Tinereţea mea se stinge
Ca cununa din izvor.

Însoţite de muzică, vorbele lui Schiller căpătau un farmec adânc. Înţelesul lor se mărea poetizându-se. "Tinereţea mea se stinge" lua o expresie de durere sfâşietoare, care, pornită din sufletul ei, se răsfrângea asupră-i, mişcând-o până la lacrămi.

Pe când ea cânta, fetele cu Mihai se apropiaseră binişor de uşe să asculte. Când încetă din cântec, ei izbucniră în aplauze, şi, râzând, deteră năvală înăuntru. Saşa se uita la ei cu ochi buni. Mihai o rugă să mai cânte. Ea mai făcu câteva acorduri, apoi, sculându-se, veni să şază pe sofa ca mai înainte cu braţele încrucişate pe genunchi. Copiii nu mai îndrăzniră să zică nimic.

La Ciulniţei, bătrâna mergea din ce în ce mai rău. Istoveala puterilor devenea pe fiecare zi mai mare.

Matei nu se dezlipea de la capul ei. El însuşi era într-o stare de plâns; pe de o parte osteneala, pe de alta durerea de-a pierde pe mamă-sa îl doborau. Coana Diamandula numai când şi când deschidea ochii spre a se uita lung la ei, şi iar îi închidea. Câteodată întindea mâna cu anevoinţă până la marginea patului, parcă l-ar fi căutat, şi dacă el nu era acolo, s-o întrebe ce doreşte, ea îl chema încet: "Matei, Matei!"

Câteva zile după sosirea lui, pe când el sta cu toţi ai casei, cu Saşa, Mihai şi ceilalţi, fumând — mătuşe-sa, coana Sofiţa, care rămăsese să-l înlocuiască lângă bătrână, veni repede şi cam speriată la el, spunându-i că-l cheamă mamă-sa. Toţi se sculară în picoare, tăcuţi.

Bătrâna sta cu anevoinţă pe un cot, aşteptându-l. După ce Matei se aşeză lângă pat, ea spuse coanei Sofiţa că doreşte să rămână singură cu el.

Când ceilalţi se retraseră, ea îşi rezemă capul din nou pe perne şi luă binişor mâna tânărului într-ale ei. Pe când el credea că doarme, dânsa deschise ochii, se uită lung la el, apoi în podele, şi oftă adânc.

— Doreşti ceva, mamă?

Ea făcu semn că da. Apoi, cu faţa udată de lacrămi, se întoarse spre el şi zise:

— Aş dori să nu mor aşa repede. Nici nu te-am văzut bine...

— Doamne, mamă, ce vorbeşti! Ai să te îndreptezi şi-o să trăim amândoi...

Ea făcu o uşoară mişcare din cap, iar pe gura ei pungită reveni pentru o clipă un zâmbet fin de neîncredere, din care Matei recunoscu pe mamă-sa de demult, mai bine decât din tot restul persoanei ei de astăzi.

— Mă duc, dragu mamei... Deseară, mâine, când mi-o suna ceasul... Voiam să te rog să nu mă uiţi detot, să-ţi aduci aminte de mamă-ta, că tare mi-ai fost drag... Aş fi vrut să mai trăiesc două-trei zile... Nu se poate să mai chemi vreun doctor?

El era înecat de plâns. Îi zise cum putu, că se duce să telegrafieze la Bucureşti pentru doctori. Ea însă îl opri.

— Îmi vine dor de viaţă, aşa, copilăreşte... Aş vrea să te mai văd, dar nu se poate. De-acuma numai pe ceea lume... în voia Domnului...

Păru iar că adoarme. După câtva timp, deschise ochii din nou şi se uită iar lung la el.

— Matei!...

— Ce doreşti, mamă?

— Aş vrea să te însori după moartea mea. M-am gândit în toate felurile pentru tine, şi socot că tot mai bine e să fii însurat. Am câteva dorinţe, pe care te rog să le împlineşti. Iacătă cheia asta de la lada de fier, de acasă, care-i dată în seama lui Neculai: într-însa sunt toate hârtiile şi banii rămaşi de la tată-tău. Eu n-am putut să-ţi agonesesc nimic, ba cu boala mea, ba cu nevoile, ba cu... multe de toate.

După ce se odihni puţin, urmă:

— Ai bonurile de la împroprietărire neatinse, ba şi cupoanele lor de vreo doi ani... Tu eşti bărbat... îţi rămâne moşia de la mine, pe care să dea Dumnezeu s-o stăpâneşti ani mulţi cu bine. Dinu e cam încurcat, cu moşia de la Eforie. A avut ani răi... Trebuie să-ţi spun că adesea Dinu ţi-a trimis bani, fiindcă eu de când sunt bolnavă nu mai pot ţine socoteli. Neculai ştie rostul trebii... Te-aş ruga să ajuţi pe Dinu...

— Da, mamă, tot ce-i dori.

— Tincuţa se face mare. Am auzit c-o cere Scatiu... Ajută pe Dinu s-o mărite. Tincuţa e pentru tine ca o soră... Nu-i aşa?

— Da, mamă.

Ea se întoarse cu capul spre partea cealaltă, strânse din ochi cu o vădită durere şi, tot ţinându-i mâna, fără a-l vedea, urmă:

— S-o înzestrezi... cu cât vei vrea şi vei putea.

Apoi tăcu. El aştepta, cu capul plecat spre dânsa. După câteva minute o văzu întinzând degetele de la mâna rămasă liberă, către perna de la perete şi culegând un mic fulg, pe care îl suflă în aer. În mintea amândorora treceau lucruri ciudate, străine de solemnitatea tristă a momentului. Gândul bătrânei, liberat deocamdată de durerea fizică ce o stăpânea, rămânea plutitor în aer şi se anina de fulgul de pe pernă; gândul lui, încremenit de apropierea morţii, se destindea prin curiozitate şi urmărea pe acela al mame-sei, ocupat de un fulg.

— Aşa este: nici atât nu facem.

El o asculta, nedumirit.

— Ce zici, mamă?

— Nimic. Îmi făgăduieşti?

— Tot, mamă dragă. Te simţi mai bine?

Ea îşi întoarse chipul din nou către el, cu o nespusă expresie de blândeţe şi de milă.

— Tare îmi pare rău că mor.

Un val de durere se urca din piept în gâtul lui, şi-i veni să plângă cu hohot. Ea îl privea lung şi limpede, parcă ar fi redobândit într-o clipă vederea tinereţei.

— Doresc să rămâi aici, pe pământul ăsta... să nu te duci departe de mine. Ce-ai învăţat să-ţi fie de sprijin sufletesc, iar viaţa să ţi-o petreci pe locurile astea. Apucă-te de moşie. Îngroapă-mă lângă tată-tău... şi apoi însoară-te.

El, neputând vorbi, făcu un semn cu mâna, ca şi cum ar fi zis că nu se gândeşte la asta. Dânsa stărui.

— Nu, băiete. Trebuie să te însori. Aşa e şartul vieţii... Caută înprejurul tău fericirea. Aş dori să mă asculţi.

— Da, mamă.

— Însoară-te cu cine vrei, numai însoară-te.

Apoi, parcă ar fi vrut să spuie ceva mai de-aproape, se lăsă cu capul jos pe pernă.

— Aş vrea să te rog să faci o încercare; caută de cunoaşte bine pe Saşa. Ce drag mi-ar fi fost s-o am noră!... Nu-ţi zic numaidecât s-o iei. Tu ai poate simpatiile tale... Eşti bărbat şi trebuie să fii liber s-alegi. Dar gândeşte-te la vorba mea, îmi făgăduieşti?

— Da.

— Acuma Dumnezeu să te binecuvinteze...

Şi încet, prelung, ochii se închiseră. Până seara nu mai dete semne de viaţă. Noaptea trecu, lungă cât un veac pentru toţi. Matei nu se putea dezlipi de lângă pat, fiindcă bătrâna, care nu mai înţelegea nimic, părea că avea o vedere sufletească pentru fiul său şi îl simţea când era lângă dânsa sau când se depărta.

Despre zori, o mişcare neobişnuită se produse. Păru a se întinde sub aşternut, îşi răsturnă capul pe spate şi oftă adânc. Matei se sculă de lângă pat şi deşteptă pe unchiu-său, care dormea într-un colţ de canapea.

— Ce-i?

— Nene Dinule, ia vino... Bătrânul se apropie cu grabă de patul surore-sei, şi văzândo ţeapănă, cu gura pe jumătate deschisă, înşelese. El se întoarse către Matei, domol, şi îi zise:

— A luat-o Dumnezeu.

Apoi îi destinse braţele şi i le aşeză de-a lungul trupului. După aceea se plecă cu greutate pe una din mâinile moartei şi o sărută, gâlgâind de înecăciunea plânsului.

— Surioară, surioară, te-ai dus şi d-ta!

Şi cu mâna la gură, încovoiat de durere, rămase în picioare lângă pat, clătinând din cap.

Matei căzuse în genunchi lângă căpătâiul moartei, şi nu se mişcă de acolo până ce unchiu-său nu-l ridică de jos, ducându-l într-o odaie de alături. Bătrânul, în vremea asta, desprinsese o iconiţă din perete şi o pusese pe pieptul sorăsei. Lumina candelei se îngâna cu lumina zorilor. Pe fereastră se vedea cum se ridică din pământ aburul vioriu al dimineţii. Din dunga orizontului năvăleau raze roşiatice, ca nişte suliţe de foc, umplând cerul de căldură. Revenea viaţa, se redeştepta firea indiferentă, pentru a împlini menirea legilor sale.

VII

A treia zi un lung şir de lume se ducea tăcută după moartă, la groapă. Tot satul era de faţă, fiind "sora boierului" un suflet blagoslovit.

Deşi de dimineaţă, era cald. Cei patru flăcăi ce duceau năsâlnia se scimbau cu alţi patru, şi, fiindcă urcau la deal, cu alţii şi iar cu alţii. Astfel, mai toţi bărbaţii ajutară la urcuş. După ce-şi făceau rândul, treceau în urma convoiului, ştergându-se pe frunte de năduşeală, cu mâneca albă a cămăşii. Unii tăceau, mergând lăturalnic, alţii vorbeau între ei de lucruri serioase şi fără nici o legătură cu împrejurarea de faţă. Femeile, cu marame albe pe cap, acoperite până la gură, îşi arătau pe Matei cu degetul.

— A venit, fă?

— Dară, a venit. Tu nu-l vezi colo?

— Care, ăla naltu?

— Păi cum: ăla de merge lângă boier.

— A apucat barem s-o vază pe mă-sa?

— A apucat-o. A venit s-o îngroape şi iar îşi ia tălpăşiţa. Cică are muiere şi copchii la ţara lui.

— Tacă-ţi fleanca, fă Paraschivo, zise un bărbat dinaintea ei.

— Păi cum, că mi-o fi frică de dumneata, nea Pârvule.

— Mânca-ţi-ar coţofenele gura, că numa pământul o să ţi-o astupe.

— Ia vezi-ţi de treabă, mă nea Pârvule.

Omul o înjură între dinţi şi-şi căută de drum.

Matei, cu conu Dinu, coana Sofiţa, Saşa, subprefectul, Tănase Scatiu şi mai mulţi vecini de prinprejur, mergeau în urma năsâlniei, pe jos, cu gulerul cămăşii în negru, cu capul gol la soare. Când şi când se auzea glasul popei, ori al diaconului, bombănind. Prapurii străluceau la lumină, cu marginile lor aurite. Două lumânărele, aprinse în nişte felinare prăfuite, tremurau din flăcările lor palide. Colacii umpleau o masă întreagă. Coliva, cu zahărul vopsit, care încerca să dea chipul răposatei, se topea.

Cu greu şi zăpuşală se ajunse în culmea dealului, unde era ţintirimul. De când legile nu mai iertau să se îngroape în curtea bisericei, murise dintre ei numai tatăl lui Matei şi mai în urmă Comăneşteanu. Un zăplaz înalt înconjura ţintirimul de toate părţile şi se-ncheia într-o poartă acoperită cu siţe, peste care era o cruce de lemn.

Când intrară înăuntru, o instinctivă nelinişte cuprinse pe cei mai mulţi. Drumul, cu uniformitatea lui, lăsase timp minţilor să se desprindă şi să alerge după alte lucruri, fără raport cu împrejurarea de faţă. Aci însă, mărturia zădărniciei chema pe fiecare întru sine. Pe întinderea pământului, nenumărate cruci de lemn, acoperite de două stinghii, arătau locul de odihnă al ţăranilor. Morminte vechi, acoperite de iarbă; morminte noi, peste care ţărâna uscată se albise; bălării luate din fugă cu coasa şi căzute alături, pe drumuri. Peste tot, aer de singurătate şi de sărăcie. Câteva flori: stânjenei, busuioc ori nemţoicuţe, răsădite pe morminte de copii, se răsuceau neudate, şi cădeau. Mormântul lui Comăneşteanu era înconjurat cu zăbrele de fier şi acoperit cu o lespede albă; al lui Damian de asemenea. O mână milostivă le acoperise cu trandafiri.

Groapa bătrânei era alături de a bărbatului său. Slujba se urmă domoală.

Mirosul de tămâie, lacrămile celor de faţă, vorbele psalmului "la loc de odihnă, la loc de verdeaţă", căldura, măreau atât de mult teroarea morţei că Matei crezu de mai multe ori că n-o să mai poată sta în picoare. Când puseră mâna pe sicriu, ca să-l coboare în groapă, chipul mame-sei, acoperit cu ramuri de rozmarin până peste gură, îi apăru pentru cea din urmă oară. Voiră să îl ia de acolo. El însă se rugă să-l lase până la urmă. Dar când văzu coşciugul în fundul groapei şi auzi cea dintâi mână de pământ căzând peste scânduri, îşi acoperi ochii şi izbucni în plâns, căci atâta mai rămâne firei noastre calde şi suferitoare, faţă cu măreaţa cruzime a legilor naturei.

După ce totul se sfârşi, porniră înapoi la vale, spre casă. O ţărancă tânără, care îşi îngropase copilul de câteva zile, sta în genunchi pe marginea mormântului, îndreptând nişte tufe de busuioc şi jelindu-se cu glas mare, lung şi tărăgănat.

Astfel se despărţi el de mamă-sa, pentru totdeauna.

VIII

După o săptămână petrecută în linişte la unchiul său, Matei se mută în casele părinteşti.

Moşia Ciulniţei rămăsese de la bătrâni celor doi fraţi, conu Dinu şi coana Diamandula. La măritarea acesteia, părinţii îi zidiseră o casă în marginea cealaltă a satului şi-i daseră zestre o parte din moşie. Aci trăia ea cu bărbatul ei; aci se născuse şi crescuse Matei, copil. Însă în vremurile din urmă, coana Diamandula, bătrână şi tot bolnavă, se mutase la frate-său, unde am găsit-o, iar în casa ei venise să locuiască o rudă a coanei Sofiţe, Nae Eftimiu, care era însărcinată să îngrijească şi de pământ.

Matei găsi casa ţinută bine, curată, lustruită de ţi-ar fi fost drag să stai în ea, chiar nefiind a ta. Odaia mame-sei se păstra neatinsă. El se aşeză într-o alta, vecină, fără a strâmtora pe Eftimiu şi pe femeia lui. Aceasta era o persoană politicoasă, îngrijită în îmbrăcăminte, cochetă chiar, cu unghii lungi, cu pieptănătura la modă, umblând toată ziua cu câte un roman la subsioară. Era oarecare nepotriveală între starea lor de familie scăpătată, ajunsă a îngriji de averea altuia, şi pretenţiunile doamnei Eftimiu; dar lucrul se putea explica prin aceea că nu aveau copii şi că erau rude de aproape cu coana Sofiţa.

Nae Eftimiu părea omul cel mai smerit din lume. Nu sta niciodată jos înaintea lui Matei, nu fuma faţă cu el, nu-l chema pe nume, — dar în schimb ţinea toate socotelile moşiei într-un hal de încurcătură de nu le mai da nimeni de capăt. Cu o frunte mare, pe jumătate albă, iar jumătate neagră de soare, cu nişte ochi spălăciţi, cu o barbă roşcovană, îmbâcsită de praf şi de fum de tutun, el era numai cu numele capul familiei, fiindcă de fapt nevastă-sa, Aglaia, ducea toată treaba.

Era însă trist halul în care se găseau celelalte acareturi ale moşiei. Hambarul de la arman, de zid puternic, se dărăpăna; leşile se povârniseră într-o parte; fânăria era vraişte, aşa că toate vitele din sat se hrăneau iarna din clăile lor, cari, roase la rădăcină, rămăseseră ca nişte ciuperci; numai lăptăria era mai cu îngrijire ţinută, fiindcă văcăriţa Floarea şi baciul Micu, amândoi de pe locurile Făgăraşului, se aveau bine împreună. Bărbatul Floarei, Stângă, era herghelegiu şi, aşa, petrecea toată viaţa pe cal, pe când baciul se înfrupta din bunurile lui. Îşi aduse aminte că baciu era încurcat cu Floarea încă de când plecase el în străinătate, şi că răposata coana Diamandula vrea chiar să-l dea afară, dar că el, Matei se rugase să-l lase în pace, fiindcă îi era drag baciul, voinic, frumos, cu plete lungi sub căciulă, şi mai cu seamă fiindcă ştia să cânte din caval şi să spuie nişte minunate de poveşti, de l-ai fi ascultat toată vremea. Dar şi aci, leţurile de la ţarcul oilor erau înlocuite cu nuiele necojite; casa lăptăriei era lipită cu îngrijire, dar nevăruită; stuful de pe coşare înlocuit cu rogoz. Părea că un arendaş lacom lăsase totul în părăginire, numai să se îmbogăţească.

Încetul cu încetul, Matei se puse să îndrepteze lucrurile. La început vorbi lui unchiu-său, dar înţelese repede că din partea ceea nu era nimic de sperat. Conu Dinu înălţă din umeri, ca şi cum ar fi zis "n-am ce să-ţi fac, din pricina mătuşi-tei".

— Am avut tot ani răi, adăugă el cu glas tare, parcă s-ar fi temut să nu fi zis prea mult cu umerii.

Apoi, după un minut de tăcere, se plecă spre el:

— Acuma eşti stăpân: fă ce vrei.

El se gândi să se ducă la proprietarii vecini să vadă cum merg lucrurile.

În adevăr, după vreo câteva zile ieşi pe jos să meargă la Saşa. Se lăsă drumului, aşa cum îl ştia odinioară, şi ajunse pe culmea dealului. Dincolo, pe vălcea, se vedea satul Comăneştii, a cărui biserică, acoperită cu tinichea, strălucea la soare.

Cu umbrela în mână, el mergea domol, trecând cu capul plecat pe lângă cimitir, unde mamă-sa odihnea pentru vecie. Ce lucru neînţeles mai e şi viaţa asta! Până ieri dus de vârtejul lumei pe ţărmuri depărtate, vesel, fericit şi nedorind alta decât a se întoarce la vatra părintească. Acum, aci, la casa lui, dar rămas singur, cu umbrele sălciilor în cale, cu întinderea miriştelor de grâu, pe care stau la linie clăile de snopi necărate, întrebându-se ce avea de făcut ca să-şi împlinească rolul pe pământ şi făgăduinţa dată răposatei mamă-sei. Câmpul ars de soare, locuinţele sărace ale ţăranilor, starea lucrurilor de pe moşia lui nu-l puteau lumina asupra modului cum se poate cineva îmbogăţi din agricultură şi, mai cu seamă, cum poate trăi o viaţă întreagă în asemenea lungă şi tristă uniformitate. Astfel gândind, îşi aduse aminte de vorba mame-sei de a lua pe Saşa, şi, instinctiv, se opri locului, ca şi cum mergerea lui la dânsa ar fi putut fi socotită ca un început de punere în lucrare a acestei idei. Înainte de ce-i zisese bătrâna, nici prin minte nu-i trecea de însurătoare. Şi chiar acum se simţea foarte departe de un asemenea proiect. Dorea să trăiască liber, să alcătuiască averea la loc, să ajute pe ţărani a ieşi din mizerie, se gândea să le facă şcoală şi să-i vadă înflorind; apoi, iarna, ar fi mers s-o petreacă în străinătate. Însă Saşa era simpatică, o cunoştea de atâta vreme, şi ar fi fost păcat să rupă o relaţie atât de plăcută. Merse prin urmare mai departe.

Un perete întreg de iederă se înfăţişa ochiului, pierzânduse într-un şir de plopi, cari întindeau linia de verdeaţă pe tot lungul grădinei. O curte imensă, înconjurată de garduri vii, se încheia în două porţi de lemn, cu nişte tumurugi de stejar cât buţile. O îndoită alee de tei ducea de la poartă la scară. Aci se vedea numaidecât că un stăpân harnic cheltuise bani cu gust. Matei cunoştea casa Comăneştenilor, dar acum se părea a avea un aer mai tânăr, mai elegant; găsea brazde de flori, iar printre brazde pietriş, toate ţinute cu îngrijire şi udate.

Când intră înăuntru, un om îi ieşi înainte zâmbindu-i cu bunătate:

— Sărut mâna, coane Matei.

— Mulţumim dumitale, Turică.

— Tot mă cunoaşte boieru.

— Cum să nu te cunosc. Eşti în slujbă la coniţa?

— Dară, conaşule.

— Da' acasă-i dumneaei?

—Acasă, poftiţi. Turică fusese fecior la ei mulţi ani. Matei se opri în cerdac la umbră.

— Ce-ţi face femeia? Ştii că mi-a fost doică?

— A murit, sărmana. Da' până a închis ochii v-a tot pomenit.

— Sărmana!... Dar copiii?

— Unul l-am aşezat la Călăraşi, ciubotar, că aşa s-a tras el la "manifactura" asta; Ilie e vizitiu la domnu prefect, iar Pascu l-a luat la "lecrutaţie"... Da' să mă duc să chem pe duduca.

Pe când el vrea să plece, Saşa venea să vadă cu cine stă Turică de vorbă. Când dete cu ochii de Matei, rămase un moment nedumerită, apoi veni către el repede cu mâna întinsă.

— Ce plăcută surpriză! Nu mă aşteptam deloc... Am ieşit să văd cu cine vorbeşte Turică, fiindcă trebuia să vie morarul, căruia aveam să-i dau o gură bună. Era s-o primeşti dumneata.

Pe când vorbea, îşi strângea părul la tâmple, râzând.

— Vrei să intrăm înăuntru? ori stai mai bucuros afară? Fetele s-au dus să se scalde, cu Tincuţa, iar Mihai e pe moşie.

— Să stăm mai bine afară, dacă se poate.

— Cum nu. Viu numaidecât. Vrei să chem pe Turică să-ţi mai spuie radicale?

După câteva minute se întoarse cu o cutie de "table" la subsioară şi cu un borcănel de tutun. Se vedea că trecuse în fugă pe la oglindă, spre a-şi strânge şuviţele de pe frunte.

— Joci tablele?

— Îmi pare rău, dar n-am nici idee.

— Trebuie să le înveţi. Fără table, viaţa la ţară duce la suicid. Vrei să-ţi arăt cum se joacă?

— Cu plăcere. Dar mai întâi trebuie să-ţi spun scopul vizitei mele.

Ea mişcă uşor din cap, parcă ar fi zis "aştept". Obrajii ei, cari se coloraseră mai mult ca de obicei, reluau încetul cu încetul seninătatea lor obişnuită.

— Aş vrea să mă înveţi cum să caut de moşie, fiindcă de la d-l Nae slabă nădejde...

— Bietul om! e cam simplu, dar cucoana dumnealui e foarte isteaţă.

— Prea...

— Şi vrei serios să-ţi cauţi de moşie singur? zise ea, ridicând spre el ochii ei limpezi.

— Foarte serios. Vreau să m-aşez la ţară, să trăiesc în pace... Îmi pare c-ar fi mult de făcut.

— E mult de făcut, în adevăr. Însă crezi c-o să ai curajul, dumneata, deprins în lume, să te îngropi la ţară?

— De ce nu?

— Eu nu ştiu: întreb numai. Viaţa de agricultor are părţi frumoase, dar are şi atâtea urâte!... Afară de asta, cum o să te ocupi de interesele dumitale de doctor în pustietatea asta?

—O! doctoria o las la o parte. Dacă voi putea să fiu de vreun folos cuiva pe aci, bine; dacă nu, nu-i nici o pagubă. Vreau să trăiesc la ţară. Am făgăduit să nu mă mai duc de pe locurile astea.

Saşa se uită în jos, înţelegând cui făgăduise. Ridică încet ochii din pământ:

— Bine, zise ea. Nu crezi însă că ai promis mai mult decât poţi ţine?

— Nu; şi chiar dacă îmi va veni greu, trebuie să-mi împlinesc vorba... De altfel, omul se deprinde cu toate.

O scurtă tăcere păru a îneca pornirea fiecăruia către destăinuire.

— Bine, zise Saşa din nou; eu nu ştiu multe lucruri; din puţinul ce ştiu cu dragă inimă îţi spun. Cu ce să începem?

— Cu ce vrei.

— Să începem deocamdată cu dulceaţa. Turică îşi pusese o pereche de mănuşi albe şi aducea tava cu dulceaţă şi cafea.

— Foarte bine, până aici înţeleg minunat, şi sunt cu totul de părerea dumitale.

Ea, servindu-l, părea a se gândi la ceea ce vrea să-i spuie.

— Ar trebui să începi prin a lua socotelile moşiei.

— Mersi. La aşa muncă nu mă vâr.

— Cu toate astea, aşa ar fi regulat. El îşi aprinse o ţigară, uitându-se la chibritul ce se stingea.

— Aşa ar fi regulat, dar cred că e mai bine să nu cercetez lucrurile prea de aproape.

— Pentru ce?

— Aşa.

— A!... Atunci ce să-ţi spun?

— Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-a dus. Cât a trăit mama, l-a lăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu de asemenea, fiindcă e rudă cu mătuşe-mea. De acum încolo ce-i de făcut...

— Eu nu ştiu care sunt intenţiile dumitale în privinţa lui Eftimiu; fiindcă, altfel, ar trebui să începi prin a-l da afară.

— Aşa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne oprim — cel puţin deocamdată.

— Atunci să-i iei administraţia din mână.

— Da.

— Ai să vezi însă că o să fii silit să te ocupi şi de socotelile lui, fiindcă ai să găseşti contracte făcute, bani daţi pe muncă, datorii la ţărani.

— O să închid ochii.

— Dacă e aşa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe oameni într-o duminecă la dumneata, să le spui că te-ai hotărât să-ţi îngrijeşti singur de treburi; că, după dorinţa răposatei, ierţi toate datoriile, rupi toate contractele, dezlegi toate învoielile; că ai să faci contracte noi (şi să le faci în regulă, fiindcă azi nu mai merge ca în trecut); că oricine ar avea ceva de cerut sau de spus te găseşte gata de vorbă. Apoi să le dai de băut şi, dacă vrei, să le pui şi lăutari...

— Cam greu, acuma.

— Şi după toate astea să nu te aştepţi la lucru mare. Ţăranul are să-ţi bea vinul, să joace la horă, să nu-ţi plătească datoria, şi când îl vei chema la muncă, să nu vie.

— Pentru ce?

— Pentru că aşa sunt încă lucrurile la noi. Cauzele sunt foarte multe. Mai întâi modul cum a fost tratat ţăranul până acuma; toţi din toate părţile l-au mâncat şi l-au înşelat cât au putut. Arendaşul, fie grec, fie bulgar, fie român, e acelaşi peste tot: el nu caută decât să se îmbogăţească; dovadă Scatiu şi câţi ca el. Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul lui firesc. Mai pune opoziţia naturală a intereselor: când se coace grâul nostru, se coace şi al lui, şi cu toate că a primit bani ca să vie la seceră la cea dintâi chemare, el se duce la grâul lui. În fine, disproporţia dintre sol şi populaţie: noi n-avem decât 40 de indivizi pe kilometru pătrat, pe când raportul firesc e de 70...

— A!... zise el, zâmbind.

— De ce râzi? întrebă ea.

— Vorbeşti ca o carte.

Saşa îşi întoarse încet privirile către mâinile ei. Apoi cu greutate, adăugă:

— Ai dreptate: e prost şi pedant ceea se spun; dar cum să explici asemenea lucruri fără să întrebuinţezi vorba de "kilometru pătrat" şi alte expresii tehnice, care ar unge la inimă pe Turică dacă ar putea să le rostească? Căci, în realitate, aşa e: plugăria se întinde pe fiecare zi mai mult, iar populaţia nu creşte, aşa că acelaşi număr de braţe trebuie să producă îndoit.

— Dar maşinile?

— Tocmai asta vream să spui, dacă nu râzi de mine. Vream să spun că, pentru a nu se expune cineva să piarză prea mult şi spre a nu jefui pe ţăran, nu-i rămâne decât: pe de o parte să se poarte bine cu el, iar pe de alta să aibe la îndemână maşini, şi să ştie să lucreze cu ele, la vreme de nevoie. Am isprăvit. Iară dacă te-ai plictisit, e vina dumitale că m-ai pus să vorbesc.

Ea se sculă de pe scaun, zâmbind, cu bustul drept, încheiat în linii armonice, plin la piept şi în umeri, iar la brâu subţire, legat într-o largă panglică de mătase. Era aşa de sigură de sine, atât de fireşte vorbea şi se mişca, încât înrâurea pe toată lumea dimprejurul ei.

— Vrei să-ţi mai dau ceva? întrebă ea.

— Nu, mulţumesc, îmi ajunge.

— Lasă să-ţi dau ceva... dulce, dulce. El se uită la ea lung, zâmbind. Saşa surâse uşor, mişcând din cap ca un copil alintat.

— De la flori şi albine.

— Miere?

— Da, miere. Am nişte faguri cum e aurul.

— Foarte bine.

Ea se duse înăuntru şi după un minut se întoarse cu o farfurie de faguri aşa de frumoşi că păreau zugrăviţi. La subsioară avea un teanc de jurnale şi de reviste, pe care le puse dinaintea lui Matei.

— Iată, să nu crezi că sunt aşa de spăimoasă în învăţături de agricultură. Astea toate sunt reviste speciale, de cele mai multe ori plicticoase, dar bune de trecut vremea la ţară. Dacă vrei să le duci Aglaiei!... zise ea râzând.

— Taman!... Romanuri, Cimpoiul, da. E curios câte fleacuri se traduc astăzi. Şi creştina asta le citeşte pe toate cu sfinţenie.

— Dar la mine în sat să vezi pe "domnişoara", pe dascăl, pe o soră a lui; toate calendarele, toate comèdiile de novele şi de romanuri cu ilustraţii teribile sunt în mâinile lor. Şi ce e mai rău e faptul că nu sunt traduceri, ci produceri originale. S-a născut o întreagă literatură de bâlciuri. Revizorul şcolar de aici spunea că sunt la Bucureşti editori şi tipografi speciali pentru asemenea lucruri.

— Ar fi un semn bun dacă literatura aceasta n-ar fi primejdioasă; s-ar dezvolta gustul de a ceti.

— În fine, ia revistele mele şi nu le da Aglaiei dacă nu vrei; eu le am de la tata, care era abonat la toate; am urmat şi eu abonamentele mai departe, pentru Mihai mai mult, care tocmai îmi pare că vine.

În adevăr, se vedea, dincolo de gardul viu, capul băiatului călare.

— Mă rog, vream să te întreb ceva, zise Matei, mai cânţi?

— Câteodată.

— Mi-aduc aminte că aveai un glas aşa de plăcut.

— Da? îţi aduci aminte?... Când mi se urăşte de tot, sau sunt prea singură, mai deschid gura, ca să-mi treacă de dorul lumei.

În vremea asta trăsura cu fetele şi Mihai călare intrau pe poartă.

Soarele se pleca spre apus, într-o limpeziciune de aer aşa de transparentă că parcă vedeai lumina cum se cerne din înaltul cerului. La umbra caselor, zorelele începeau să-şi ridice florile catifelate, ce se acăţau ştrengăreşte până şi de ulucii streşinilor. Câte o barză grăbită zbura pe jos, întorcându-se devreme la cuib.

Mihai sări de pe cal, sprinten, şi alergă să ajute fetelor să se coboare din trăsură. Matei se uita la el cu plăcere, cât era de îndemânatec cu femeile, cum se mişcă elegant şi firesc. D-abia îi mijea mustaţa deasupra gurei, mică, ce semăna atât de mult cu a Saşei. Ea părea că ghiceşte gândul lui Matei, fiindcă se uita la băiat cu mulţumire. Băiatul dete mâna Tincuţei, când se coborî din trăsură, iar ea i-o întinse pe a ei, tremurând. O uşoară roşeaţă se urcă în obrajii fetei. Ele veniră câteşitrele la Matei, râzându-i, vesele ca nişte lăstuni, îl scuturară de mână şi fugiră înăuntru să-şi usuce cele din urmă viţe de păr udate de apă. Mihai şezu lângă dânsul.

— De ce vii aşa de rar, zău, nene?

— N-am putut, dragă, până acuma.

— Aşa e... zise Mihai, cuprins de respect la ideea morţii coanei Diamandula. Dar de acuma o să vii mai des, nu-i aşa? Eu am atât de puţin de stat aici!...

— Sper, dacă... sora d-tale îmi dă voie...

— Auzi colo! cum să nu-ţi dau voie. El se sculă să plece.

— Dar, mă rog, adăugă el, ţinând pe Saşa de mână, cum să-ţi zic eu dumitale?

Ea îşi retrase mâna binişor dintr-ale lui.

— Cum îmi ziceai înainte?

— A! înainte eram doi copii, dumneata mai cu seamă. Îţi ziceam Saşa, pe nume. Acum ne-am făcut două persoane respectabile...

— Vrei să zici bătrâne... mulţumesc de compliment.

— Pentru mine aş putea să zic chiar bătrâne. Ea rămase locului, nedomirită, părând a se gândi.

— În adevăr, vremea trece; dar cred că tot poţi să-mi zici Saşa, ca-nainte.

— Foarte bine. La revedere.

— La revedere: tablele!...

Pornind de la Saşa, Matei se gândi să se ducă acasă, drept la arie, unde se treiera încă.

De departe se auzea zgomotul maşinei, care, nehrănită de snopi, se învârtea cu o repeziciune straşnică, huind în gol. El ştia încă de mult că cu chipul acesta şi locomotiva şi treierătoarea se strică. Grăbi pasul şi ajunse aproape alergând. Se duse drept la maşinist şi începu a striga la el. Acesta, spoit pe ochi de cărbuni şi plictisit de căldură, înţelese că domnul acela trebuie să aibă vreun drept, de vreme ce poruncea cu atâta autoritate, şi fără vorbă, apucă mânerul regulatorului şi micşoră puterea locomotivei. Fetele de la paie stau rezemate în furcă sau îşi scuturau testemelele; oamenii erau răzleţiţi, unii punându-şi cărbuni în lulele, alţii stând pe vine la umbra maşinei; trei perechi de boi înjugaţi la tânjele, se uitau liniştiţi în amurgul serii; numai o "tragă" lucra, ducând cotoarele snopilor către şira de paie, ce parte se-nălţa în amfiteatru, iar parte erau împrăştiate pe arie. Nici o regulă, nici o autoritate, fiecare umbla de capul lui, cărucioarele ce duceau grâul de la treierătoare la hambar erau sparte şi lăsau dâră pe urmă.

Matei, furios, puse mâna în pieptul flăcăului care risipea grâul.

— Măi creştine, nu-i păcat de Dumnezeu să arunci pâinea pe drum? Nu vezi că mă sărăceşti?

Omul îşi întoarse capul domol către dâra de grâu:

— Păi de, cucoane, aşa ni le-a dat de la curte.

— Da' tu n-ai ochi să vezi? N-ai gură să spui?

— Ba avem.

— Atunci pentru ce nu vorbeşti? Unde-i domnul Nae? Flăcăul înţelese că acesta trebuie să fie "cel cu punga" şi alergă să cheme pe Eftimiu, care fuma liniştit la umbra hambarului.

— Bine, domnule, ce este asta? Eftimiu venise în fugă şi gâfâia.

— Păi... mai aveau puţin şi isprăveau. Treaba merge bine...

— Ce fel de bine! Nu vezi cum se risipeşte grâul? Asta chemi dumneata bine? Paiele astea aşa trebuie să stea, împrăştiate pe câmp? Maşina hiuie goală de un ceas, iar oamenii beau tutun?

Eftimiu se depărtă, alergând, şi se duse la flăcăii care aruncau snopii:

— Ia dă, măi vere, dă, că ne-apucă noaptea.

Vestea se răspândi numaidecât printre oameni că a venit boierul şi fiecare se puse să-şi vadă de treabă.

Matei păru a-şi aduce aminte de obiceiurile din trecut, când venea în vacanţii acasă. Teoreticeşte i se părea că nu ştie nimic, dar când dete cu ochii de arie, recunoscu o mulţime de lucruri. Astfel, puse pe maşinist să fluiere încetarea şi lăsă doi oameni să scuture treierătoarea, iar pe ceilalţi îi duse la paie. Ei se aşezară unul lângă altul, pe toată întinderea şirei, până-n vârf, şi furcile începură a urca firul auriu şi a-l aşeza la locul lui. Alţi câţiva strângeau cu mătura boabele de grâu căzute în urma cărucioarelor, iar alţii, cu lopeţile, aruncau gozul de la maşină pe vârful unui vraf. Amurgul se coborâse bine când se opriră din lucru. Neamţul tot ţâfnea pe nările maşinei şi sfârşi prin a fluiera încet şi a mişca roata locomotivei. Treierătoarea începu şi ea a dudui, şi un nor de praf se desprinse din toate încheieturile ei. Muncitorii îşi băteau mâinile unele de altele sau se duceau la căruţa în care era buriul cu apă şi se spălau; alţii luau apă în gură din bote şi, făcând gura ciuciur, se clăteau pe mâni.

La casoaia de la arie, masa era pusă.

Pe trei scânduri de lepşe, aşezate cap la cap, stau vreo 15 străchini cu fasole, cu linguri de lemn în dreapta şi în stânga, aşteptând pe muncitori. Femeia care făcea de mâncare se aţinea cu un băţ împotriva a doi cotei ce dau târcoale mesei. Cu picioarele goale, cu catrinţa sumeasă în brâu, iar pe cap un ştergar alb, ale cărui colţuri erau aruncate pe spate, ea făcea paşi mărunţei, îndoită de mijloc, şi tot bombănea mereu, ocărând pe un om ce-şi cocea un ştiulete de porumb în spuză.

— Arză-te-ar focul de ticălos, c-aşa te-am apucat ş-aşa o să te las... To, cotei! dare-ar boala-n voi... Aşa o să te las: tot de râsul lumei. Că de unde pui mâna pe para, la grec... Băutura o să-ţi ştie de cap, vai de tine.

Omul răscolea cenuşa cu un gătej, mormăind printre dinţi:

Cine bate la fereastră,
Nevastă, nevastă...

Ea părea că turbează la auzul cântecului şi se repezea la el:

— Unde-s banii de pe cărat, mă, beţivule?

— Am plătit ghiru.

— Bată-ţi Dumnezeu ghiru!... Da n-a venit să-ţi vândă vaca din bătătură, mă, stricatule.

— Dacă-i "priciptorul bagabont".

— Dare-ar Dumnezeu să ţi se usuce gâtul!...

— Puşchia pe limbă-ţi.

Oamenii veneau unul câte unul şi se aşezau jos pe pământ. Femeia le aducea bucăţi mari de mămăligă rece, pe care ei o îmbucau cu poftă. Nu se auzi, în vreme de mai multe minute, nici un alt zgomot decât al sorbiturilor. O rădăcină cioturoasă pâlpâia pe foc sub ceaun. Noaptea venea de-a binele.

Matei şi Eftimiu mergeau spre casă tăcuţi. Eftimiu credea că Matei era supărat şi astfel nu deschise gura.

Tincuţa rămăsese la Comăneşti, ca de obicei, până după masă. Pe la zece ceasuri, fetele şi Mihai porniră s-o însoţească. Ele stau câteşitrele în fundul trăsurei, îndesându-se una întralta şi râzând. Mihai luase locul vizitiului, pe când acesta sta lângă el pe capră.

Drumul era scurt, de vro jumătate de ceas, dar plin de hopuri şi de şanţuri, fiind croit de amândouă familiile prin marginea arăturei ca să fie mai de-a dreptul. De îndată ce ieşiră din sat, trăsura începu să umble ca o corabie. Fetele, aruncate când într-un colţ, când într-altul, se prăpădeau de râs, şi numai câteodată, când hopul era mai nemilostiv, se auzea câte un glas plângător:

— Mihai! lasă mai încet.

— Lăsaţi încet, conaşule, că se rup harcurile, zise vizitiul.

Băiatul mai ţinea caii câte puţin, dar fiindcă atunci fetele nu mai ţipau, el iar le da limbă. Trăsura parc-ar fi fost beată, începea iar să se legene. Aşa merseră câteva minute, până ce deteră îmtr-un şanţ, săpat întradins de oamenii de la plug, ca să nu încalece lumea prea mult pe arătură. Arcurile se izbiră de osie şi plesniră. Vizitiul sări numaidecât, scoase un felinar de la capră şi se puse să lege foile ce mai rămăseseră întregi. El declară că nimeni nu se mai putea urca în trăsură. Fetele râdeau, dar numai cu gura pe jumătate. Victoria, cea mai blândă, dar şi cea mai fricoasă, se supără.

— Doamne, Mihai, că zău, numai de prostii te ţii; ţi-am zis să te astâmperi. Vezi? acuma ce spunem noi, acasă la maman?

—Eu nu sunt de vină. Drumul e rău, trăsura veche. Nu vezi ce hârtoape?

— Acuma ce ne facem?

Se sfătuiră cu toţii şi, după părerea vizitiului, hotărâră să meargă înainte pe jos, cu trăsura goală după dânşii, iar la Ciulniţei să lase pe cea stricată şi să ia alta, bună, până a doua zi. Aşa şi făcură. Mihai luă unul din felinarile trăsurei, spre a lumina drumul şi dându-şi braţul unul altuia, lanţ, porniră. După câţiva paşi, Victoria, care era la una din laturi, se desprinse şi veni lângă Mihai, zicând că-i e frică. Tincuţa se strânse şi ea mai mult de braţul băiatului. Mary de asemenea. El le împăcă, rugându-le să se schimbe, cu deplină încredere că lângă el toate primejdiile încetau.

— Întindeţi pasul, fetelor. Mary, nu ţii regula; stângul, stângul.

Mary sări de câteva ori în loc, până prinse pasul cumsecade. Merseră astfel, tăcuţi, o bucată bună. Fiecare căuta să străbată cu vederea întunericul dar lumina felinarului descria o roată galbenă, dincolo de care nu se putea vedea nimic. Trăsura toca în urma lor, împiedicându-i de a auzi ce se petrecea împrejur. Deodată se ivi în roata de lumină un cap de cal, care îi încremeni de frică. Nimeni nu zise nimic, deşi inima le bătea cu putere la toţi. Era brişca unui cârciumar de la un sat vecin.

— Un biet creştin ce vine de la târg, zise Mihai, voind să pară nepăsător.

— Tare mi-a fost frică, zise Tincuţa. El îşi întoarse capul spre ea, cu un zâmbet de milă, dar fata nu-l văzu.

După câtva timp ajungeau pe deal, în faţa ţintirimului. Un fior prelung trecu prin aer şi-i făcu să vibreze pe toţi până la rădăcina părului.

— Acuma ne iese-n cale strigoiul, zise Victoria. Mihai se făcu că n-aude.

— Fetelor, hai să cântăm!... Să cântăm Oştile stau faţă-n faţă.

Deschiseră gura câteşipatru şi începură a răcni. Ochii însă le erau ţintiţi fără voie pe zăplazul cimitirului, părcă primejdia de acolo trebuia să vie. Un câine trecu de-a curmezişul drumului, cu coada-ntre picioare. Mihai se puse să strige la el, ho! ho! dar propriul lui glas îl înfiora mai mult decât câinele.

În sfârşit, intrară în sat la Ciulniţei. Câteva minute nu mai ziseră nimic. Parcă trecuseră peste un mare pericol şi aveau acum dreptul să se odihnească. La cârciuma grecului, taraba era încă întinsă, iar dinăuntru se strecura, printre ciucuri de hârtie creaţă, lumina unei lămpi. Se crezură astfel mai siguri, şi parcă fiecare reveni cu bine în propria sa fire. Mihai simţi din nou braţul Tincuţei sub al său; Tincuţa păru a-şi aduce aminte că se lipise prea mult de băiat şi se dete puţin în lături. El însă se întoarse spre ea, şi cu glas dulce îi zise:

— Te-am supărat?... uite că ajungem acasă. Da?...

Ea făcu un semn că nu e supărată şi se apropie din nou de el, lăsându-şi mâna în mâna lui.

După o jumătate de ceas, Mihai şi fetele se întorceau la Camăneşti, cu o trăsură de-a lui conu Dinu, şi pe alt drum, ceva mai lung, dar mai bun. Băiatul se uita spre cer la un luceafăr strălucitor, şi se gândea la Tincuţa. Poate şi dânsa se uita tot la aceeaşi stea... Ce dulce i se părea! Când îi ţinea mâna în mâna lui, îi venea s-o mângâie şi s-o sărute ca pe un lucru sfânt. Ce fericit ar fi fost să se poată duce cu ea într-o lume rătăcită pe ocean, ori undeva în aer, într-o stea, unde nu se aude nimic de jos de pe pământ.

Victoria şi Mary căscau de somn şi se rugau de vizitiu să mâne mai iute ca să ajungă mai repede acasă.

— Ce proaste eram adineaorea, zise Victoria, de ne era frică.

— Mihai, oare să fi existând strigoi?

— Ce întrebare!...

— De ce?... Ţie nu-ţi era frică pe la cimitir?

— Mie?... frică!...

— Da, da, ţie. Nu te mai lăuda.

— Dacă aşa crezi tu, bine.

Şi astfel, tăcuţi, ajunseră acasă.

Căldura era nesuferită. Nopţile erau mai greu de trecut decât zilele, fiindcă nu se putea dormi. Cu toată grija ce punea Aglaia în ţinerea casei, zăpuşeala era nesuferită.

Matei, deprins acum cu mersul trebilor, luase mai tot din mâna lui Eftimiu. Baciul Micu redobândise încrederea de mainainte, şi în toate serile venea la curte de lua ordinele stăpânului său. Din cauza asta, Eftimiu şi mai cu seamă nevastă-sa nu-l puteau suferi. El spunea lucrurile cum erau, pe când dl Nae le spunea cum îi venea la socoteală. Astfel, ceasurile de muncă, la arie, nu începeau niciodată ca la lumea cealaltă. Zadarnic istorisea baciul:

— Soarele era sus, coane, când s-au luat de treabă. Dl Nae vine la arie târziu, neamţu aşijderea, iar lumea stă şi bea tutun, că dacă nu umblă damfu...

Matei hotărî să se culce într-o noapte la arman.

După ce prânzi, îşi luă o pernă şi o manta de drum şi se duse de se culcă pe vârful şirei de paie, cu faţa către cer şi cu baciul Micu la picioare.

— Ce făceau oile, Micule?

— Ce să facă, coane, dormeau.

— Dar Floarea?

— Da' cine-o vede!... Ia, doar când îmi spală câte-o cămaşe.

— Te spală cam des, Micule, după vorba cucoanei Aglae.

— Unde se pomeneşte, coane! Dacă te-i potrivi matale la gura coanei Aglae, e vai de noi.

— Vorbeşte lumea. Ai să-ţi găseşti beleaua cu Stângă.

— D-apoi nea Stângă, ştie el.

— Bine... Eu atâta-ţi spui: să-ţi cauţi de treabă. Cine-a rămas la oi?

— A rămas Ion şi cu Panţu.

— Cine-i Panţu ăsta?

— E dintr-un sat cu mine, coane. Om bun e el, da' cam bea când are cu ce.

— Rea treabă. Atunci oile rămân în plata lui Dumnezeu.

— Nu, coane, că eu sunt acilea. Te servesc pe matale de unsprezece ani; până acum n-am dat greş şi cu voia lui Dumnezeu m-oi purta bine şi de-acu-ncolo. Numai câinii să-mi trăiască.

— Ce câini mai ai?

— Apoi am unu, coane, de plăteşte cât toţi ciobanii.

— Cum îl cheamă?

— Corcoduş.

— Voinic?

— Pii!... Voinic nevoie mare! Omoară lupu cu chieptaru.

— Cu ce?

— Cu chieptaru, coane. I-am bătut nişte cuie într-o curea şi i-am căptuşit-o c-o ţâr' de lână, şi numai i-am prins-o de gât, ca o gură de ham, că de se repede-n lup, îl doboară cu cuile.

— Să mi-l arăţi şi mie.

— Bine, cucoane.

— Acuma, noapte bună.

— Noapte bună.

Liniştea singurătăţii cuprinsese din temei toate celea. Întunericul se coborâse din fundul depărtărilor, parcă s-ar fi deschis zăgazurile vremilor trecute, şi haosul ar fi inundat lumea. Rar, câte un zgomot din sat venea să turbure paşnica tăcere a câmpului. Un câine lătra în somn, înăbuşit, or un buhai mugea cu glas adânc; cucovele de baltă ţipau câteodată în marginea trestiilor, or rânchezatul vreunui mânz venea ascuţit despre pădure. Ţârâitul bălăriilor părea a face parte el însuşi din tăcere.

În farmecul încântător al ceasului acela, în loc de a adormi, mintea se simţea şi mai mult, şi, ca o rază de lumină, năzuia să curgă în spaţiu. Unde? În lina întindere a dorurilor propriului suflet, ce atât de bine se uneşte cu aceea a cerului. Cine eşti tu, călător de o clipă pe pământul tău, trăitor de o zi, când atâtea pământuri umplu veşnicia deasupra?

O blândă descurajare păru că învăluise sufletul lui Matei, care, cu trupul rămas pe paiele uscate, plutea în văzduh cu întreaga sa fiinţă nematerială. Ca la toţi oamenii echilibraţi, dar cu fantazia caldă, nimicnicia făpturei noastre faţă cu natura uriaşe, era o cauză statornică de melancolie, iar pe de altă parte, scânteia ce arde în noi, facultăţile noastre sufleteşti, un continuu îndemn de a trăi. A pricepe că nu poţi pricepe şi că nu eşti în stare de-a împiedica împlinirea legilor firei, este deja interesant; dar a pricepe pentru ce nu poţi pricepe, e minunat, fiindcă dacă ai putea înlătura pricina pentru care nu poţi pricepe şi care e parte în tine, parte afară din tine, ai pricepe totul! Viaţa e plină de durere şi de farmec. Ce somn adânc doarme spaţiul dintre stele! Între fiecare stropitură de lumină din Calea Lactee sunt milioane de poşte de singurătate. Şi unde ne ducem noi, după moarte? noi, partea aceasta ce se desprinde din tiparul de acum? Nicăiri. Murim în noi înşine, cum mor făpturile unui vis, în vis. Un car trecea pe drum, iar căruţaşul cânta din fluier, singur. Închide ochii şi dormi sub straja stelelor. Saşa e-naltă. Ca ce? Ca nimic...

Când deschise ochii din nou, cerul scânteia din luceferii săi ca din diamante.

— Micule, dormi?

— Nu, cucoane.

— Târziu să fie oare?

— Păi... cam pe la miezul nopţii.

El se gândi întru sine de ce oare nu doarme baciu. Cine ştie ce-l munceşte şi pe el. Poate vorba cu Floarea.

— De unde ştii tu că e miezul nopţii?

— Da' cum, Doamne, să nu ştiu! că doar am petrecut o tinereţe întreagă la munte.

— Ei, după ce cunoşti?

— După cer, coane. Că ajungi să citeşti în zodie mai ghine ca-n carte.

— Taci, bre!... Ia spune cum citeşti.

— Păi ce doreşti matale să ştii?

— În ce zodie suntem acum?

— Păi suntem în luna lui cuptor — în zodia Leului.

— Poţi să mi-o arăţi pe cer?

Baciul îşi adânci ochii în stele şi tăcu.

— O să fie cam greu, coane, că mergem spre sfârşitul lunei. Luna şi zodia: a trecut una, trece şi alta. Eu acum văd zodia Fecioarei, a Cumpenei, a Scorpiei, a Arcaşului şi a Capricornului. Toate sunt de faţă. Dar a Leului a apus, bat-o vina ei... A ha, ha, uite-o, coane!

— Unde-i, Micule? întrebă Matei, ridicându-se cu grabă pe un cot, parc-ar fi fost vorba de cine ştie ce minune trecătoare.

— Păi cum să-ţi spun eu matale... Uite colea, la mâna mea stângă, luceafărul ăla de scăpăra scântei...

— Da, îl văd, ăla de merge în prelungirea oiştei carului.

— Fă-te mai la stânga, jos spre marginea cerului, şi ai să dai de altă stea, care străluceşte parcă şi mai şi. O vezi, coane? E gata să apuie şi ea.

— Da.

— Primăvara e ea minunată. În luna lui mai, gândeşti, Doamne, că se sfărâmă în sufletul ei fecioresc de tare ce arde.

— O văd.

— Aceea e steaua holdelor când dau în schic, iar cu cele dimprejurul ei alcătuiesc zodia Fecioarei. Acu de te laşi matale şi mai la vale, dai de patru stele de parcă nici nu se mai văd.

— Aşa este.

— Acolo e zodia Leului. Cea mai mândră, pe care ciobanii o cheamă "inima Leului", nu se vede deloc. Halal de cine se naşte sub steaua aceea!

— De ce, Micule?

— Ajunge împărat.

— Da?... O fi "Regulus"...

— O fi. Cine se naşte în zodia asta e plin de noroc.

Matei se gândi, fără voie, la steaua şi la zodia lui şi-i veni până-n gură să-ntrebe pe baciu ce ştie. Însă o temere ascunsă să nu-l audă vorbind rău despre ele, îl făcu să tacă. Era cerul de o frumuseţe nespusă; ceasul era târziu; vorbele baciului aveau o gravitate profetică. Dar biruind înrâurirea aceasta, se hotărî să întrebe.

— Cu mine ce-i, Micule?

— În ce lună eşti născut matale?

— În septemvrie.

— Sărăcan de mine!

— Ce este? întrebă Matei mişcat.

— Părinţii matale s-au cununat în postul Crăciunului!

Matei începu a râde:

— Fii liniştit, omule, s-au cununat în câşlegi, dar eu m-am grăbit să viu în lume.

— Păi matale eşti născut în zodia Cumpenei... Şi aşa este, coane, cu zodia nu te poţi pune: îţi este scris să hii om drept.

— Iar bine, zise Matei râzând. Dar acum să-mi spui cum cunoşti ceasul.

— Apoi lesne. Uite matale deasupra capului nostru, spre crivăţ. Vezi un ghiduş de luceafăr, de tremură subţiratic şi nu se mişcă niciodată de la locul lui?

— Da.

— Acu, pe stânga lui, vine Caru, iar pe dreapta Chirostriile. Amândouă se învârtesc toată noaptea împrejurul luceafărului din mijloc, din mâna stângă spre mâna dreaptă. Şi dacă am zice, aşa de-o prubă, că bunăoară iarna nu mai este, vară nu mai este, cum cică ar hi pentru corăghieri pe ape, tot poate omul să ştie dacă-i postul Crăciunului, or al SânteiMării că de-i în postul Crăciunului, Carul răsare dedesubtul luceafărului şi e cu tânjala-n jos, şi apune deasupra, cu tânjala-n sus; iar de-i în postul Sântei-Mării, răsare din stânga cu tânjala în sus, şi apune la dreapta, cu tânjala în jos. Şi Chirostriile tot aşa se învârtesc şi ele, pe partea cealaltă. Acu, de vrei matale să ştii ceasurile, iar la Car te uiţi, că de-i vară, el răsare tot în mâna mea stângă, cu tânjala drept în sus; la miezul nopţei e cu tânjala de-a curmezişul, iar despre zori se întoarce-n jos. Iarna ne mai luăm şi după Cloşca cu pui.

Matei se uită rătăcit pe bolta senină. O adevărată ploaie de stele căzând venea din cer. Calea robilor sticlea ca o pârtie de zăpadă. Constelaţia Lebedei şi a Acvilei păreau a se deschide şi a lăsa ochiului drumul liber spre regiuni mai înalte. Aceeaşi taină fermecătoare peste tot! Un gând rătăcitor despre mamă-sa îi adie prin minte şi parcă îi fu milă de steluţele ce alunecau în haos. Despre ziuă, un aer rece îl făcu să se ghemuiască în manta şi să-şi strângă împrejur o mână de paie mai mult, ca să nu-l pătrundă umezeala. Şi astfel adormi.

Când deschise ochii a doua zi, soarele era sus. Un senin încântător se desfăşura privirei, până în slava cerului. Singur, străveziu, un nouraş ca de bumbac plutea prin aer. Oamenii erau deja în arie; maşina treiera, iar duba, încărcată prea mult cu snopi, huia ca o vijelie. Din când în când se auzea vocea lui Nae: "Incet, măă! că rupi maşina!" Se făcuse de o hărnicie nespusă d. Nae, fiindcă, precum ziceau ţăranii, bâja era pe vârful şirei.

Cam ruşinat că-l apucase soarele dormind, Matei se dete jos şi se amestecă printre muncitori, care, foarte firesc, se făceau că nu-l văd, şi lucrau nevoie mare.

XII

Duminica viitoare se sculă de dimineaţă şi se duse în deal la cimitir. Nu era nimeni înăuntru. Câteva vrăbii zglobii se coborau din sălciile singuratice şi se scăldau în ţărâna de pe morminte. Liniştea verei părea că înconjură locul acela de odihnă, cu respectul datorit morţilor. Pe mormintele lui Matei se vedeau: pe unul florile vii, sădite de Saşa; pe cel proaspăt un mănunchi de nemuritoare de câmp, flori albastre, ce mângâiau pământul, aruncate cu prisos peste tot. Trebuie să fi fost tot ea, prietena tânără, care nu uita pe cei ce nu mai sunt. El rămase în picioare cu mâna dusă la gură, între tatăl său şi mamă-sa, şi, neputând gândi nici hotărî nimic, îşi şterse ochii şi se depărtă.

Din poarta cimitirului se vede dincolo, pe vale, satul Comăneşti. Îi veni dor de Saşa. Porni într-acolo, să-i mulţumească. Dar oare nu era prea de dimineaţă? Ba da, dar întrebarea lui rămase fără răspuns. Mergând, se gândea la fondul de statornicie ce trebuie să fie într-o fire ca a Saşei. Mamă-sa o cunoştea bine, se vede, deoarece atâta îi vorbise de ea. Ce păcat că era hotărât să nu se însoare!...

Când ajunse la Comăneşti, dete de un argat care uda florile.

— Doarme cuconiţa, măi flăcăule?

— Da' cum o să doarmă pe vremea asta!...

— Dar cuconaşul Mihai?

— A ieşit. Dumneaei e la biserică, iară cuconaşu... e pe semne la câmp.

Omul îi arătă drumul către biserică, unde ajunse după câteva minute. De departe se vedea strălucind acoperişul de tinichea, iar în clopotniţe lemnăria schelelor şi clopotele înşile. În curte se jucau copii în iminei şi cu cămăşuţa albă trasă peste iţari, iar la brâu cu bete. La uşe, săraci încovoiaţi pe câte un băţ; babe ghemuite pe pardoseala de cărămidă; copii mici ce se jucau cu câte un măr. Biserica era de zid, încăpătoare, zugrăvită cam de mult, dar încă cuviincioasă. Catapeteazma, înnegrită de fum, era garnisită, la icoanele mari, cu perdeluţe albe; iconostasul era îmbrăcat cu fir; pe măsuţa din mijloc se vedeau farfurioare cu colivă, străchini cu mere şi prune, ce propteau la rădăcină o lumânărică; prescuri, gărăfi de vin, mănunchi de gălbioare şi indrişaim. În strana din stânga, cânta un dascăl, iar cea din dreapta era goală, fiindcă acolo şezuse Comăneşteanu, tatăl Saşei. În dreapta altarului sta în picioare un hagiu, îmbrăcat în anteriu, cu lanţul ceasornicului după gât, cu un inel straşnic în deget, făcând cruci peste cruci, cu mâna roată prin aer, iar capul veşnic în mişcare. El izbucnea din când în când în rugăciuni: "binecuvântează stăpâne", ori "Doamne miluieşte, 'oamne miluieşte, 'mne miluieşte!", ori pufnea pe nas spre a ţine isonul, câte un "imn!..." ce zbârnâia minute întregi. El ducea cădelniţa de la o uşe la alta a altarului; el zicea Tatăl nostru ; el era, în sfârşit, stâlpul bisericei. Şi toate astea, gratis, doar numai fiindcă tată-său fusese la Ierusalim.

Lumea în biserică sta împărţită în două: femeile singure, deoparte, în coadă, de la uşe până la jumătatea locului, iar bărbaţii, singuri, în frunte. Femeile măritate, cu pieptănătura cu conci roşu şi peste cap cu năframă albă, stau mai toate în genunchi; fetele mari cu flori de târg la cap, cu obrajii daţi cu roşu, cu fuste de stambă cu pucheţei ce le veneau până la glezne, stau mai mult în picioare, când veneau. Bărbaţii cu căciulele miţoase trântite jos, cei mai mulţi cu plete lungi pe spate, unii raşi pe frunte, stau drepţi, ascultând slujba cu smerenie. Ei se dau la o parte cu respect din mijlocul bisericei, făcând roată împrejurul Saşei şi al fetelor.

Matei rămase lângă uşe. În primele momente mirosul de tămâie îi aduse aminte de înmormântarea mame-sei şi parcă i se urcă la cap, făcându-l să sufere. Puţin câte puţin, însă, se deprinse cu el şi sfârşi prin a asculta cu plăcere toată liturghia.

După biserică, Saşa se înclină uşor către oameni:

— Bună dimineaţa.

— Sărutăm mâinile.

Apoi se opri să mai întrebe pe una de un copil bolnav, pe alta dacă a meliţat cânepa, pe o a treia s-o cheme la curte, până ce, spre uşe, dete cu ochii de Matei.

— Tiens! c'est vous?

— C'est moi.

Acest fel de a vorbi în gura ei era nefiresc, şi se vedea bine că ascundea o stângăcie. Fetele îl scuturară de mână, cu cotul în sus, după cum scria la pravila guvernantei miss Sharp. Ieşiră cu toţii din curtea bisericei, cu lumea după ei, şi se îndreptară spre casă. Saşa se făcuse roşie, râdea, se-ntrerupea în vorbă, plecându-se spre Matei, care era de partea cealaltă.

— Stai să dejunezi cu noi, nu-i aşa?

— Nu se poate.

— Da' de ce nu se poate?

— Fiindcă n-am lăsat vorbă acasă.

— Ce-i mai lesne, trimit eu un om să spuie... dulcei Aglaie că nu vii.

— Nu... azi e duminică, nu şade bine să-i las singuri.

— Vine şi prefectul.

— Un cuvânt mai mult ca să nu rămâi.

— De ce?

— Aşa. Pe mine mă aşteaptă dulcea Aglaie, la dumneata vine dulcele prefect...

Saşa bufni în râs:

— Zău aşa, vecine: n-ai nici un haz.

— Ba nicidecum, zise Matei, pe jumătate glumind şi pe jumătate serios.

— Ba nu, zău, nu vrei să rămâi?

— Nu pot astăzi. Pofteşte-mă altă dată, şi viu cu plăcere. Bineînţeles, fără prefecţi.

— Nici vorbă, zise Saşa, trecând înspre partea lui şi luându-l de braţ. Da' cafeaua stai s-o iei cu noi?

— Am luat-o deja, însă stau. O să m-apuce soarele...

— Nu-i nimic: te trimitem cu trăsura. În cerdac, la umbră, Turică aduse cafeaua, zâmbind bucuros lui Matei.

— Poftiţi cafeaua, cuconaşule?

— Nu, mulţumesc.

— Că doar e făcută de cuconiţa noastră "în prisoană".

— Ştie cuconaşu, zise Saşa iritată; lasă tava pe masă şi du-te de-ţi caută de treabă.

Turică zâmbi cu supunere şi se retrase.

— E supărător cu prostiile lui; toată ziua îndrugă la radicale. Alaltăieri era furios pe bucătăreasă că nu ştie să facă "ardevruri" tocate. De unde i-o fi intrat în cap că pătlăgelile tocate sunt hors-d'oeuvre.

Apoi întorcându-se spre Matei, cu graţia ei senină:

— Zău, nu vrei să iei nimic?

— Bine, să iau ceva, ca să-ţi fac plăcere, dar ce?

— Orice vrei.

— Doar poate miere, zise el.

Râdeau amândoi aducându-şi aminte de data trecută. Matei se uita la ea încântat de îndemânarea cu care se mişca. Ea purta o rochie de fular alb cu o cingătoare de panglică, ce-i cădea pe o parte, în două lungi capete. Când trecea pe lângă dânsul, stofa îl atingea peste genunchi, cu mlădieri parfumate. I se părea că nu văzuse nici o rochie mai bine croită şi mai simpatică. Ar fi vrut să puie mâna pe capătul panglicei şi s-o mângâie. Saşa se aşeză jos în faţa lui.

— Mary, adu tablele, te rog.

Fetele se repeziră amândouă s-aducă cutia cu tablele.

— Nu ştii cât semeni cu o floare!... zise Matei deodată.

— Vai, vecine, ce compliment!

— Adevărat; ar fi fost mai bine să tac, însă mi-a venit aşa de firesc! Semeni în adevăr cu o floare. Hainele par astăzi că au crescut pe dumneata, cum cresc florile crinului din el însuşi.

Ea se făcuse roşie de plăcere şi se opri din pregătirea cafelei, împingând uşor ceaşca departe de dânsa. Apoi se plecă în jos şi se uită la rochie.

— Îţi place? E simplă nu-i aşa?...

— Minunată!

Fetele se întoarseră cu cutia cu table şi se puseră să-şi bea cafeaua în linişte.

Saşa întinse tablele pe masă şi-i arătă cum se aşează pietrele, cum se aruncă zarul, cum umblă jocul, cu înlesnirea unui adevărat stâlp de cafenea. Dar ochii ei adânci aveau o privire atât de preocupată, încât se vedea, din genele lor, ce se mişcau gânditoare, că mintea e în altă parte. Gura zâmbea, umedă de fericire. Mâna stângă, cu care arunca zarul, tremura. Cuburile săltau afară din cutie, iar Matei se pleca să le adune. Ea le trecea în mâna dreaptă, dar nici cu aceasta nu izbutea mai mult.

— Pardon!... Nu ştiu să mai arunc...

După un minut iar sări zarul, căzând pe scânduri.

— Da' ce faci, maman? zise Mary, uitându-se la ea cu mirare.

Ea, disperată, îşi duse mâinile la ochi, roşie şi respirând cu greutate. Părea că râde, însă batista-i se udase de lacrămi. Fetele se uitau una la alta, neliniştite, iar Matei zâmbea, fără să priceapă ce e. Saşa se sculă de pe scaun şi, grăbită, intră înăuntru. Surorile ei se luară după dânsa. Ea intră în odaia ei, unde căzu pe o sofa, cu batista tot la ochi, plângând.

— Maman dragă, ce ai? Victorio, adu flaconul de pe masa mea. Maman, ţi-e poate prea cald?... ce ai?...

Binişor, ea îşi luă mâinile de la ochi şi respiră din plin.

— N-am nimic, dragă... Am ameţit. Poate că mi-e prea cald. Du-te, te rog, de stai cu Matei. Victoria o să mă ajute să mă schimb.

— Să chem pe Manda?

— Nu, fetiţo.

Mary ieşi, nesigură, şi veni în cerdac, la Matei. În urma ei, Victoria intră repede la Saşa, gâfâind şi gata să plângă şi ea. Saşa sta tot jos, uitându-se drept înaintea ochilor.

— Ţi-a trecut, maman dragă?

Glasul fetei era atât de mişcat, încât soră-sa păru a reveni la cele dimprejur.

— Mi-a trecut, fetiţo. Vino-ncoace.

Victoria se aşeză în genunchi lângă sofa, iar Saşa îi luă capul în mâini şi i-l sărută cu o adevărată frenezie. O putere neţărmuită de simpatie, de iubire de lumea întreagă îi răsări în suflet, şi parcă, strângând în braţe capul fetei, mulţumea o nevoie fizică de a mângâia pe cineva. După câteva momente se sculă veselă râzând:

— Mi-a trecut, haidem.

În fugă, îşi netezi părul la tâmple, muie o batistă în apă şi-şi răcori obrazul, apoi ieşi. Se duse, zâmbind, drept la locul ei de mai-nainte. Matei se uită la ea, mirat şi oarecum nedomirit de ceea ce se întâmplase. Ea nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre el.

— Sper că nu eu sunt cauza...

— Nu, nu, nu: mi-a venit un fel de ameţeală... de care nici eu nu-mi dau seama. Poate fumul din biserică... căldura... În sfârşit, a trecut.

Pe când ea vorbea, un docar cu doi cai frumoşi intră pe poartă.

— Haiti! Prefectul, zise Damian, sculându-se şi voind să fugă.

Saşa se întoarse cu privirea către poartă.

— Nu te speria, nu-i prefectul, zise ea râzând. Fetelor, ştergeţi-o!... cât mai e vreme.

Fetele înţeleseră şi se făcură nevăzute.

—Tănase Scatiu, cu caii luaţi de la Otopeanu.

Trăsura se opri înaintea scării şi, în adevăr, Tănase Scatiu se coborî, dând hăţurile în mâna vizitiului. Caii erau minunaţi: cu picioarele dinainte înfipte departe în nisip; cu capul sus, muşcând din zăbale; cu hamurile de argint, înhămaţi la o trăsură elegantă: erau de un stil desăvârşit. În coada trăsurii însă, sta un ţărănoi, încălţat cu ciubote, în spinare cu un palton de-a stăpânu-său, ros şi ieşit de soare, iar în cap cu o pălărie înaltă, ce-i venea până peste urechi, soioasă şi zdruncinată ca o veche braşoveancă. Aceasta da de gol totul: se vedea că trăsura şi caii trebuiau să fie cumpăraţi la mezat, ori luaţi amanet, de la vreun om cumsecade — altfel n-ar fi fost aşa de corecţi la un stăpân care avea o asemenea prubă de vizitiu.

Scatiu era îmbrăcat cu un soi de halat de dril, care, în gândul lui, era făcut ca să-l apere de praf şi totodată să răpuie lumea de ghiduşie. Matei înţelese dintr-o aruncătură de ochi pentru ce unchiu-său îl găsea mitocan.

Tănase se aşeză pe un scaun, picior peste picior, şi începu a se freca pe frunte cu batista.

— Ptiu... da' cald e, nenişorule!... Că i-am zis lui Iorgulescu: nu te duce, Guţă... ce să ne ostenim noi caii pentru o rablă ca Panaitopulo! Dar e de un antetman, domnule!...

— Ei, l-aţi ales? întrebă Saşa.

— L-am alesără.

— Bine-aţi făcut.

— Eu unul nu eram de idee. Panaitopulo, dipotat! Un prost, un ăla! Să mai lase locul şi la alţii, că acuma e vremea tinerilor. Uite, d-nul Matei, bunăoară; eu, un altul ca mine...

— O să-ţi vie vremea şi dumitale, zise Saşa, zâmbind. Da' frumoşi cai ai.

— Vă place?

— Îmi plac mult.

— O mie cinci sute de franci. Numai hamurile fac mai mult, zise el, îngâmfat de mulţumire.

— Adevărat.

— Ei, aşa-i cu boierimea noastră; ia bani cu dobândă ca să petreacă la străinătate, şi când la plată, tufă. Noi stăm colea şi ne roadem din unghii, ca să le plătim arenzile, iar creditorii dumnealor le vând averile la mezat.

— Ia lasă, d-le Tănase, că tot dumneavoastră sunteţi creditorii.

— Coană Saşo, să mă bată Dumnezeu dacă aveam să iau un ban. Cât am ţinut moşia lui, da... nu mă dau la o parte. Aveam un samsar la Bucureşti, care, numa ce-mi da o depeşă: "Tănase Sotirescu, Vlădeni. În curând apa la moară". Emediat mă porneam la gară, şi numai aşa, ca din întâmplare, treceam pe la Fialcowsky, unde Costică Otopeanu şopăia prin toate colţurile cu cămătarii. Cum mă vedea, îmi sărea de gât. "Ce noroc! câtă plăcere!" Eu mă făceam niznai. Numa ce mă scotea afară, mă urca în muscal şi haide! N-avea lescaie în buzunar, dar muscalul, muscal. Şi numa începea vorba: "că, nene Tănase, să-mi dai cinci mii de franci". "N-am, coane Costică!" "De, găseşti dumneata la un bancher, şi să ţi-i opreşti din câşt..." "Doar aşa". Şi numa rămânea la Bolivard iar eu, nentule, vira prin Lipscani cu trăsura boierului, cumpăram mamei cele de trebuinţă, şi peste o jumat' de ceas mă-ntorceam. "Ei, ai găsit?" — "Chipurile am găsit, dar mi-e şi ruşine să vă spun cu cât". — "Cu cât o fi". — "Un afurisit de jidan din Hanul cu Tei: cere 17 la sută şi zice că la un boier ca d-voastră nu dă mai puţin de zece mii de lei... "În sfârşit, ce să mai încurc vorba, când îi eram arendaş, îl ciupeam; dar de astă dată, nimic.

După aceea tăcu şi păru a se gândi. Matei şi Saşa se uitau la el.

— Îmi pare rău.

— De ce? îl întrebă Saşa.

— Trebuia să-l lucrez mai bine.

— Nu eşti mulţumit?

— Bine, coană Saşo, nu vezi că l-au mâncat alţii... Nu era mai bine să-l pui eu în pungă, că mi-am trecut o viaţă întreagă muncind pe pământul lui?

— Tocmai de aceea, eu credeam că ar trebui să ai milă de el, tocmai fiindcă ai făcut stare pe moşia lui.

Tănase Scatiu plesni din degete şi şuieră ca un şarpe:

— Boierii, boierii, cum se apără!... Ehe! s-au dus vremurile alea. Acuma chimiru! Ai bani? eşti boier; n-ai bani? poţi să fii coborât cu hârzobul din cer, tot degeaba. Este?

Matei, căruia era adresată întrebarea, dete din cap, parc-ar fi zis "mai încape vorbă".

— Eu, neaca să-mi trăiască, urmă Scatiu, că de lume puţin îmi pasă. Moşia mea, caii mei. Când îmi vine gust de lume, pune, Costeo, caii la trăsură şi la gară, băiete. Este?

— Este.

— Ba Brăila vrei? iote-o Brăila; ba Drăgăica Buzăului vrei? iacăt-o colea; ba Bucureşti să zicem că vrei? du-te, băiete, la Bucureşti. Parale să ai, că distracţii se găsesc ele. Este?

Matei pufni de râs, dar se încercă să pară firesc, neascunzându-se de Scatiu.

— Eu nu-i spui dumneaei tot aşa?

Saşa se uită la el cu mirare, gata s-o umfle râsul şi pe ea.

— Îmi spuneai mie?!...

— Se-nţelege. Brăila vrei? uite Brăila; Bucureştii să zicem că vrei? poftim la Bucureşti. Ce atâta jale fiindcă Otopeanu şi-a vândut trăsura la mezat! Cel puţin acuma a intrat în mâna unui om care ştie ce vrea să zică trăsură şi cai.

— Este? întrebă Tănase mulţumit.

Saşa râdea, cu mâna la gură, parcă se temea să nu supere pe Scatiu. Acesta, încântat de succesul ce avea, vroi să urmeze:

— Ba poate o să mă-ntrebi de ce i-am cumpărat.

— Da' nu te-ntreb, frate, zise Matei foarte serios.

Scatiu rămase un moment cam nedumerit. Apoi, înţelegând că celălalt vrea să râdă de dânsul, se făcu roşu.

— Adică cum vine vorba asta? mârâi el.

— Ei, hai să zicem că te-ntreb.

— Am înţeles. Adică dumneata vrei să m-aduci peripizon... parcă eu sunt prost şi nu-nţeleg.

Matei se prăpădea de râs.

— Să te-aduc... ce?

— Lasă că ştiu eu. Apoi vroi s-o întoarcă şi el pe glumă:

— Poftim de vezi ce-nvaţă dumnealor în străinătate. Diploma, domnule, să-ţi văd diploma!... Ce-mi umbli dumneata cu fanfleuri de astea.

Matei râdea din ce în ce mai tare, iar Scatiu de asemeni, părând că are şi el dreptul la râs. Saşa îşi muşcă buzele, ca să nu aibă aerul că ţine parte lui Matei.

— Domnule Tănase, vrei să iei ceva?

— O dulceaţă, cuconiţă, cu plăcere.

Îşi luă dulceaţa şi voi să plece. Matei îl ruga să-l ducă şi pe el acasă, ceea ce Scatiu primi bucuros, fiindcă putea astfel să-i arate caii.

Când îşi luă adio de la Saşa, aceasta îi zise încet:

— Mihai nici nu te-a văzut... Puteam să te trimitem cu trăsura noastră...

— E prea cald, şi-ţi ostenesc caii degeaba.

— Când mai vii pe la noi?

— Când vrei; dacă nu e prea curând, şi diseară pot veni.

— Foarte bine, te aşteptăm diseară.

XIII

Când Tănase Scatiu ajunse acasă, trase cu trăsura drept la grajd şi propti caii în faţa unui morman de gunoi. El însuşi stete faţă la deshămarea "harmăsarilor".

Într-o curte mare, se întindeau şireaguri de case de nuiele lipite cu lut; şandramale de scânduri; cotineţe de găini; hambare; două puţuri cu furcile strâmbe şi cu jgheaburile sparte, aşa că noroiul era de-a pururi în fiinţă; o bucătărie povârnită pe o rână; grajdul cailor, de nuiele nelipite, acoperit cu stuf; o porumbărie într-un picior — în fine, tot felul de acarete, făcute în pripă şi pe ieftin.

În mijlocul curţii, două perechi de boi stau cap la cap; la umbra hambarului un buhai bătrân rumega; pe vârful gunoiului râcâia o turmă de găini, cu un cocoş moţat; în noroiul de la puţuri se tăvăleau trei porci; la uşa bucătăriei, o ţărancă da de mâncare la curci. Argaţii umblau alene, de-abia trăgându-şi ciubotele după ei. Căldura şi un ciocan, două de rachiu mai mult îi moleşea cu desăvârşire.

Tănase intră în casă. Un miros de crâşmă îl luă de la uşă. Într-adevăr, într-o cămăruţă lipită cu lut pe jos, mamă-sa "boteza" rachiul. Un argat scotea spirt dintr-un poloboc şi-l vărsa într-o curătoare, amestecându-l cu două părţi apă. Coana Prohira, cu un tistimel dezbrobodit pe creştetul capului, cu o rochie de stambă murdară, sta pe un scăunel de lemn, ca nu cumva argatul să guste vreo picătură de băutură. Dumneaei însă se credea obligată "a-şi face o idee" de fiecare hârdău de rachiu. La fiecare gustăreală strâmba din nas şi scutura din umeri.

— Măăă!... că tare mai e cătrănit, bată-l Dumnezeu!

— Să mai punem oleacă de apă, coană.

— Păi vorbă-i: pune apă; că le face rău dacă o fi prea tare.

Ţăranul mustăcea şi vărsa mereu la apă.

— Eu zic, coană, să le dăm mai ghine apă proaspătă, că-i mai sănătoasă.

Coana Prohira râdea:

Bată-te Dumnezeu de beţiv, că tot catran ai vrea să bei...

— Păi cine-i ăla să lase lucru bun. Măcar şi matale, când te apucă beteşugul, tot la lucru tare te tragi.

— Ba vezi că m-oi lăsa să mă doboare boala.

— D-apoi boala matale aş vrea s-o am eu...

— Pedepsi-te-ar Dumnezeu, dacă-i aşa...

— Ba că chiar aşa, numa leacurile să mi le dea.

— Da' ce, mă, vrei să beau dracoveniile ce aduce procopsitu de fii-meu?... Apă de vacs, apă de Buda, apă de naiba, tot apă şi iar apă.

— Ba ca să zici!

— Eu îmi ştiu leacul: buruienile mele... Să nu-ţi uiţi vorba, ia du-te de mi le adu... Ştii unde sunt: sub pat, la perete. Sunt două sticlişoare, una mai mare şi una mai mică. Pe cea mai mică s-o aduci.

Argatul ieşi.

— Mă, mă! Omul îşi întoarse capul spre ea.

— Să nu te împingă aghiuţă să-ţi vâri pliscul în sticlă.

— Păzească sfântu!

— Eu atâta îţi spui.

Dânsul se duse drept la clondir, şi, cum şedea în genunchi lângă pat, cu faţa spre perete, puse sticla la gură şi supse cât ce putu. Apoi îşi şterse mustăţile cu dosul mâinei, puse dopul de cocean de porumb la loc şi se întoarse.

Coana Profira se uită în zare la sticlă şi apoi la argat.

— O să te fure sfinţii, Eremio.

El se făcea că n-aude. Dânsa duse sticla la gură şi dete ochii peste cap.

— Parcă-mi merge la inimă, maică.

— O hi pelin, coană?

— Ce pelin! Rachiu de drojdii curat, cu oleacă de izmă, de-ţi ia durerea de la lingurică cu mâna.

Omul nu mai zise nimic, deoarece opinia lui era deja formată, ci aşteptă să ducă sticla la loc, cu nădejde de a se întări şi mai mult în opinia de mai sus.

Aceasta era starea lucrurilor în cămară, când intră Scatiu. El se rezemă cu mâinile de uşorii chilerului şi se uită înăuntru.

— Da ce faci, mamă, azi, duminica? de ce nu te odihneşti?

— Apoi da, să mă odihnesc... Da' de m-oi odihni eu, cine o să muncească? bagabonţii ăştia? că dumneata acuma de politică te ţii, pentru stricatul de Panaiotopulo...

— E, e, destul. Vezi mai bine că te dă de gol sticla aia.

— Care sticlă, ce sticlă?... sticla cu doctoriile?

— Ia mai slăbeşte-o cu doctoriile, că te-ai buhăvit.

— M-am buhăvit eu?... Nu ţi-e ruşine obrazului, potca lumei, să-mi vorbeşti mie aşa! Da' de aia te-am făcut şi te-am crescut eu, mă?

— Da' eu îţi zic pentru binele d-tale.

— Să te ia dracu, că mai bine te făceam mort, păcătosule.

O ploaie de ocări triviale se prăbuşi din gura ei asupra lui. El înălţa din umeri şi intră la el în odaie.

— Iar s-a îmbătat.

Dânsa ieşi în curte şi începu să strige împotriva lui, că a pus mâna pe averea de la dumnealui, că o ţine ca pe o slugă, că ea se duce în lume, şi câte de toate. Câţiva băieţi se uitau la ea de la poartă, şi râdeau. Ea scuipa spre ei.

După ce batjocori pe toată lumea, intră în casă, mătăhăind, şi se culcă.

Scatiu se dezbrăcase şi el şi se aruncase în pat.

În odaia lui, cu ferestre mititele şi cu perdeluţe de stambă roşie, atârnau de cuie: frâie, căpestre şi biciuri de tot felul, o jiletcă cu mâneci, aninată de un colţ, vreo două pistoale, o puşcă şi o geantă; pe jos o pereche de cizme de vânătoare, nişte pantofi cusuţi în canava — şi-ncolo, lutul udat, ce ţinea răcoare.

Întins în pat, Scatiu se gândea la Tincuţa. Tinereţea şi frăgezimea fetei aprindea mintea flăcăului bătrân. Ce n-ar fi dat s-o poată lua de nevastă! Conu Dinu Murguleţ îi datora 30 de mii de lei şi părea a nu se grăbi să-i înapoieze. La ideea banului, entuziasmul lui pentru fată părea a mai scădea. Lucrul de căpenenie era: să pună mâna pe bani şi pe fată. O tuse seacă îl făcu să se ridice pe un cot şi să înjure. Răsuci o ţigare, vorbind singur, şi luă o pană după sfeşnic şi-şi frecă ţigareta; apoi se răsturnă din nou în pat, sorbind fumul cu lăcomie.

Afară pe prispă, se auzeau glasurile mai multor ţărani, ce vorbeau tărăgănat.

— Că nu-i, măi, hine Petreo; de la hotărnicia vechie, a lui Mavru. El se scoală cu pritenţiele după hotărnicia cea nouă.

— A'nginerului judeţului, naş Gheorghe?

— Păi cum.

— Da' ăla nici nu ştie să măsoare.

— Păi cică aia-i măsurătoare dreaptă.

— O hi, mă, că dracu-i meşter.

Tănase Scatiu îi auzea din pat şi turba de mânie. I-ar fi împuşcat ca pe nişte câini, dacă nu i-ar fi fost frică de juraţi. Se sculă binişor şi se duse să se uite la ei de pe fereastră. Erau cei mai dârji din sat. El îşi îmbrăcă laibărul de dril şi ieşi la ei. Clocotea de mânie, dar se stăpânea.

Ţăranii se sculară cu toţi în picioare, cu căciula în mână.

— Bună vremea, oameni buni.

— Sărutăm mâinile, boierule.

— D-apoi, ce doriţi de v-aţi sculat pe vremea asta să veniţi la mine?

— Apoi ce să dorim, coane? sănătate dorim.

— Sănătate să dea Dumnezeu. Alta?

— Păi ia, hârtia asta... Unul din ei scoase din sânul cămăşii un mototol de basma şi, desfăşurându-l cu mâinile lui crăpăcioase, dete de o citaţie.

Tănase se făcu roşu.

— E o "cetaţie", zise el. Nu ştiţi dumneavoastră că aşa am vorbit: să ne căutăm fiecare dreptatea la judecată.

— Păi ghine, coane, aşa ne-a fost vorba?... zise cel mai bătrân dintre ţărani. Noi ţi-am spus că la judecată nu mergem. Mai ghine-ţi facem vo povară...

— Păi ce povară să-mi faceţi, oameni buni?... că dumneavoastră nu le împliniţi nici pe cele vechi.

— He! păcatele noastre, d-apoi cine-ţi munceşte pământul, coane?...

— Banii mei, bade.

— I-auzi, mă, zise unul, eu până azi n-am pomenit ban de la el.

— Tacă-ţi gura, mă, Leftere, ziseră cu toţii.

Scatiu se uita la el pe sub sprânceană. Îndoi hârtia şi vru s-o dea înapoi ţăranului de la care o luase.

— În sfârşit, luaţi-vă "cetaţia", şi mai bine aşa: la judecată nici eu nu vă-nşel, nici dumneavoastră nu mă înşelaţi.

Ţăranul nu vru să-şi ia citaţia înapoi.

— D-apoi parcă n-o să ne judece tot boierii.

— Corb la corb nu-şi scoate ochii, adăugă Lefter.

— Ci tacă-ţi gura, mă nea Leftere.

— A băut un păhăruţ la grec.

— Ba n-am băut nici defel, da' ce umblă să ne ia pământul!...

— Aşa este, ziseră mai multe glasuri.

Cei din frunte, mai bătrâni, căutau s-o ia mai pe domol.

— Noi, de la hotărnicia veche n-am fost supăraţi de nimeni, strigă Lefter, în mijlocul ţăranilor; ce vine el acuma să ne ia pământul!

— Mă, da' iute te-ai făcut, bade Leftere, zise Scatiu, roşu de mânie, dar tot căutând să se stăpânească.

— Iute m-am făcut, că umbli să ne furi pământul, tâlharule!

Vreo câţiva ţărani îl luară de spate şi-l deteră la o parte.

— Să nu-ţi calce chiciorul pe ogorul meu, că te zburătuiesc! strigă Lefter.

— E băut, coane, să nu-ţi fie cu supărare.

— Lasă c-o să-l învăţ eu minte!... Ei, ce mai vreţi de la mine?

— Apoi să nu ne iai pământurile, sărac de maica noastră, că ne laşi copchiii pe drumuri, coane.

— Ce-o să vă fac eu, moş Stoico! Pe planurile mele de hotărnicie aşa stă, că grindul de la Cucuieţi până la heleşteu este al statului; eu sunt dator să apăr averea statului, că altfel o plătesc din buzunarul meu.

— D-apoi statul de ce nu s-a mai sculat până acuşica?... el nu ia de la noi, el ne dă, că de aia-i stat.

— O fi... Cine v-a mai băgat în cap şi asta?

— Apoi cică o să vie poruncă de la guvern să ne împartă toate alea.

— S-o aştepţi, moş Stoico.

— Păi noi nu ştim, coane: omul fără carte e ca vai de el; da' aşa s-a zvonit, a venit cică de la Roşia poruncă să ne împartă pământuri.

— Să vă împartă pământuri!... Grele vremuri am ajuns, să-ţi spui drept! Da' dumneata ai primi, moş Stoico, să-ţi împartă pământul? ai primi să-ţi ia fata şi muierea; să-ţi împartă aşternutul; să-ţi ia oala de la foc; să-ţi împartă boii de la jug, că dumneata ai patru iar beţivul ăla care mă-njură n-are nici unul, fiindcă i-a băut.

— Da, or am băut banii tăi, mă calicule, zise Lefter de la o parte.

— Să-ţi tacă gura, hoţule, că te împuşc! răcni Tănase la el.

— Ia mai ţine-ţi gura, mă Leftere, ziseră mai mulţi. Lefter tăcu. Scatiu, simţindu-se ascultat, urmă:

— Ţi-ai împărţi boii cu el, ha?... Dă-i şi lui doi boi, că el n-are şi "mneata" ai patru, ha?

Scatiu se uita la el şi cu coada ochiului la cei de primprejur, mulţumit de efectul ce făcea. Stoica îşi trecea cu dosul palmei pe cotoarele de mustăţi:

— Păi dacă e să-i dăm doi lui Lefter, coane, eu nu am decât patru, iar matale ai o cireadă întreagă: dă-i şi lui, săracul.

Bătrânul Stoica mustăci, pe când ceilalţi se foiau între ei, neîndrăznind să râdă.

— Eu, lui Lefter, boi?... şoricioaică, zise Tănase, având aerul de a glumi. Mergeţi cu Dumnezeu, oameni buni, şi la ziua înfăţişărei veniţi la judecată, că-i numa de formă, ca să nu m-apuce statul.

— Mai rămâneţi sănătoşi, coane, da' noi la judecată nu venim, şi nici judecata să nu calce pe la noi, că nu e bine.

Tănase intră înăuntru, cu citaţia în mână, iar ei se depărtară, vorbind şi dând din mâini.

— Ai dracului, mi-au lăsat "cetaţia"... Bre! a ajuns ţăranul mai şiret ca boierul, zise el, ca morală.

Şezu pe marginea patului şi se gândi fumând. După câtva timp intră mamă-sa, spăsită şi necăjită, şi merse de se aşeză pe un colţ de scaun, fără a zice nimic. El se uită la ea mişcat. Cât putea bădărănia lui să îngăduie sentimente înalte, ele erau pentru babă. Îi ierta toate celea, până şi beţia, fiindcă, de, "o mamă are omul".

— Ei, ce ai de te-ai supărat aşa?

Ea da din cap şi-şi frângea mâinile, zbârcind din gură ca un copil ce stă să plângă.

— L-am auzit... pe Lefter... nu l-ar mai răbda pământul...

— Ei!... şi de asta te-ai necăjit atâta?

— Cum să nu mă necăjesc, maică!... Auzi dumneata, ţăran obraznic!

— Era beat.

— Beat, ha?

— Apoi beţia o să puie capăt la multă lume, zise el cu înţelesuri.

— Aşa zău, beţia. Beau, bată-i mama lui Dumnezeu, de sting pământul.

— După aceea se sculă în picioare şi se apropie de el cu mare taină.

— Tănase!...

— Ei, ce-i?

— Oare să nu-şi vâre coada şi "fodulul"? Aceasta era porecla lui conu Dinu.

— Ia tacă-ţi gura, maică.

— Iaca tac, zise ea repede, ducându-se din nou pe colţul scaunului.

— "Fodulu" dacă ar putea şi-ar plăti datoria.

— La sfântu aşteaptă. Te-a găsit pe dumneata prost şi-şi joacă calul cum îi place.

— Ce face?

— Chiar aşa. Te ţine cu vorba să-ţi dea fata. Parcă cine ştie ce mai sculă. Fete pentru dumneata câte pofteşti...

— Oleo!... Să nu mă facă, că-i vând şi cenuşa din vatră.

— Să i-o vinzi, procopsitului, că-i cu coada în sus ca o capră râioasă... Acu a mai venit şi lingoarea de nepotu-său şi nu mai încapi de ei.

— Doftorul cel mare!

— Doftor, ăla?... Nici pe Cotei din curte nu i l-aş da în seamă. Eu zic să-i pui "sifestru".

— Ba vezi că nu.

— Să-i pui "sifestru", şi să-l văd eu venind colea la mine, şi tipărindu-mi mâinile şi pe o parte şi pe alta, şi eu să-i spui: "Nu putem, nu putem". Cioclovina dracului!... Că d-aia miam ros eu palmele, muncind cu răposatu tată-tău, ca să strângem bani, să le dăm lor, şi ei să ne facă mutre... Acuşi să te duci şi să-i pui "ezecuţie."

— Ei, încet, încet.

— Ba nici un încet.

— Zi să-mi dea de spălat.

— Bate-i-ar Dumnezeu de calici înfumuraţi.

După câteva minute, intră jupâneasa Liţa, o dudană de muiere cât un munte. Ea aducea un lighean de aramă, cu ibricu de apă în mijloc, o cutie de tinichea cu o coajă de săpun, şi, pe umăr, un ştergar de ţară. După ce aşeză totul pe un scaun, îl aduse dinaintea lui Scatiu şi-i turnă să se spele.

XIV

Matei se ducea la Comăneşti mai în toate zilele. Se obişnuise aşa de mult cu drumul acesta, încât, când îşi mai aducea aminte de vorbele mame-sei şi încerca să mai puie frâu plăcerei de a vedea pe Saşa, i se părea că-i lipseşte ceva. Dar atunci îşi zicea că e dator să se ducă, tocmai ca s-o cunoască mai bine.

Într-una din aceste zile de cuminţenie, pe când rătăcea singur, călare, pe marginea moşiei, se opri la bostănăria unui lipovean.

Aşezată în mijlocul câmpului, pe malul unui iaz de moară, coliba străjuia un drum mare, întinzându-şi umbrarul deasupra grămezilor de pepeni. Lipoveanul cu femeia şi cu două fete încărcau un car cu fân. Îndată ce-l văzură, veniră la el. Omul, cu capul gol şi cu cămaşa roşie peste pantaloni, se apropie de el şi-i sărută mâna; femeile de asemenea. Apoi una din ele alergă înăuntrul colibei şi veni cu un fund curat şi un ştergar, pe când lipoveanul scotea dintr-o groapă un pepene enorm, pe care-l tăie pe fund. Pepenele era minunat. Cu custura înfiptă în miez, lipoveanul i-l aşeză dinainte, şi apoi se dete la o parte.

El rămase singur, uitându-se pe câmp. Soarele apunea în dosul colibei, luminând pieziş miriştele roase. Cât vedea cu ochii, nu întâlnea decât pete gălbui de oarze secerate, ori suhaturi bătăturite, pe care ici şi colo rămăseseră în picioare curnuţi zgribuliţi şi tufe de târtani. Departe, pe drum, un vălătuc de praf părea că vine spre colibă, cu cine ştie ce cărăuşi în mijloc.

Un sentiment de pace neţărmurită, de oarbă supunere vremei ce trece şi îngălbeneşte pustiurile, da priveliştea locului. Parcă aşa trebuia să fie. Deprins acum cu firea ţăranilor, înţelegea mai lesne natura după oameni, decât pe oameni după natură. Fluierul drumeţului ce noaptea se întoarce acasă, şi în câteva note chinuite spune înduioşarea omului, era harfa pustietăţei aceleia; chipurile liniştite ale cosaşilor răsfrângeau lumina oarecum târzie a soarelui apunând. Şi se simţi el însuşi cuprins de descurajare, uitându-se înainte. "O fi", această vorbă atât de românească îi veni în minte. Şi de la vorbă îl prinse gândul soartei ţăranilor: ce buni erau că o primeau aşa cum era!... Îşi aduse aminte de hotărârea de a le face şcoală, pe care era departe de a o aduce la îndeplinire. Înfipse cuţitul într-o felie de pepene şi se puse a scoate seminţele din alveolele lor îmbrumate de zahăr; ia, aşa te ia viaţa, cum ia o apă adâncă un pai şi-l poartă domol de la un cot al malului la un alt cot; apa curge, înceată, şi tu curgi cu ea, fără să poţi face ceva.

Vălătucul de praf se apropia, iar el se uita liniştit la drum. Era o trăsură cu doi cai. Când ajunse în dreptul colibei, i se păru că recunoaşte trăsura Saşei, şi, fără să se mai gândească, sări de unde se afla şi făcu semn vizitiului să oprească. În acelaşi timp, de sub coşul trăsurei se ivi capul Saşei, care nu-l vedea şi, mirată, părea că vrea să cunoască cauza pentru care se oprea. Când însă recunoscu pe Matei, se dete jos repede şi veni la el cu mâna întinsă.

— Ce te faci pe aicea, omule? El dete din cap, neştiind ce să răspundă.

— Uite, mâncam un pepene.

— Ce bună idee! Mi-e aşa de sete...

Şi fără să mai aştepte altă poftire, se aşeză pe bancă, îşi ridică până la vârful nasului vălul des cu care era acoperită, şi se puse să taie bucăţi mici de pepene şi să mănânce. Era încântătoare. Ochii, privind spre el, râdeau de fericire. Mâna, strânsă în mănuşe, apăsa uşor şi elegant pe mânerul bietei custure.

— Cum ai ajuns pe locurile astea?

— Uite aşa. Da' vezi ce bun pepene? nu mai mănânci?

— Mulţumesc, am luat numai ca să-mi treacă de sete...

— Da' ia spune, cum te găseşti pe aici?

— Apoi, cum să mă găsesc... îmi era urât şi am ieşit să mă mai plimb.

— Aşa?... Va să zică la noi nu vii, fiindcă eşti ocupat, şi pe altă parte umbli singur pe câmp, să-ţi treacă de urât.

— Umblu să-mi treacă de urât şi să-mi cunosc bine moşia.

— Da?

— Da. Apoi, "să-mi treacă de urât" e o vorbă. Eu, ca mulţi oameni, fug de urât, dar în acelaşi timp am nevoie câteodată de singurătate.

Ea se uită la el, clipind des şi părând că vrea să pătrundă înţelesul vorbei.

— Asta e adevărat, zise ea, după un moment de tăcere.

— Nu-i aşa?

— Da. Dar tot ar trebui să vii la noi mai des.

— O să viu. Îţi spun drept că aş veni şi mai des, însă mă tem să nu fiu supărător cu vizitele mele.

— Matei!

El ridică repede ochii spre dânsa, surprins de a o auzi chemându-l pe nume. Saşa se-nroşise şi se uită în pământ.

— Mihai o să plece în curând, şi doreşte mult să te vadă, adăugă ea cu anevoinţă.

— Pleacă?... O să-l însoţeşti şi dumneata?

— Păi ce să fac?...

El rămase cu mâinile încrucişate pe genunchi, gândinduse. Saşa pleca!... Era pentru el o vorbă nouă şi aproape fără înţeles. Se uita la dânsa lung. Ea, cu vârful umbreluţei, mişca un pai, jos, pe pământ.

— Nu iei nişte pepeni să-i duci acasă? tot eşti cu trăsura.

— Ba da. Lipoveanul alese ce avea mai bun în groapă. Matei îi aşeză cu grije la picioarele trăsurei, apoi se duse să-şi dezlege calul.

— Vin după dumneata.

— Cum! vii cu mine, sper.

El stete un moment la îndoială.

— Vin, dacă vrei, dar aş fi aprins o ţigară.

— Aprinde; mie-mi face plăcere. Leagă-ţi calul lângă ai mei şi hai să mergem, că apune soarele.

Matei voia să urmeze poveţele ei, dar nu izbutea cu nici un preţ să dezlege căpăstrul de la gâtul calului. Saşa se uita la el cum făcea lucruri pe care nu le învăţase şi o bufni râsul.

— De ce râzi?

— Tare mai eşti stângaci!...

Lipoveanul se repezi de unde era, şi într-o clipă desfăcu căpăstrul şi legă calul lângă ceilalţi.

El, cu mâinile în vânt, a treabă, se urcă în trăsură râzând.

— Dacă n-am făcut niciodată meşteşugul ăsta!...

— Ştiu... de aia m-am mirat şi mă mir de hotărârea dumitale de a rămâne la ţară... Dar, în sfârşit, bine faci, zise ea, aşezându-se comod în colţul trăsurei.

De la o bucată de vreme drumul mare fu lăsat, şi roatele tocară mai departe pe pământul ţelinos al câmpului. Îmbrăcase umbra toată zarea, pregătind calea amurgului. Departe, în marginea orizontului, soarele dispăruse, aruncându-se întrun ocean de purpură. Raze ca de opal se ridicau pe fundul liliachiu al cerului, părând nişte stropituri enorme. Se simţea cum vine noaptea. O geană vânătă de lumină se închidea prelung spre apus. Dunga dealului, pe care era satul, se îneca încetul cu încetul în clarul obscur al amurgului.

— Ce moment încântător!... zise el. Vezi? te miri de ce am rămas la ţară... Iată de ce.

Ea tăcea, pierdută cu ochii în pânza orizontului.

— Ce frumos e!... Nu-i aşa?

— Da, răspunse ea cu glasul tremurător.

— E aşa de frumos că te răsplăteşte de toate ostenelile zilei. Nimeni nu poate prinde ceasul trecător. Numai soarele, în răsărit şi-n apus, pare a-l însemna pe cer.

— Mai cu seamă în apus.

El tăcu un moment. După aceea, înţelegând ce gândea ea, o întrebă:

— De ce?

— Aşa. În răsărit e veselie, se amestecă o idee vagă de speranţă. Şi în fericire nu se numără ceasurile. Pe câtă vreme în apus, sufletul întrevede un sfârşit, clipele cele din urmă ale unui foc ce se stinge...Nu-i aşa?

— Da... În sfârşit, astăzi mi se întâmplă un lucru ce rar se împlineşte în viaţă.

— Care?

— Acela de a vedea schimbându-se o dorinţă puternică, în realitate, şi de a fi tot aşa de încântat de realitate cât eram de dorinţă.

— Adică, vorbind în proză?

— Nu-i destul de limpede?

— Ba da... dar ce vrei să zici?

— Vreau să zic că, în general, nimic nu trece din lumea ideală în cea fenomenală fără să nu piardă din farmec. Astăzi mi se-ntâmplă contrariul, pentru întâiaşi dată.

Ea începu să râdă.

— Din ce în ce mai limpede. Închipuieşte-ţi că sunt foarte proastă... De ce nu vrei să spui lucrurile în bună şi curată limbă românească?

— Ba le spui. Vream să zic că de multă vreme visam la scena asta la ţară, la câmpul întins; de mult vream să mă întorc aici, să trăiesc în pământul nostru, să răsuflu din plin şi să mă arză soarele... Mi s-a împlinit dorinţa, şi sunt tot aşa de fericit acum, precum eram înainte de împlinirea ei.

— Îmi pare că e natural să fie aşa.

— E o părere. Noi nu suntem deplin fericiţi decât numai în iluzia fericirei noastre.

Ea tăcu un moment. După aceea adause timid şi încet:

— Cu toate astea mie îmi pare că sunt fericită în realitate.

— Da, se poate. Dar mă prind că dumneata eşti persoana cea mai visătoare...

— Eu?!...

— Da, dumneata. Nu visătoare în înţelesul vulgar, ci meditativă, răsfrântă înlăuntru, trăind prin propriile forţe ale sufletului dumitale şi cerând foarte puţin de la lumea din afară.

— Eu nu ştiu; ştiu atâta, că viaţa îmi pare interesantă, lumea în general bună şi, cu un ideal în suflet, aş trăi un veac fără să mă plâng.

— A!... va să zică ai un ideal?

— Negreşit... Cine nu are un ideal?

— Cine nu are... Foarte multă lume.

Ea dete din cap şi nu mai răspunse.

Începea să se cam întunece. Se auzea ropăitul cailor pe întinderea câmpului, şi nu se vedea decât linia dealului ce se apropia.

— Aş putea oare să te întreb ce ideal ai?

Ea mişcă uşor din vârful unui picior, zâmbind.

— Mă aşteptam să mă întrebi.

— De ce?

— Aşa.

— Atunci răspunde-mi.

— Nu pot să-ţi răspund.

Acum îi veni rândul lui să tacă.

— Ai dreptate, adaugă după un moment, nu aş fi îndrăznit să te întreb, dacă te-aş vedea bine.

Ea începu să râdă.

— De ce râzi?... Îmi pare rău că râzi.

Dar ea râdea şi mai tare. El tăcu cu totul. După câtva timp tăcu şi ea, şi iarăşi nu se mai auzi decât mersul trăsurei.

— Iartă-mă, zise dânsa, atingându-l uşor cu mâna.

— De ce să te iert? Nu mi-ai făcut nimic.

— Da, dar am râs prosteşte... Mă ierţi?

— Cum să nu te iert.

El îi luă binişor mâna într-ale lui şi nu mai zise nimic. Erau atât de fericiţi amândoi, în amurgul vremii, încât ar fi dorit să se ducă trăsura mai departe şi tot mai departe fără ţel.

— Eram pe drumul arzător al confidenţelor, zise el încet şi parcă s-ar fi gândit la lumea din mintea lui. Alături de dorul meu de ţară, sta dorul de cineva, iubit dar necunoscut. Îmi părea că trebuie să te întâlnesc. M-ai însoţit întotdeauna şi peste tot şi, cu toate astea, nu ştiam cine eşti.

Ea se lipise de umărul lui, tăcută şi tremurătoare.

— Şi acum, cunoscându-te, îmi pare că eşti aceea pe care o doream, întocmai, aievea, mai dulce şi mai bună decât cum o visam...

O lungă tăcere urmă vorbelor acestora. Până acasă nu mai ziseră nimic. Plecată cu capul pe umărul lui, Saşa închidea ochii pe jumătate şi vedea linia dealului, întunecată, pierdută, parcă ar fi fost o dungă pe cer. În ultima tremurare a luminei apuse înota o stea. Ea părea că iese din adâncul timpului şi vine, vine spre orizonturile noastre, purtătoare de veşti bune.

Trăsura se opri la poarta lui Matei. El se dete jos, încet.

— Ce rău îmi pare!... Saşa îl strânse uşor de mână.

— Vii mâine?

— Da.

— Vrei să-mi spui, când vei veni, ce stea e aceea?...

Ea îi arătă cu mâna spre cer.

— E a speranţei şi a fericirei.

— Ştiu... pentru noi.

— Pentru noi.

— Da, pentru noi. Dar pentru lumea cealaltă?

— În apusul soarelui, în august, îmi pare că se iveşte constelaţia Fecioarei. Îţi spun mâine cum se cheamă... Noapte bună.

— Noapte bună.

El intră acasă, senin, fericit, cu o puternică notă de idealitate, ce răsuna până în straturile cele mai depărtate ale sufletului.

Saşa se dete jos din trăsură ca o păsărică. Fetele şi Mihai, care o aşteptau, stau în balcon cam plouaţi, fiindcă era târziu şi le era foame.

— Da' ce ţi s-a întâmplat, maman? o întrebă Mihai.

— Nu mai puteţi de foame, nu-i aşa? Am plecat târziu de la Vlădeni, şi pe drum am întâlnit pe Damian, la coliba unui lipovean, de unde v-aduc şi pepeni. Hai să mâncăm.

Ei se duseră la masă şi Saşa intră un moment la ea să se scuture, şi după cinci minute veni în sofragerie cântând.

— Maman, nu ştii un lucru?... mâine ne vine sfânta de la Agapia.

— Da?

— A trecut subprefectul pe aici, şi ne-a spus că mâine, la zece, să-i ieşim înainte cu tot satul.

Turică, feciorul, cu obicinuita lui înlesnire de a se amesteca în vorbă, zise:

— D-apoi că "premarele" este chiar afară cu popa Buză-tăiată.

— Aşa?... Zi-i să vină înăuntru.

Nu trecu mult şi un ţăran voinic intră pe uşă binişor, călcând pe vârful degetelor. Era un om zdravăn, care, după îmbrăcăminte, se vedea a fi chiabur.

— Sărut mâinile, cuconiţă.

— Mulţumim dumitale, primarule. Ce aud, că ne vine sfânta?

— Apoi, cică vine... Că încă a trecut dl subprefect pe la primărie şi a lăsat poruncă să scoatem lumea înaintea sfintei, cu mic cu mare, doar s-o îndura Dumnezeu cu niţică ploaie, că s-a răsucit porumbul de toată isprava.

Saşa păru că se gândeşte un moment.

— Ia ascultă, Vâlsane, da' oare trebuie ploaie cu adevărat?

— Trebuie, cuconiţă, la porumb.

— Ştiu. Da' ce face lumea care a rămas cu vrafurile în arie?

— Păi, ce să facă? Că şi Dumnezeu nu ne poate mulţumi pe toţi.

— Cei ce n-au cai au rămas în urmă.

— Cei care n-au cai or mai treiera cu chicioarele, zise primarul.

— Da' dacă vine ploaia?

— Păi măcar de-ar da Dumnezeu... Da' ştii, până se mai pregăteşte, până una alta, şi-a sfârşit rumânul ţâra de orz.

— Bine, Vâlsane. O să trebuiască vreo masă...

— Păi chiar de aia venisem, să mă rog să ne dai cele de trebuinţă.

Pe când el vorbea, se ivi în spatele lui potcapiul popei. Popa Vasile Buză-tăiată era cunoscut la o poştă împrejur. Cu pulpana antereului prinsă în brâu, cu ciobotele scâlciate şi cu burta înainte, era tipul preotului de moda veche. Glumeţ, lacom la mâncare, scurt la slujbă, se ţinea de popie prin obicei şi fiindcă "dacă nu curge, tot pică", dar altfel era arendaş şi el; lua o sfoară de pământ de la unul, cumpăra lâna de la altul, mai da câte un ban, doi, cu camătă, şi astfel îşi ridica spuza de copii ce avea. Saşa nu-l putea suferi, şi-l îngăduia numai fiindcă rămăsese moştenire de la tată-său; dar adusese un al doilea preot, om cumsecade, care ducea tot greul bisericei.

— Masă bună, taică.

— Mulţumim, părinte. D-apoi, ne vine sfânta, hai?

Popa nu răspunse nimic deocamdată, ci, unindu-şi degetele de la mâna dreaptă, boscorodi câteva cuvinte deasupra mesei, aruncând ochii lacomi la nişte pătlăgele împănate; după aceea luă un scaun şi şezu, cu ochii ţintă la pătlăgele.

—Hm!... zise el, astea pe turceşte se cheamă "Imam baildî"... Ştii, coană Alexandrino?... cică un preot de ăia deai lor a mâncat într-o zi până a crăpat... şi de aia s-a chemat aşa: "Imam baildî", adicătea "a crăpat Imamul"

Mihai şi fetele râdeau să se topească.

— Nu pofteşti, părinte? zise băiatul, întinzându-i o farfurie.

Saşa se uită la el, încruntând din sprâncene.

— Maman, je t'en prie.

Până să răspundă ea, popa îşi trăsese pe taler două pătlăgele, şi se uita curmeziş spre fecior, parcă ar fi vrut să-i ceară ceva.

— Ce doreşti, părinte? îl întrebă Saşa.

— M-aş ruga de un păhărel de rachiu... să le fac oleacă de drum, că, precum zice sfânta scriptură: "frunză verde de dai n-ai, iar mielu blând suge la două oi".

Turică îi aduse un păhăruţ de rachiu, pe care popa îl azvârli pe gât, de era cât p-aci să-l înghită cu pahar cu tot.

Primarul se uita la el şi zâmbea.

— Dumneata nu vrei ceva, Vâlsane?

— Sărutăm mâinile, cuconiţă.

Turică îi dete numaidecât rachiu, dar omul, foarte cuviincios, nu vru să primească. Saşa se uită la el cât era de întreg şi de cuminte, şi vru să-şi urmeze cu dânsul vorba mai departe.

— Va să zică ce crezi că trebuie?

— Apoi să vedem ce zice părintele.

Popa înghiţea dumicaturile cât pumnul, şi n-avea vreme să vorbească.

— Ce zici, părinte? îl întrebă Saşa.

— O masă, o faţă de masă, lumânări şi tămâie.

— Bine. Alta nu mai trebuie?

Popa ridică din sprâncene că nu.

— Să dăm gazdă la preot şi la maici, zise Vâlsan, şi să vedem de cai, că poate vine sfânta cu droşca.

— Bine, taică, să-i daţi, mormăie popa, că cine dă cu mâinile, aleargă cu picioarele, iar cel ce plânge pe sărac să-i poarte traista.

Primarul râdea, dar vâzând pe popă că-şi dezleagă sacul cu proverbele, îi făcu semn să se scoale.

— Hai, părinte, că te aşteaptă coana preoteasă.

— Să mergem, taică.

Mai dete duşcă un pahar cu vin şi se sculă.

După ce plecară, Mihai se puse să facă şi el ca popa Vasile, zicând proverbele pe vârful degetelor: " Frunză verde de dai n-ai".

— Maman, îmi dai voie să-mi rup un dinte, ca să semăn mai bine cu el?

—Ia nu mai vorbi prostii, zise Saşa râzând.

— Zău aşa, maman.

— Rupeţi-l, dacă vrei.

Ei urmară hazul mai departe, după masă, pe când Saşa se duse la ea să scrie.

Când se aşeză jos şi luă condeiul, singură, scena din trăsură îi reveni în minte cu atâta putere, încât se rezimă de spatele fotoliului şi privi drept înainte. Oare era adevărat? Ea fusese? sau o dulce închipuire de sine o făcea să urmeze, deşteaptă, un vis fericit?

Scrise două rânduri lui Matei, rugându-l să vină a doua zi şi să vestească şi pe conu Dinu de sosirea sfintei.

Pe la nouă ceasuri dimineaţa tot satul era la câmp, pe marginea drumului mare. Tăbărâţi pe şanţul şoselei, ţăranii vorbeau liniştiţi, ştergându-şi sudoarea cu dosul palmei, iar nevestele şi fetele, cu rochiile de stămbi întinse roată împrejur ca să nu le păteze, îşi istoriseau păsurile lor zilnice, parcă nici vorbă n-ar fi fost de venirea sfintei.

La Comăneşti, Mihai şi fetele aşteptau nerăbdători pe Saşa, care nu se mai isprăvea de gătit. Victoria îi bătu în geam.

— Maman, se-ntârziază prea mult.

— Dacă sunteţi aşa de nerăbdători; luaţi trăsura şi duceţi-vă.

— Să ţi-o trimetem înapoi?

— Negreşit.

Ei plecară. În urma lor, Saşa se găti repede şi ieşi în balcon, aşteptând pe conu Dinu şi Matei. La ideea de a-l revedea, simţea inima bătându-i-se cu putere şi un val de căldură urcându-i-se în obraji. Intră înăuntru cu neastâmpăr; îşi aşeză pălăria mai pe frunte; îşi scoase o mănuşă, ca iar s-o puie după un minut.

Un zgomot de trăsură, în curte, o făcu să se repeadă la fereastră. Dar era numai subprefectul. Cu toate că-i era simpatic, de astă dată Saşa îl găsi venit la nevreme, şi nu ieşi. Un argat, care văzuse trăsura ei plecând, spuse subprefectului că toată lumea era la câmp, şi-l făcu astfel să se ducă. După puţin timp veni şi Matei. Saşa îl văzu de pe fereastră, şi se repezi la uşă să-i iasă înainte, însă inima îi bătea aşa de tare, încât fu silită să se oprească un moment pe scaun. Argatul care vorbise cu subprefectul era gata să-l trimeată şi pe el după ceilalţi, când Saşa ieşi repede, tocmai pe când trăsura lui Matei întorcea, şi-l strigă.

Cu capul plecat în pământ, din pricina soarelui, el urcă treptele, şi când dete cu ochii de dânsa, rămase locului. Ea se făcuse şi mai roşie decât era, şi, râzând, îl întrebă pe jumătate supărată:

— Ce-i?

— Nu te supăra, zise el. Eşti astăzi o minune încântătoare!

— Da?... Sunt bine?...

— Grozav de bine.

Ea făcu un pas înapoi, simţind parcă nevoia de a se depărta de complimente.

Apoi se învârti împrejurul ei însăşi.

— Îţi zic bună dimineaţa după ce mi-oi scoate mănuşa. Rămăseseră astfel locului, uitându-se unul la altul zâmbind.

— Acuma, bună dimineaţa.

— Bonjour.

— Mergem? e târziu, ştii?

— A cui e vina?

— A mea, fiindcă n-am venit la vreme, şi a dumitale fiindcă te-ai gătit prea mult.

Ea îşi punea mănuşa la loc, uitându-se pe sub gene.

— Vream să te aştept, zise ea încet. Să mergem.

Se urcară amândoi în trăsură şi porniră la câmp.

O dată cu ei ajunse şi sfânta.

Într-o birjă cu patru cai osteniţi, veneau, în mijlocul unui vălătuc de praf, patru persoane: doi popi în fund, care ţineau icoana, şi două călugăriţe dinainte. Popii se deteră jos, sprijinind icoana cu o mână dedesubt şi cu alta de deasupra, şi începură a rosti rugăciuni. Poporul îngenunchease, pe când călugăriţele ştergeau chipul sfintei de praf. Preoţii voiau să treacă şanţul şoselei, ca să intre pe câmp, dar tocmai în partea aceea el era curăţit de curând şi deci cam adânc.

— Pe unde trecem, părinte Opreo? zise unul din ei, încet.

— Da' eu ştiu, părinte Ioane?

— Dă-i sfinţia-ta din Ohtoih, că eu nu mai am glas nici cât un pui de curcă.

Se duseră astfel în sus, se lăsară în jos şi iar se întoarseră în sus, nădăjduind să găsească un loc mai lesne de trecut. În cele din urmă se coborâră în şanţ, cum dete Dumnezeu, dar când fu la ridicat, pace... Unul se încurcă în anteriu, altul în patrafir, şi dacă nu venea lumea să-i ajute, ar fi rămas acolo, fiindcă, după regulile lor, nu puteau să lase icoana pe mâini străine.

În vremea asta, popa Buză-tăiată îşi pusese odăjdiile şi venea înaintea icoanei, legănându-se ca o corabie. Preoţii cari însoţeau sfânta încruntară din sprâncene, când văzură că aveau de împărţit plata cu alţi doi confraţi. De aceea, primiră destul de rău pe fratele lor.

— Aşteaptă, aşteaptă părinte, să punem sfânta pe masă.

— Iaca taică, aştept.

— Nu-i treaba sfinţiei-tale să te amesteci aici.

— Pă-i vorbă-i!

— Ba chiar aşa. Dă-te la o parte.

Popa Buză-tăiată se dete la o parte, mormăind:

— Mă!... moldovenii dracului.

Apoi îşi ceru iertăciune de la Dumnezeu că pomeni pe dracul:

— Ptiu, Doamne iartă-mă.

Celalt preot de la Comăneşti, care nu îndrăznise până aci să se amestece, văzând icoana pe masă, îşi puse şi el patrafirul, dar fu primit cu aceeaşi lipsă de ceremonie de cei doi popi străini. Atunci, conu Dinu, care îi privea de un sfert de ceas cum îşi dau arama pe faţă, pofti pe câteşipatru preoţi să înceapă slujba, că şade ruşine, fiecăruia fiindu-i păstrată plata ce i se cuvine. Hagiul era deja înfiinţat, cu cădelniţa gata şi isonul la îndemână, aşteptând fericitul moment când să-i dea drumul.

Câmpul se întindea crăpăcios şi ros de vite, până departe în pânza orizontului. Deşi acum era pe la sfârşitul lui august, zăpuşeala părea mai nesuferită ca în iulie.

Cu capetele goale în soare, câteşipatru la linie, preoţii se rugau, îngenunchindu-se şi sculându-se necontenit. Ţăranii făceau cruci mari, zicând din când în când "dă Doamne ploaie"; femeile stau plecate la pământ. Lăcustele subţiratece săltau în pulpanele răsfrânte ale popilor, pe când rândunelele întârziate treceau ca săgeata printre rândurile oamenilor. Era semn de vreme bună şi senină. O saca de apă de la curte era înconjurată de flăcăi şi băieţi, care îşi treceau cofa de la gură la gură.

Saşa, fetele, conu Dinu şi toţi ceilalţi stau în genunchi; Matei cu capul gol, sta şi el respectuos, dar în picioare. Saşa îi făcu semn să îngenunche. El se supuse şi şezu lângă dânsa.

— Trebuie să dai exemple bune, zise ea zâmbind.

Pe la sfârşitul slujbei, când apa fu sfinţită, preotul stropi, cu mănunchiul său de busuioc, în patru părţi, rugând pe Dumnezeu să păzească locurile acelea de cutremure, de gândaci, de secetă etc. Stropitura ajunse până la Saşa, muindu-i rochia pe umeri. Apa făcu să i se lipească stofa subţire de piele. Ea încerca să se şteargă, dar nu se putea ajunge singură. Matei îi luă batista din mână şi căută picătura s-o usuce.

— Ce loc bun şi-a ales, zise el încet, râzând.

Ea sta cu capul în pământ şi cufundată în smerenie, dar îi răspunse, fără a se uita la el şi râzând:

— Nu mai spune prostii şi stai binişor.

— Zău aşa...

După ce se isprăvi slujba, Saşa se apropie de preoţi şi de călugăriţe, să-i poftească la masă. Intrară în vorbă mai lungă: "Când aţi plecat de la Agapia", "Cine-i dumnealui, dar dumneaei", până veni rândul lui Matei.

— Dumnealui e boierul matale? întrebă unul din preoţi pe Saşa, arătând pe Matei.

Ea nu pricepu deocamdată. Conu Dinu râdea de înţelesul moldovenesc al frazei şi spuse preotului cine era unul şi cine era altul. Saşa se făcuse roşie şi se uita la vârful mănuşilor, pe când preotul, încurcat, zâmbea cu bunătate, înţelegând parcă ce se petrecea în minţile tuturor.

XVI

Preoţii şi călugăriţele se duseră la Comăneşti, iar ceilalţi pe la casele lor. Conu Dinu spusese în treacăt lui Matei că avea ceva de vorbit cu el, şi-l rugă să-l aştepte spre seară.

Ajuns acasă, Damian prinse a se gândi la cele petrecute la câmp. Întrebarea preotului, pe care el o înţelesese foarte bine, da pe faţă o stare de lucruri firească dar nelămurită. Saşa nu mai era o copilă, pe care un tânăr o poate "compromite", cum se zice, dar era totuşi o fată tânără. Starea lui sufletească faţă de dânsa nu avea limpeziciunea pasiunilor mari. Nici vârsta lui, nici vârsta ei, precum nici temperamentul omului nu erau de natură a înflăcăra dulcea amintire ce avea pentru Saşa, până la mărimea unei hotărâtoare pasiuni. Când îi zicea că e "încântătoare", spunea un adevăr faţă de ea şi mai cu seamă faţă de el însuşi. Firea liniştită, cumpănită întru toate, cu trebuinţa vădită de a se devota, a Saşei, răspundea minunat la aspiraţiunea ideală, ce se găseşte la mai toţi oamenii medievali, către o asemenea femeie. Dacă la această stare, pornită din cauze personale, se mai adăuga dorinţa răposatei, se poate lesne ajunge la hotărârea calmă la care ajunsese Matei, de a vorbi lui unchiu-său, conu Dinu, despre gândurile lui de a lua pe Saşa. Însă lipsa de entuziasm făcea să nu fie hotărârea cu totul desfăcută de orice părere de rău. Când un om a trăit atâta vreme singur, cu greu îşi schimbă viaţa. Trecuse aşa de puţin timp de când se întorsese acasă şi, cu toate astea, atâtea întâmplări însemnate se desfăşuraseră! Dar tocmai în ele se găsea urmarea logică a noii lui vieţi. Trebuia să se lege o dată mai mult de pământ, şi să se lege pentru totdeauna.

Conu Dinu veni, precum zisese, către seară. Matei îl aştepta, cu o vagă nelinişte în suflet. Simţea că se petrece ceva neobişnuit, că unchiu-său avea nemulţumiri. Această nelinişte a lui, pe care conu Dinu o băgă de seamă, făcu pe bătrân să înceapă stângaci:

— Ce mai faci, băiete? Cum îţi merge casa şi Aglaia?

— Bine, nene — mai cu seamă Aglaia.

— Lucru subţire, bre!... Bietu Nae, îl legi la gard. Tot cu Caramzulea trăieşte?

— Cine?

— Iote, frate; ştiu că n-o să trăiască Nae cu Caramzulea; îţi vorbesc de dânsa. E o frişcă de muiere de n-are pereche. Să te păzeşti...

— Nu-i nici o primejdie.

— Mai bine.

După aceea îşi scoase o tabachere în care intra o boccea de tutun, şi-şi făcu o ţigară. Matei îi dete chibriturile. Bătrânul îşi aprinse ţigara, şi se duse la geam.

— N-are gând de ploaie.

— Nu prea.

— Şi sfânta ce-o să-ţi facă? Trebuie s-o chemi la vreme, zise el, uitându-se cu înţeles la nepotu-său.

Matei râdea făcându-şi şi el o ţigară.

— Anume când barometrul se coboară?

— Ei!

— Aş vrea să ştiu de ce n-a venit Scatiu, întrebă Matei.

— E o halima întreagă. N-a venit din mai multe cuvinte: întâi, fiindcă e mitocan; apoi, fiindcă zice că pe el nu l-a întrebat nimeni când s-a hotărât aducerea sfintei, fiindcă s-ar fi opus: are toată pâinea pe câmp.

— De ce?

— Trăieşte rău cu ţăranii. Îi jupoaie cu dobânzile şi procesele. Înţelegi tu că dacă ar începe ploile, îi putrezeşte grâul pe câmp.

— În fond, nici eu nu ştiu cine a adus sfânta.

— A adus-o lumea dimprejur, şi ţăranii de la Comăneşti au cerut Saşei să o treacă şi pe la dânşii.

— Atunci ce încape supărare?

— Se înţelege. Da' ce-i faci prostului? Apoi i-a intrat în cap că, de când ai venit tu, toată lumea râde de el, fiindcă-l iei peste picior faţă de Saşa.

— Eu?

— Da, a venit la mine să se jeluiască.

— Ce e drept, eu am râs într-o zi cu Saşa — dar el era de faţă. E bun băiat, dar cam ridicul.

— E ridicul, dar nu e bun. Are gură rea şi să te păzeşti, şi tu şi Saşa, că e om primejdios.

Matei se uită îngrijat la bătrân, parcă-ar fi vrut să-l întrebe lămurit despre ce e vorba.

— A venit ieri pe la mine, urmă conu Dinu; a fost de o îndrăzneală rară, şi eu, Dinu Murguleţ, care am văzut pe tată-său slugă la noi, bătut cu opritorile la scară, n-am putut nici cel puţin să-l dau afară!

Matei îl ascultă posomorât.

— Trebuia să-l dai!

— Trebuia!... Cui o spui? Eu ştiu bine ce trebuie să fac, dar când te strâng curelele, o laşi mai domol.

Tânărul se uita la unchiu-său nedumerit.

— Tu poate nu mă-nţelegi. Matei mişcă din umeri. Bătrânul păru a se gândi un moment.

— E mai bine să-ţi spui. Eu sunt bătrân şi poate mâine mor. Tu rămâi părintele fetei mele. Eu am luat bani cu dobândă de la Scatiu. Îi sunt dator trei mii de galbeni, pe care nu i-am putut plăti la timp. Te miri, şi ai dreptul să te miri...

— Nu...

— Ba da. E de mirare, cum un om ca mine să nu poată plăti treizeci de mii de franci la termen. Dar când vei cunoaşte mai bine lucrurile, când vei vedea ce produce o moşie unui proprietar, ce se cheltuieşte în casă la mine, cum se trăieşte la Bucureşti — poate vei înţelege mai uşor. Nu zic că nu aş fi putut să găsesc bani numaidecât; dar nu i-am căutat, fiindcă ţiu să las moşia fetei fără ipoteci. În sfârşit, ca să nu mai lungesc vorba, sunt dator lui Scatiu bani şi mojicul crede că pentru asta îmi poate porunci. Asta e una. A doua: ţi-am spus, îmi pare, că tot acest bădăran şi-a pus în gând să ia pe Tincuţa. Mătuşă-ta ar fi gata să i-o dea. Dar e cap de femeie, care nu vede dincolo de vârful nasului. El vrea să ia fata ca să pună mâna pe moşie. Tot pentru asta nu primeşte niciodată dobânda la bani, ci o adaugă la capete, şi-mi face nişte socoteli cu dobânda la dobândă, de te sperii. Unde şi-a vârât coada, nici praful de pe tobă nu s-a ales, şi dacă nu m-oi scăpa de el, îmi mănâncă moşia.

Bătrânul se sculase în picioare şi se plimba neliniştit prin casă. Nepotu-său se uita la el, părând el însuşi preocupat.

— Nene Dinule, cât eşti dator în tot?

— Da' cine mai ştie! Matei zâmbi fără voie.

— Cu chipul ăsta ajungi departe.

— Ştiu, dar aşa e: mi-am ţinut totdeauna rău socotelile; însă, cum am făcut, cum am dres, nu eram dator nimănui un ban. A venit un şir de ani răi, şi m-am încurcat. Trebuie să fie peste patruzeci de mii de lei.

— În câţi ani?

— Într-un an şi jumătate.

— Atunci îţi ia mai mult de zece la sută.

— Se-nţelege.

— E un mişel; trebuie să ne scăpăm de dânsul.

— Ştiu — dar cum?

— Eu am nişte bani rămaşi de la mama şi ţi-i dau, zise el, zâmbindu-i cu bunătate.

Bătrânul se oprise în faţa lui şi se uita la el ţintă. Apoi, încet, zise:

— Eu ştiu, băiete, că ai bani şi ce bani ai, fiindcă soră-mea îi ţinea la mine. Dar nu pentru asta îţi vorbesc de nevoile mele. Aceia sunt bani rămaşi de la tată-tău, în bonuri, şi nu poţi să-i atingi.

— Da' de ce nu pot să-i ating?

— Fiindcă asemenea hârtii sunt mai bune ca o moşie.

— Le depun undeva şi iau bani.

— Poţi s-o faci, dar nu pentru mine.

— De ce, nene?

— Îmi pare rău că ţi-am vorbit, zise bătrânul trist. Dacă m-aş fi gândit la una ca asta, puteam să iau bani de la biata mamă-ta, fără să mai umblu prin străini; însă aceea e averea rămasă de la tată-tău.

— Bine, dar astăzi e averea mea.

— Aşa e...

— Nene Dinule, zise Matei domol, te rog să primeşti. Eu ştiu ce ai făcut pentru mine. Aceşti bani erau meniţi să meargă în zestrea Tincuţei. Asta a fost dorinţa mamei înainte de a muri.

Bătrânul se rezemase cu un cot de masă şi se uita trist înaintea ochilor.

— Nu ai nici un drept să primeşti sau să nu primeşti. Aşa a vrut mama, şi eu voi face aşa.

— Sărmana soră-mea!... zise bătrânul încet, cu lacrămile în ochi.

Matei îl privea, mişcat, simţind toată curăţenia de suflet cu care nu voia să primească banii, şi fiindcă unchiu-său părea descurajat şi fără nici o voinţă, el îl atinse binişor peste mână, încercând să glumească, dar în realitate foarte emoţionat:

— Şi fiindcă vorbim de voinţele din urmă ale mamei, mai am să-ţi împărtăşesc una, mai veselă.

Conu Dinu se şterse la ochi, aşteptând.

— Dumneaei mi-a zis, înainte de a muri, să mă însor. Vreau să-i împlinesc dorinţa şi o să te rog să m-ajuţi.

Conu Dinu se uită la el serios, dar cam mirat.

— Te-aş ruga să vorbeşti Saşei despre asta.

— Da' pe cine vrei să iei?

— Pe Saşa. Bătrânul urmă a-l privi din ce în ce mai mirat.

— Va să zică era adevărat?...

— Da, întări Matei. Apoi se grăbi să adauge: Eu îţi răspund "da" fără să ştiu ce mă întrebi.

— Scatiu a scos de mult vorba prin lume că vrei s-o iei: nimereşte şi prostul câteodată.

Tânărul se uita în pământ, jenat.

— Mă mir cum a putut să vorbească de un asemenea lucru. Eu nu am făcut nimic care să îndreptăţească pe Scatiu să vorbească astfel, şi nici el, nici nimeni nu ştia ce s-a petrecut între mine şi mama.

— Ba eu ştiam, că asta era de mult dorinţa bietei maicăta. Şi faci bine: Saşa e un inger. Pentru mine nu e nici o deosebire între Tincuţa şi Saşa...

Conu Dinu se uita lung la Matei, părând că vrea să pătrundă în sufletul lui.

— Eşti bine încredinţat că nu urmezi numai dorinţa răposatei, şi inima ta te îndeamnă să faci pasul acesta?... Fiindcă trebuie să-ţi spun cum sunt lucrurile şi cum de altminteri le vezi şi tu: Saşa şi-a legat viaţa de creşterea fraţilor ei. Ştiu că până acum nu vrea să se mărite; dacă şi-o fi schimbat părerea pentru tine, eu o să fiu încântat, dar tu o să devii deodată cumnatul, tatăl a trei copii, dintre care două fete de măritat.

— Ştiu.

— Încă o dată, Saşa e cea mai bună, cea mai dulce făptură — atât de bună, încât, dacă ar fi fost un bărbat, i-aş fi dat pe Tincuţa. Asta însă nu împiedică adevărul celorlalte lucruri. Viaţa ta se schimbă cu totul. Ai fost deprins să trăieşti singur în lume multă; aici viaţa noastră e restrânsă. Ai pentru tine avere destulă şi poţi face ce vrei... După aceea, trebuie să nu uiţi că Saşa e aproape de vârsta ta, ceea ce pentru un tânăr, merge, dar pentru o fată... nu prea.

Tăcură un minut amândoi. Conu Dinu se sculă şi-i întinse mâna:

— Ţi-am spus toate părţile îndoioase, mai negre decât sunt. Acuma închei, zicându-ţi, că dacă eşti hotărât s-o iei şi dacă dânsa te ia, ai să fii un om fericit. Numai să cauţi să fie şi ea fericită. Vino să te sărut.

Bătrânul îl îmbrăţişe şi ieşi. Pe pragul uşei se opri:

— Bagă de seamă, eu mâine mă duc să-i vorbesc... Eşti bine hotărât?

— Da, da.

— Foarte bine. Adio.

XVII

Preocupat şi nerăbdător, conu Dinu nu lăsă lucrurile pentru a doua zi, ci se duse drept la Comăneşti. Saşa era la dânsa în odaie, şi-l făcu să aştepte. Bătrânul se plimba în lung şi-n larg prin casă, deschizând din când în când uşa şi întrebând dacă vine. Se puse să-şi răsucească o ţigare, dând din cap şi zâmbind.

Saşa intră ca o vijelie, strângând în mână o batistă ce o scosese în fugă din cutie:

— Ce e, coane Dinule? ce s-a întâmplat? întrebă ea cu temere.

El, cam teatral, făcu un pas spre dânsa şi o luă de mână, ducând-o spre fereastră. Aci se vârî în sufletul ei, privind-o cu nişte ochi teribili, de o comicitate nespusă.

— Da' ce-ţi este, coane Dinule? întreabă ea, din ce în ce mai mirată şi începând să se roşească.

— Vino încoace, vinovato. Şezi ici lângă mine.

— Iacă şed.

Ea se aşeză lângă dânsul, pe o canapea. Bătrânul se uită din nou în ochii ei, dând din cap.

— Aşa te porţi?

— Da' zău, nu mă mai chinui şi spune-mi ce este?...

— Este... Este... Să-ţi spui?

— Te rog.

— Nu-i nimic.

— Ei asta-i!

— Dă-mi întâi o dulceaţă, tratează-mă bine, că viu împeţit.

Saşa, care se sculase să poruncească dulceaţă, se opri.

— Dacă vii pentru asta, nu-ţi dau nimic.

Conu Dinu urma a se uita la dânsa:

— Ce şireată eşti!...

— Eu, şireată? zise ea tare, dar roşindu-se.

— Ei, de ce te roşeşti? Ia şezi, lasă dulceaţa.

Ea veni din nou lângă dânsul.

— Ascultă, Saşo: viu de-a binelea împeţit.

— Se poate, coane Dinule, dar o să te duci cum ai venit. Îmi pare că ne înţelesesem asupra peţiturilor, zise ea redobândindu-şi tot sângele rece.

Bătrânul urma a o privi, zânbind cu bunătate.

— De ce mă priveşti? întrebă ea.

— Fiindcă aş vrea să pătrund bine în inima ta, şi să ştiu tot ce se petrece acolo.

— Ei, vrei cam mult, zise Saşa, râzând.

El tăcu un moment, uitându-se în jos şi gândindu-se. Saşa îl privea, la rândul ei, vroind parcă să înţeleagă jocul ascuns al bătrânului. El îşi ridică ochii din nou către dânsa.

— Ascultă, Saşo: mă gândesc cum e mai bine să-ţi vorbesc. Eu ştiu că tu nu vrei să te măriţi şi ţiu să nu te supăr cu vorbele mele, fiindcă te iubesc ca pe copilul meu, ca pe Tincuţa; pe de altă parte, persoana care mă trimite îmi este tot aşa de dragă ca şi tine. Socot prin urmare că e mai bine să-ţi spun lucrurile cum sunt. Tânărul care te cere este nepotul meu Matei, zise bătrânul, ridicându-şi încet ochii spre dânsa.

În timpul cât rosti el cuvintele acestea, obrajii Saşei se înroşiră ca purpura şi lăcrămile i se urcaseră în ochi. Printr-o puternică încordare a voinţei, ea căută să rămână liniştită, cel puţin în aparenţă, şi răspunse:

— Asta e altă vorbă.

Conu Dinu sări în sus, parcă întinerise cu patruzeci de ani, şi strigă pocnind din degete.

— A, ştrengăriţo! de-astea mi-ai fost dumneata! Apoi îi luă capul în mâini şi i-l sărută cu o adevărată dragoste părintească.

— Ah, câtă bucurie îmi faci, Saşo!

Dânsa râdea printre lacrimi, sărutând mâna bătrânului. El se uita la ea, neştiind ce să admire mai mult: ochii adânci cu gene scăldate în lacrimi, sau puterea de caracter cu care ştiuse să tacă o viaţă întreagă.

— Ei, cum te-ai hotărât tu, aşa deodată?...

— Deodată?...

— Va să zică e afacere veche...

— Nu-i nici veche, nici nouă: e de totdeauna.

— Cum aşa?... Ia spune-mi, zău. Şi fiindcă văzu că Saşa îşi plecase capul pe o parte şi se uita în pământ, cum avea de obicei să facă ori de câte ori era încurcată de ceva, dânsul o mângâie pe umeri:

— Spune-mi, fetiţo, aibi încredere în mine: vreau să te văd fericită.

— Ce să-ţi spun, coane Dinule? întrebă ea cu voce dulce.

— Spune-mi, de unde înţelegerea asta aşa de desăvârşită între voi?

— Nu e nici o înţelegere. Din partea mea e o veche şi copilărească credinţă că noi eram meniţi de părinţii noştri să... ne luăm. Cel puţin asta era dorinţa cea mare a bietei răposate.

— A soră-mi?

— Da.

— De unde ştii? ţi-a spus-o?

— Nu mi-a spus-o niciodată, dar am înţeles-o aşa de bine...

— Ai dreptate: asta se vedea cât de colo... Şi prin urmare tu ai aşteptat pe Matei, cu credinţă şi statornicie, totdeauna? Erai sigură de el?

— Eu?... Niciodată nu am vorbit serios de asemenea lucruri. De altminteri sunt şapte ani de când mi-ar fi fost cu neputinţă să-i vorbesc.

— Dar înainte?

— Nici înainte. Cât eram copii, ne jucam: când ne-am mai mărit, ne certam, şi astfel ne-am despărţit.

— Şi pe asta te întemeiai tu?

Dânsa îşi ridică ochii spre bătrân, ca cineva care nu ştie cum să spună un lucru tainic.

— Eu nu mă întemeiam pe nimic, zise rar, eu îl iubeam.

Bătrânul se uita la dânsa, întinerit parcă el însuşi de suavitatea acelor vorbe şi, ţinându-i o mână, da din cap, gânditor:

— Dar dacă el te uita?... Ştii: străinătatea şi depărtarea sunt duşmanii jurămintelor de dragoste.

Saşa înălţă din umeri şi închise din ochi, cu supunere către soartă:

— Nu sta în puterile mele să fie altfel. Fiecare îşi are steaua sa, şi ce-i e scris i se împlineşte.

— Dar el?

— El?... văd că dumneata ştii mai mult decât mine.

— Aşa este... Adică eu ştiu atât, că m-a însărcinat să viu să-ţi cer mâna. Mai mult nimic. Mi-a zis că împlineşte o dorinţă a răposatei maică-si...

Bătrânul se opri parcă într-adins, căutând să prindă efectul acestor cuvinte pe chipul fetei. Ea îşi privi vârful degetelor în tăcere.

— Ce-i răspund?... că primeşti, da? Dânsa zâmbea cu frică.

— Da, zise ea sfioasă. Dar dacă face pasul ăsta numai din pietate către coana Diamandula?

— Şi eu m-am gândit la asta, şi i-am zis. El m-a încredinţat că nu.

— Dumneata ce crezi, coane Dinule?

— Îmi faci o întrebare grea, fetiţo. Eu cred că şi da şi nu. Ce ciudat lucru! de unde mă temeam că tu n-o să primeşti, iată-ne acum temându-ne de el.

Se opri bătrânul şi se gândi. Saşa se uita la el cu frică, parcă soarta i-ar fi atârnat de vorbele lui.

— Eu cred că el este sincer, că te iubeşte, dar că vorba răposatei îl înrâureşte de asemenea foarte mult.

— Atunci ce-i de făcut? întrebă ea, descurajată.

— Un lucru foarte simplu: să vă luaţi. Dar nu îndată. Tu trebuia să te duci cu Mihai la Paris, nu-i aşa?

— Da.

— Eu socot că e bine să pleci numaidecât şi să spun lui Matei că răspunsul i-l vei da când te vei întoarce.

— Da?... Dar dacă se supără?

— O să se supere şi-o să-i treacă. Cu mijlocul ăsta însă o să poată vedea mai limpede şi mai adânc în inima lui. Înţeleg foarte bine îndoiala ta şi împărtăşesc sentimentul de la care porneşti. Îmi făgăduieşti că ai să urmezi astfel şi că n-ai să dai semn de viaţă până la întoarcere?

— Îţi făgăduiesc.

— Da?

— Da.

— Atunci să pleci cât mai curând. Cu restul mă însărcinez eu.

Bătrânul porni de la dânsa grozav de mulţumit. I se părea că a pus la cale fericirea a doi inşi, care erau amândoi neştiutori de sentimentele lor unul pentru altul.

A doua zi dimineaţa se duse la nepotu-său. Frecându-şi mâinile, îi istorisi cum stau lucrurile: că Saşa primeşte, dar se teme să nu fie mai târziu o sarcină pentru el; că e bine să nu se grăbească; că poate el e înrâurit numai de vorbele mamesei; că o despărţire de câtăva vreme le va fi folositoare la amândoi; în sfârşit, că Saşa, trebuind să însoţească pe Mihai în străinătate, era hotărâtă să plece cât de curând, şi, dacă la întoarcere dânsul ar fi stăruit în ideile de astăzi, să se facă lucrul. Matei îl ascultă liniştit.

— Asta e dorinţa Saşei? întrebă el.

— Da. Ba ceva mai mult: te roagă ca până la plecare să nu mai încerci a o vedea.

Matei se uită lung la unchiu-său, părându-i greu a-l înţelege. Se făcuse palid.

— Nene Dinule, să-mi dai voie să nu te cred.

— Faci rău că nu mă crezi; e aşa, cu toate astea.

— Cum! zise el cu putere. Saşa doreşte să n-o mai văd până la plecare!... Atunci viaţa şi sentimentele nu mai au logică.

— Nu ştiu ce vrei să zici, — ştiu atâta numai, că asta e dorinţa fetei.

— Vreau să zic că astea sunt lucruri de pus în romane. În viaţa reală, când cineva îţi este drag, te duci să-l vezi, dacă poţi. Şi mie Saşa mi-e dragă.

— Dar dacă nu poţi?

— Atunci răstorni pământul, te baţi cu lumea, cumperi, vinzi, faci tot ce-ţi stă prin putinţă ca s-ajungi până la ea.

Bătrânul îl privea cu o uşoară nuanţă de ironie.

— Ce aprindere! parc-ai fi de 20 de ani.

— Nu sunt de 20 de ani, dar nu sunt nici de o sută.

Tonul acru cu care fură zise vorbele din urmă îi miră pe amândoi, pe conu Dinu mai cu seamă, care nu avea în gând decât fericirea lor. Dar egoismul omenesc e aşa de orb în toate apucăturile lui, încât bătrânul, care în realitate lucra spre împlinirea mai sigură, după cum credea el, a dorinţelor lui Matei, nu vru să priceapă că, din momentul ce sentimentele lui se dau pe faţă cu atâta putere, nu mai era nevoie a-l supune la probe. Planul lui, de a-i despărţi pentru câtăva vreme, i se părea tot cel mai bun.

— Bine, fătu meu, zise el zâmbind, încearcă şi du-te de-o vezi.

Zise vorbele astea ieşind. Matei rămase singur, lovit parcă de o desăvârşită paralizie a voinţei. Conu Dinu se ducea spre casă, trist şi el şi mirat de întorsătura ce o luau lucrurile. Îi părea rău că se arătase aşa de crud faţă de nepotu-său, care fusese aşa de bun cu el, cu toate astea, nu se putea împiedica de a găsi că el avea dreptate.

Îndoiala bătrânului se strecurase în sufletul tânărului. Rămase pe scaun cu o nehotărâtă idee de a se supune dorinţei lui unchiu-său. De pe fereastră se vedea un şir de care trecând pe drum încărcate din greu. O impresie fugară de urât îi răsări în suflet. Dar uitându-se lung spre care şi gândinduse, imaginea lor îi dispăru din conştiinţă, unghiul vizual se scurtă şi, în loc de a străbate prin geamuri, se opri în ele, şi, ca într-o oglindă, el se privi pe sine şi lucrurile din casă. Atunci îi răsări în minte Saşa, punându-şi o mănuşe. Chipul ei, chemat astfel de împrejurări, avu darul de a-l reînsufleţi. Era oare cu putinţă ca dânsa să plece fără să vrea să-l vadă? Pentru ce această încercare la care voiau să-l supună? Oare nu era el o fire destul de statornică?

Îmbărbătându-se astfel singur, ajunse la hotărârea firească de a da ochii cu dânsa şi zise să-i puie caii.

Când fu la Comăneşti, Turică feciorul îi spuse că toţi ai casei erau la Ciulniţei.

— Cuconaşul nostru pleacă în străinătate, zise Turică.

— Da?

— Cu cuconiţa.

— Când pleacă?

— Apoi cât de curând.

Matei rămase locului gândindu-se.

— Ia ascultă, Turică: aş vrea să scriu două rânduri cuconiţei, pentru o afacere — poţi să-mi dai un petec de hârtie?

— Vai de mine, cuconaşule, cum să nu se poată! poftiţi sus în "berău".

Matei se puse să scrie Saşei, arătându-i mirarea sa de cele ce se petreceau şi rugând-o să nu plece înainte de a-l vedea. Era atât de adâncit în cele ce îi spunea, încât făcea mişcări cu mâinile prin aer, întorcea pagina neuscată, exclama singur câte un cuvânt incoherent, parcă cine ştie ce luptă uriaşe se petrecea în fantazia lui. Pe când scria, o uşe din spatele lui se deschise binişor şi Saşa înaintă în vârful gedetelor, încetinel, până ce se apropie la un pas. Dânsul nu simţea nimic, absorbit în scrisoare. Ea mai făcu un pas şi-l atinse uşor peste umăr. El se întoarse repede, şi, văzând-o, nu putu zice decât un "Aaa!...". Apoi se sculă de la birou şi veni la ea, luându-i mâinile şi uitându-se lung la dânsa.

— Va să zică nu te-ai dus la Ciulniţei cu ceilalţi?

Ea ridică ochii spre el, zâmbind:

— Vezi bine că nu, deoarece sunt aici.

— Aşa este, dar mă aşteptam atât de puţin să te văd, încât nu sunt încă sigur de eşti dumneata sau altcineva.

Saşa râdea:

— Da, da, sunt eu.

— Ce fericit mă simt de a te vedea aici, aproape, lângă mine!

— Da?... zise ea, ridicând capul spre el, cu ochii luminaţi de bucurie.

— Da, sunt fericit, sunt omul cel mai fericit, nu simţi că sunt fericit?

— Ba da, zise ea.

Şi purtată ca de o forţă străină, îşi retrase mâinile din ale lui şi-i aruncă braţele de gât, lipindu-se cu capul de pieptul lui. Dânsul o strânse în braţe, sărutându-i părul şi respirând lung parfumul şuviţelor moi şi bogate, ce sfârşeau, împletindu-se într-o cunună de bucle.

Nici el, nici ea nu se gândeau cum de ajunseră aşa de repede unul în braţele altuia: saturaţia sufletească era atât de desăvârşită, încât simplul fapt de a se găsi faţă în faţă trebuia să-i aducă aici.

— Tare mi-eşti dragă! dragă, ca sufletul!... Ştii!...

— Da...

— Cât se poate de mult şi de tare!...

— Da...

— Şi eşti de acum a mea... toată, întreagă, cu păr, cu ochi, cu suflet şi cu tot.

— Cu tot.

— Şi nu mai pleci.

Ea îşi ridică privirile spre el:

— Dacă vrei, nu mai plec.

Dar era ceva în ochii ei, atât de adânc, atâta mângâiere se revărsase pe chipul ei întreg, încât ideea plecării era cu neputinţă să încolţească într-un suflet aşa de fericit.

— Acuma că eşti Saşa mea pentru totdeauna, şezi colo, să vorbim. Dă-mi mâna şi spune-mi pentru ce voiai să pleci? şi mai cu seamă fără ca eu să te mai văd?...

Ea şezu lângă dânsul şi tăcu, uitându-se în pământ.

— Îţi făcusem ceva?...

— Nu mi-ai făcut niciodată nimic... decât bine.

— Pot zice numai atât, că nu ţi-am făcut rău, atunci de ce voiai să pleci?

Ea tăcu din nou.

— Ai ceva care te supără?

— N-am nimic... Voiam să plec, ca să duc pe Mihai la Paris.

— Nenea Dinu a fost pe la dumneata?

— Da...

— Şi ce ţi-a spus?

— Numai lucruri bune şi drepte.

— Da?... Şi nu se poate să le ştiu şi eu? Ea zâmbea, neîndrăznind parcă să ridice ochii spre el.

— Eu mă prind că ideea de a pleca, fără să mă mai vezi, vine de la dumnealui...

— Da, răspunse ea, râzând şi arătându-şi dinţii albi, ideea vine de la dumnealui...

— Vezi! şi găseşti că ţi-a spus numai lucruri bune şi drepte?

— Nu în înţelesul ăsta, zise ea cam jenată. Conu Dinu ştia că eu trebuie să plec, fiindă Mihai nu poate să meargă pentru întâiaşi dată singur în străinătate; dumnealui m-a povăţuit numai să plec cât mai curând şi... fără să te mai văd.

— Pentru ce?

Ea tăcu. Dânsul se uită la raza de soare ce se oglindea în luciul parului ei, şi-i veni s-o mângâie pe cap, cu un sentiment aproape părintesc — atâta sfială era în ţinuta ei.

— Şi ai fi plecat?

— Da.

— Fără să te mai văd?

— Fără... dacă nu veneai.

— Da' de unde ştiai că am să viu?

— Eram sigură... şi ca dovadă iată că te-am aşteptat.

El urma a se uita la dânsa în tăcere şi parcă pentru întâiaşi dată pătrunse în conştiinţa lui convingerea adâncă de statornicia şi toată frumuceţea sufletului acelei femei. A o întreba şi a o descoase mai mult i se păru crud, şi emoţionat de înseşi simţirile sale, îi luă o mână şi i-o sărută cu lacrămile în ochi.

După un moment de tăcere, tot el reîncepu:

— Când pleci?

— Cât de curând... poimâine poate.

— Şi ai să-mi scrii?

— Da, în toate zilele... dar fără să ştie conu Dinu, adăugă ea zâmbind.

— Înţeleg.

— Nu-i aşa? dăm satisfacere politicei sale (fiindcă asta era politica cu care conu Dinu vrea să ajungă acolo unde noi am ajuns singuri) şi totodată ne şi scrim, da?

— Foarte bine.

Ea se sculase în picioare, veselă, şi se uita la el, plecată în jos şi parcă aşteptând ceva. El îi întinse mâinile, şi, sculânduse el însuşi de unde şedea, îi trecu un braţ sub braţul ei, şi făcură astfel câţiva paşi prin odaie, vorbind de viitor, fericiţi, înclinaţi unul spre altul, ca doi copaci deasupra unui izvor.

XVIII

La Ciulniţei, de când plecarea lui Mihai era hotărâtă, lumea de primprejur se aduna regulat în toate zilele. Victoria şi Mary îşi aduceau, unul câte unul, toate lucrurile de dormit, fiindcă, pe cât timp Saşa avea să lipsească, ele trebuiau să stea în casă la conu Dinu.

Cu cât vremea plecării se apropia mai mult, cu atât Mihai devenea mai tăcut. De dimineaţa până seara umbla la vânat, pe lac, mâncând în luntre sau pe iarba îmbrumată a pământului.

Primele zile ale lui septemvrie erau minunate. După ce soarele risipea cele dintâi negure ale dimineţii, valea lacului se ivea în limpeziciunea cerului de toamnă, singură, locuită numai de păsări de apă, cu căpiţe de fân pe margini şi cu câte un bou rătăcit, ce păştea pe mirişte. De la Comăneşti până la Ciulniţei "balta" (cum o numeau sătenii) ţinea o poştă. Heleşteul de la Comăneşti, plin de peşte, se înfunda într-o perdea de verdeaţă, unde apa părea că încetează. În realitate însă, ea urma mai departe, ascunsă de stuf, de foi de nufăr şi de trestii. Aici se pierdea Mihai, care, de mic copil, învăţase toate cotiturile, toate cărările, şi acum se strecura cu luntrea lui peste tot, bătând coturile, oprindu-se la limpezişuri, de unde zburau, speriate, cârduri de raţe sălbatice, lişiţe şirete, găinuşi de baltă, cucove, gâşte şi câteodată chiar lebede, ce veneau de prin bălţile Dunării.

De-abia împrăştiase soarele negura, când Mihai îşi aşeza în ziua aceea puşca şi geanta în fundul luntrei. Apucând lopeţile cu putere, se îndepărtă de la mal într-o clipă şi trase cu siguranţă drept la cărăruia din stuf, în care intră, pierzându-se. Dar, în loc de a înainta cu grijă, ca totdeauna, oprindu-se în marginea limpezişurilor sau făcând ocolul ochiurilor, de astă dată merse tot mai departe, fără a se preocupa de trestiile ce se rupeau cu zgomot sub luntre, ori de lopeţile ce loveau apa. Cârduri întregi de păsări se sculau în drumul lui, umplând văzduhul cu răpăiala aripelor şi fulgii albi ce cădeau domol în aer. El nici nu se uita la ele. Dus de o putere nouă, mâna tot înainte, lăsând câteodată lopata, spre a se şterge pe frunte.

După două ceasuri de muncă, ajunse într-un limpeziş, unde nu mai creşteau trestii. Lacul părea a se înfunda aci, fiindcă împrejurul lui valea se închidea de toate părţile, ca un amfiteatru. Ieşise de mult din pământurile lui şi intrase pe moşia lui conu Dinu.

Oprit în marginea stufului, băiatul se sculase în picioare şi se uita pe maluri, parcă ar fi aşteptat pe cineva. În adevăr, o batistă albă fâlfâia în aer, chemându-l. Apucă lopeţile în grabă şi vâsli cu putere în partea aceea.

Când ajunse la izvor, Tincuţa (fiindcă ea era) sta în picioare cu mâinile întinse.

— Vino mai curând că nu mai pot de frică. Ce singurătate e pe valea asta!

Mihai o ajută să se urce în luntre, şi, apucând din nou lopeţile, îşi făcu vânt înapoi, spre stuf. Fata se uita în apă, roşie, mulţumită că se găseşte alături de o altă fiinţă vie, îmbătată de viaţa soarelui, de viaţa ei, de legănatul luntrei. Ajunseră astfel în stufiş, unde Mihai intră de astă dată cu mare băgare de seamă. Tincuţa se uita la trestiile înalte cu frică, tupilându-se pe lângă cele ce se mişcau prea tare, sau apărându-se cu cotul ridicat în dreptul ochilor. Trecură repede prin două ghioluri şi se opriră în cel de al treilea.

— Ştii că am văzut un iepure? zise Tincuţa.

— Sâât!... şezi jos, dacă vrei... am pus o scoarţă întradins pentru dumneata.

Fata se aşeză în fundul luntrei, ascultătoare ca un copil, cu ochii sticlind de frică şi de emoţie. Mihai luă puşca şi rămase cu privirile aţintite spre limpeziş. Câteva rânduri de trestii îi ascundea de minune. Se făcu o tăcere adâncă. Fata îl trase de pulpana hainei, arătându-i cu degetul în aer: un bâtlan trecea pe deasupra, cu zborul lui greoi, mişcându-şi ciocul ca o cârmă de corabie. În acelaşi timp, un roi de grauri tăbărî pe vârful înspicat al trestiilor, făcându-le să se legene în toate părţile. Iar tăcere. Tincuţa văzu un peşte sărind din apă, şi făcu o mişcare către el. Tot într-un timp se ivi dinlăuntrul stufişului un cârd de răţuşte, mişcând din cap, parc-ar fi fost trase de o sfoară, urmate de o lişiţă vânătă. Fata îşi duse un deget la gură, căutând să întindă mâna cealaltă către Mihai, dar rămânând cu ea în aer. Băiatul le văzuse şi-i făcu semn că nu trage în ele.

— Sunt lişiţe, zise el, plecându-se spre dânsa, nu-s bune la mâncare.

Un sunet uşor, ca de aripă ce-ţi trece pe la ureche, se auzi în aer, şi tot atunci apa din ghiolul din faţă fu bătută de piepturile mai multor păsări. Tincuţa văzu pe Mihai ridicând puşca. Încremenită, ea se tupilase cu totul în fundul luntrei. O nespusă mulţumire se putea citi pe chipul băiatului: plăcerea de a o simţi alături de el, dorinţa de a-i arăta îndemânarea lui de vânător, emoţiunea ei, toate erau de natură a-l îmbărbăta şi mai mult. Vroi să întinză puşca, dar o trestie ruptă îi sta de-a curmezişul. Nerăbdător, el vru să frângă cu totul trestia, şi, în mişcarea lui, făcu zgomot. Cele trei raţe ridicară capul în sus. Mihai încremenise în poziţia în care se afla, fără măcar să îndrăznească a-şi strânge braţul. Speriate, raţele bătură apa cu aripile şi o porniră în zbor. Tincuţa, cu ochii mari, palidă, cu sufletul la gură, se ridicase pe un genunchi, parcă ar fi vrut să zboare şi ea după păsări — când o detunătură de puşcă o făcu să tresară. Pentru un moment nu se văzu nimic, din cauza fumului, dar, după o clipă, Mihai o auzi strigând:

— A căzut, a căzut, uite-o colo!...

În adevăr o raţă căzuse. Băiatul scoase luntrea dintre trestii şi se duseră să ia raţa. El o aruncă cu nepăsare într-un colţ al luntrei şi căută să se întoarcă cât mai curând în ascunzătoarea de trestii. Tincuţa mângâia penele păsării, neîndrăznind parcă să-şi arate mai pe faţă toată dragostea şi mila ei pentru biata raţă, de teamă să nu pară prea copilăroasă unui vânător aşa de extraordinar. Mihai se aşeză şi el în fundul luntrei, cu puşca pe braţul stâng, şi se puse din nou să aştepte, uitânduse în sus, spre cer.

Nu se mai auzea nici o mişcare. Un sunet răguşit de talangă răsuna a spart la gâtul unui bou, pe care-l gonea departe, pe deal, un văcar, strigând cât ce putea: "Nea, haram, mânca-te-ar lupchii!" O încântătoare tăcere se întindea peste întreaga vale. Aerul era străveziu. Cerul se vedea până în straturile sale albastre cele mai depărtate. Fire albe pluteau prin cer şi cădeau pe vârfurile roşite ale trestiilor.

— Cine ştie când mai văd eu toate astea, zise băiatul, uitându-se fără scop înainte.

Tincuţa plecase ochii în jos, răsucind între degete un fir de papură.

— Poate chiar te găsesc măritată când m-oi întoarce...

Ea dete din cap că nu.

După câteva minute de nouă tăcere, el oftă din adânc.

— Aşa e viaţa! zise cu un accent de nespusă durere, parcă ar fi trăit de ani şi ar fi cunoscut toate amărăciunile ei. În acelaşi timp ochii lui înotau în lacrimi, pe când de pe obrajii fetei cădeau picături mari pe firul de papură.

El tuşi într-aiuri, aducându-şi aminte de demnitatea lui de vânător şi căutând să-şi stăpânească nodul de emoţiune ce i se urca în piept.

— Uite un fir alb ţi se lasă pe frunte.

Fata ridică mâna domol, netezându-şi părul. Capătul firului se opri de pălăria lui.

— A ajuns şi la dumneata, zise ea încet.

Mihai îşi luă pălăria şi se uită la firul ce se aninase de ea.

— Ce subţire şi moale e: parcă-i de mătase.

Apoi, desprinzându-l cu mâna de pe pălărie, şi-l lipi de frunte, zâmbind şi uitându-se la Tincuţa.

Ea prinse a surâde, uitându-se la el pe sub genele plânse. După aceea căută să înnoade firul ce se rupsese şi se apropie de el aşa de mult încât barca era gata să se răstoarne. El se mişcă de unde era şi rezemat de bancă, în lungul luntrei, se lăsă să-i scarmene tot părul, ca să înnoade firul.

— Şezi ici lângă mine, zise el, cuprinzând-o cu braţul de mijloc.

Ea şezu lângă dânsul, lipindu-şi capul de umărul lui.

— De ce nu vii şi dumneata la Paris, zău aşa?

— Ba viu, dacă m-o lăsa de acasă.

— Ce bine am petrece!... Ne-am vedea în toate duminicile.

— Da' Victoria şi Mary vin?

— La anul viitor... Eu aş fu corespondentul d-tale... Am ieşi împreună să ne plimbăm.

Ea găsi foarte firesc ca un om care ia pasărea din zbor să-i fie corespondent. Se uita înainte fără scop, şi parcă se vedea la plimbare în mijlocul Parisului, rezemată de braţul lui, cum sta acuma. Şi cum se uita, pierdută pe gânduri, văzu ieşind dintre trestii o găinuşă de baltă, neagră la pene, cu nişte picioare arămii, subţiri, mişcându-se aşa de elegant că părea o femeie cochetă. În partea aceea nămolul se ridica până în faţa apei. Tincuţa îl atinse uşor pe mână, ca să-i atragă luarea-aminte. El o văzuse, dar părea că nu vrea să tragă în biata pasăre. Se apropie de urechea fetei şi-i zise încet:

—E păcat s-o omor... mai bine să ne uităm la dânsa.

Apoi rămase cu obrazul lipit de obrazul ei, şi, şiret din instinct, urmă a-i vorbi de găinuşă, ca să nu prindă de veste că o sărutase:

— Vezi ce frumos se mişcă?... Parcă eşti dumneata câteodată...

Fata începu a râde cu hohot. El îi astupă gura cu mâna, râzând şi el:

— Sât!... Na! ai gonit găinuşa cu râsul d-tale.

— Cum să nu râd dacă zici că seamănă cu mine.

În acelaşi timp se desfăcu uşor din braţul lui şi vru să se dea mai la o parte; dar soarele ajungea tocmai acolo. El întinse umbreluţa ei şi o rugă să vină din nou lângă dânsul.

— Vino lângă mine, că cine ştie când te mai văd.

Ea îl privi lung, şi după aceea veni iar.

— Dacă n-o să mă uiţi, îi zise, mângâindu-l pe mâna ce ţinea umbrela, eu am să-ţi dau ceva.

— Da?

— Ceva de la mine... Da' să nu te desparţi de el...

Şi pe când vorbea astfel, scoase din sân o bucăţică de hârtie îndoită, în care era o şuviţă de păr, legat cu o panglică roşie.

— Vai, ce bună eşti!... zise el, sărutând părul cu înduioşare.

— Vezi?... Da' n-o să te desparţi de el, nu-i aşa?... întrebă ea tremurând.

— Niciodată!... am să-l port cu mine cât oi trăi, oriunde oi fi şi n-am să mă despart de el niciodată!...

Şi astfel vorbind, o strângea la piept mângâind-o cu mâna pe obraz şi tânguindu-se că pleacă.

— Ce trist am să fiu, Tincuţo!... N-am să mă împrietenesc cu nimeni. Am să trăiesc cu gândul numai la dumneata... şi am să mă silesc să învăţ, ca să sfârşesc mai curând... şi când oi fi sfârşit, o să ne luăm... Da' o să m-aştepţi?...

Ea da din cap că "da".

— N-ai să te măriţi, până m-oi întoarce eu? Fata răspunse încet:

— Nu.

— Îmi juri?

— Da...

— Şi eu îţi jur...

Umbreluţa îi căzuse din mână şi soarele de toamnă ardea puternic deasupra lor. El îi făgădui să-i trimeată cărţi şi jurnale, ca să ştie şi ea ce face şi cum trăieşte el.

— Şi să-mi scrii, zise fata, ridicând ochii spre el.

— O să-ţi scriu... dar cum?

— În vacanţa Crăciunului să-mi scrii de-a binele, acasă la noi, că tata îmi dă scrisorile...

— Da' până atunci?...

— Nu ştiu: o să-ţi scriu numai eu, şi dumneata să-mi răspunzi prin Victoria că ai primit şi eşti sănătos... Are să-mi pară vremea aşa de lungă! De ce nu se poate să fac aripi şi să zbor către locurile depărtate unde te duci?

După aceea, uitându-se la puşcă, adause zâmbind tristă:

— Ai trage în mine?...

El dete din cap supărat:

— Ce idee ciudată îţi trece prin minte!

— Nu, nu, spune-mi, ai trage în mine?

— Cum vrei să-ţi spui?

— Să-mi spui curat, dacă ai avea curajul să tragi în mine...

Băiatul înţelese, cu intuiţiunea lui bărbătească, că era o ciudăţenie de femeie, la care îi trebuia găsit un răspuns.

— Depinde.

— Ce fel: depinde...

— Da... Dacă ai fi o raţă sau... o gâscă sălbatecă, aş trage.

— Mersi, răspunse ea, supărată, desfăcându-se de el: adineaorea eram găinuşă; acum sunt raţă... ba gâscă!...

Mihai se uita la ea, serios, cu o uşoară mişcare a sprâncenei, care arăta sentimentul lui de părere de rău, faţă cu o copilărie aşa de nepotrivită. În substratul firei ei, fata suferea: o trebuinţă de a plânge, sau de a-l face pe el să sufere, sau de a-l săruta se încheiase în această ciudată întrebare.

— Eu mă duc, zise ea, strângându-şi pălăria şi umbrela.

El se uita mereu la dânsa, trist şi nedumerit:

— Şi de astă dată trebuie să ne despărţim aşa?

— Te rog să mă duci la mal...

El nu mai zise nimic, ci îşi puse puşca binişor jos şi luă lopeţile. Merseră în tăcere până ce ajunseră în dreptul izvorului.

Te rog să-mi dai şuviţa de păr înapoi...

— Ţi-o dau, răspunse el, scoţându-şi batista şi ştergânduse pe frunte: cu de-a sila nu se poate păstra un aşa frumos lucru.

— Dacă nu ţii s-o păstrezi, mai bine să mi-o dai înapoi.

— Eu nu ţin s-o păstrez!...

— Se vede.

Băiatul înălţă din umeri şi rămase pe bancă, lângă lopeţi, cu batista pe genunchi. Ea se uita cu coada ochiului la el. Se vede că era ostenit şi supărat.

— Esti ostenit?

— Cam ostenit. Dar n-ar fi nimic dacă n-aş avea încă două ceasuri de-acum încolo.

— Da? E aşa departe?

— Da. Tincuţa, înduioşată de vorbele lui şi gândindu-se la drumul ce făcuse ca să vie s-o vadă, se apropie din nou de el.

— Esti supărat pe mine?

— Eu? Nu. Văd că dumneata eşti supărată. Dacă ţi-am greşit cu ceva, te rog să mă ierţi...

Ea se uită la dânsul, zâmbind, şi, într-un avânt de generozitate, îl luă de gât şi-l sărută.

— Nu mai eşti supărat pe mine, nu-i aşa?

— N-am fost niciodată.

— Acum mă duc.

— Mai stai puţin.

— Nu, că-i târziu. Adio.

— Dacă nu vrei să mai stai, adio.

Ea îi întinse mâna, pe care el o strânse într-ale lui. După aceea, dânsa sări pe uscat, şi, după ce-i trimise o sărutare pe vârful degetelor, porni la deal. El apucă lopeţile şi se depărtă de mal, ca s-o vadă mai bine. Se uită după dânsa lung, până ce pieri dincolo de culme, făcându-i semne cu batista.

Rămas singur, în mijlocul lacului, băiatul se simţi cuprins din ce în ce mai mult de ideea unei atotputernice deşertăciuni, ce înfăşură deopotrivă lucrurile materiale ca şi pe cele nemateriale, lacul, câmpia, amorul, şi, cu o nespusă jale în suflet, îi veni să plângă. Îşi rezemă mâinile pe genunchi şi se uită lung pe culmea dealului, iar de acolo mai sus, pe cer... Nu era nici o nădejde, nicăieri. Atunci îşi reluă lopeţile şi se întoarse înapoi, în stuf, unde se opri din nou, la pândă. Se întinse în luntre, ostenit, şi se puse să privească vârful trestiilor. Păsăruici mititele sfârâiau din aripi, gonind câte un gândac zburător, ori albine răzleţe îşi îndoiau trupul pe spicul de papură. Un cârd de raţe îi trecu peste cap şi se lăsă în limpezişul de alături înspumând apa cu aripile. El se sculă repede şi-şi pregăti puşca. Le vedea foarte bine, dar nu putea trage, fiindcă se coborâseră pieziş, într-un colţ. Aştepta să se mişte şi să vină în bătaia puştei. Privindu-le, se gândi la vorba ciudată a Tincuţei... Socotind bine, erau mai fericite raţele. Dar ele tocmai veneau spre el. Întinse puşca, cu eterna emoţie a vânătorului; dar pe când ochea îi trecu prin gând ideea că şi raţele se pot socoti nenorocite, de vreme ce omul le aţinea drumul să le omoare. Pentru un moment îşi dezlipi capul de patul puştii şi se uita la ele, să vadă ce mină fac în faţa morţii. Ele se mişcau liniştite, venind mereu spre el. Atunci îşi alese un grup, în mijlocul căruia boierea un răţoi smălţat cu albastru, şi trase... Luă răţoiul din apă şi după aceea se puse să gonească o raţă ce era numai rănită, şi s-o lovească cu lopata, ca s-o poată prinde. Apoi, mulţumit, îşi scoase din geantă strugurii şi caşcavalul ce avea cu el, şi se aşeză să mănânce. Tincuţa era departe... Toată melancolia lui dispăruse. Tinereţea şi natura dimprejur dărâmau necazurile clădite de iubirea lor copilărească.

XIX

După plecarea Saşei, Matei îşi întoarse privirile din nou către treburile moşiei, pe care le părăsise de câtva timp. Pe de o parte culesul porumbului, pe de alta arăturile de toamnă, apoi pregătirile la baltă pentru pescuit, în vederea creşterii apelor, erau lucruri aproape noi pentru el.

Baciul Micu era tot mâna dreaptă, cu toate că Aglaia îl ura mai mult ca oricând. Gândindu-se la duşmănia ei contra baciului, îşi zicea adesea că era ciudat ca el, stăpânul, să sufere o asemenea stare de lucruri. Cu toate astea nu se putea hotărî să se despartă de Eftimiu şi de nevastă-sa.

Raporturile lui cu ţăranii erau bune, deşi începuse să se zvonească prin sat de jelburi către guvern, spre a li se da pământ, şi de răscoale. Unchiu-său, conu Dinu, era mai furios ca oricând contra socialiştilor, şi în aceasta, se înţelegea de minune cu Tănase Scatiu; dar numai în aceasta. Încolo nu putea să-l vadă. Mulţumită lui Matei, bătrânul se liberă de datoria ce o avea către vecinul lui, şi de atunci se uita la el de sus. Tocmai pentru asta Scatiu ţinea mai mult să ia pe Tincuţa. Coana Sofiţa îl ajuta pe sub mână, din socotelile ei femeieşti: fiindcă era bogat şi pentru că, luându-l, Tincuţa ar fi rămas lângă dânsa.

— Ei, nu-l iubeşte; da' parcă ce, numai din iubire se iau oamenii! zicea ea lui Matei, pe care voia să-l atragă de partea ei.

Matei, e drept, nu s-ar fi opus din răsputeri, dacă ar fi fost întrebat. Scatiu era incult şi cam bădăran, dar era harnic, deştept la treabă, şi, mai cu seamă, pentru el, avea o mare calitate, de a nu fi om de oraş. Ca toţi tinerii care au trăit mult în mijlocul lumii de studenţi, de funcţionari, de lume neproducătoare, fără aspiraţii, Matei prefera un om de ţară, simplu, celui mai şiret avocat.

Mai nedomirită era coana Sofiţa de opoziţia ce o făcea Aglaia. Ea n-o mai slăbea cu "familia":

— Auzi dumneata, să intre în familia noastră feciorul unui vătaf!... Să dai dumneata, ţacă, bunătate de fată, avută, cu educaţie, unui asemenea om!...

Coana Sofiţa nu mai putea de ciudă.

— Ei, păi să nu-ţi vie să mori: ei n-au după ce bea apă, şi tot cu nasul pe sus.

Luarea-aminte a lui Matei fu mai cu seamă atrasă asupra Aglaiei, din ziua în care dânsa îi vorbi cu ponturi despre Tincuţa şi Mihai.

— Aşa partidă zic şi eu.

— Ce partidă? întrebă Matei.

— Mihai.

— Dumneata glumeşti, Mihai este un copil.

— Ei, copil, dar nu prea...

— Cum: nu prea?

— Se înţelege... Dacă-i pe aia, Tincuţa nu-i o copilă?

Da aşa copii cum sunt, ei se aveau de bine.

— Ce spui, cucoană Aglaio?

— Zău, domnule. Înainte de a pleca, s-au întâlnit la lac, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat ca doi porumbei. Întrebaţi şi pe baciu Micu, dacă vreţi, că i-a văzut un văcar din sat...

Matei se uita la dânsa, ca încremenit. Apoi se porni pe un râs straşnic.

— Dumneavoastră râdeţi, zise Aglaia, roşindu-se, dar e aşa.

— Şi chiar dacă ar fi aşa, ce-ţi pasă dumitale?

— Mie? ce să-mi pese?... Facă despre mine borş dacă-or vrea.

Şi astfel zicând, ieşi, închizând uşa cu zgomot. Matei se uită în urma ei, din ce în ce mai mirat de îndrăzneala Aglaiei. Dar îşi zise că trebuie să fie ceva la mijloc, ca să ajungă ea, atât de şireată de regulă, să facă ceea ce se numeşte o scenă. Hotărî să vorbească baciului.

Trimise chiar în seara aceea să-l cheme. Matei era în odaia pe care ţăranii o numesc canţălaria boierului. Micu intră, lăsându-şi căciula în sală şi rămase în picioare lângă uşă.

— Am trimis să te cheme, fiindcă am de vorbit cu tine.

— Porunciţi, coane.

— Ia vezi cine râcâie la uşă. Baciul deschise de-abia uşa, vrând să se strecoare afară, dar în acelaşi timp un dulău de câine, cât un urs, dete năvală înăuntru. După pieptarul cu cuie, Matei recunoscu pe Corcoduş.

— Ăsta e câinele despre care îmi vorbeai?

— Ăsta. Se ţine de mine ca scaiul, bată-l vina lui.

— Frumos e, baciule!...

— Ar hi el cum ar hi, dacă nu i-ar hi aruncat apă hiartă în cap.

— Cine?

— D-apoi... cine, coane? ia, aici la curte...

Matei se uită lung la el, fără a-i răspunde. Se putea lesne pricepe că era treabă de-a lui Eftimiu.

— Baciule, ce-ai auzit vorbindu-se despre cuconiţa Tincuţa?

Micu se uită la el cam mirat.

— N-am auzit nimic, coane.

— Nimic, nimic?

— Nimic, zău aşa. D-apoi ce s-auzi, că e numai o copchilă. S-a zvonit cică ar hi vrând s-o ia alde Scatiu; da' dor nu şi-o face vreun păcat boieru ăl bătrân să i-o dea...

— Da' altceva n-ai mai auzit, cu Mihai?

— Nu, coane.

— Că s-ar fi primblat pe lac amândoi...

— Ba despre asta am auzit. Da' ce minune e că s-au primblat amândoi?... Conu Mihai toată ziua era pe baltă.

După aceea el tăcu şi se uită şiret pe sub sprâncene la Matei. Parcă amândoi simţeau că voiau să vorbească despre altceva.

—Mă!... a dracului muieruşcă!... zise baciul, parcă ar fi fost singur. Da' cine ţi-a spus matale de coana Tincuţa, coane?

— Coana Aglaia.

Baciul dete din cap, mişcându-şi pletele voiniceşte.

— I-e frică să nu scape chilipiru din mână.

— Ce chilipir?

— Da' parcă matale nu ştii, coane?

— Nu ştiu.

— Atunci să spunem că a fost o vorbă degeaba.

— Ba nicidecum; să faci bunătate să-mi spui tot: ce chilipir?

— Scatiu, coane.

— Ce e cu Scatiu?

— Apoi nu se are ghine coana Aglaia cu el?...

Matei se uită ţintă la el. Îi venea să râză, dar se stăpâni şi-şi luă un aer grozav.

— Baciule, bagă de seamă la ce spui... Ştii, că şi de tine zicea lumea că te ţii cu Floarea lui Stângă.

Foarte stângaci şi cu ochii în pământ el tăcu un moment. Apoi ridică fruntea senină în sus.

— Gura lumii cine o poate înţeleni, coane?... Eu de-oi hi fost vinovat, m-am pocăit; da' eu n-am bârfit pe nimeni... Dumneaei vine acuma să se lege de-o copchiliţă... E păcat de Dumnezeu...

Matei tăcea; îşi scoase tabachera să-şi facă o ţigară, dar nu mai avea tutun. Se sculă să se ducă în odaie la el, spre a-şi lua tutun din cutie.

— Da' parcă auzisem că trăia cu Caramzulea...

— Păi dar cum: trăia cu amândoi.

— De unde ştii tu?

— Da' cum, Doamne iartă-mă, să nu ştiu. Cât ai fost matale dus, ei veneau cu schimbu, ca la "concintraţie".

— Da' prostul ăla de Nae ce făcea?

— Domnul Nae tot pe la Brăila... Îi făcea cucoana vânt.

Matei nu mai zise nimic. Aprinse o lumânare şi rămase cu ea în mână, gândindu-se.

— Aşteaptă-mă: mă duc să iau nişte tutun.

Pe când el intră, uşa de la odaia lui, ce da în sală, se închidea cu grijă. Dar oricât de cu grabă se închise, Matei recunoscu pe Aglaia. Nu mai încăpea îndoială că ascultase la uşă...

Fără a rosti un cuvânt, el se întoarse înapoi şi se puse să-şi facă o ţigară. O aprinse şi se uită în ochii baciului.

— Şi cine crezi că a aruncat cu apă fiartă în câine?

— Bucătăriţa, coane.

— De ce?

— Cine ştie?... Ca să-mi facă rău: eu fără câinele ăsta nu sunt om.

Simpatia lui pentru baciu îşi avea izvorul în vechile lor raporturi de băieţandri, dar mai cu seamă în fondul de poezie ce cuprindea în sine natura caldă a ciobanului. Câinele era în adevăr pentru el ca un frate.

Matei se uita la baciu, parcă ar fi vrut să-i spună vorbe bune, ca să-l mângâie de nenorocirea întâmplată lui Corcoduş.

— Şi va să zică te-ai lăsat de Floarea. Micu dete cu mâna în vânt, parcă ar fi zis: "Cine se mai gândeşte la ea!"

— Dacă te vei lăsa de Floarea, am să te căpătuiesc. Să-ţi găseşti o fată bună şi să te însori. Îţi port eu griga: te cunun, îţi dau loc de casă şi toate înlesnirile putincioase.

—Sărut mâinile, coane... Că m-am săturat de burlăcie.

— Atunci e lucru înţeles. Mergi cu Dumnezeu, şi să vii mâine seară. Ioniţă a plecat la baltă?

— Dară.

— Omul de la Călăraşi s-a întors, ori nu?

— Trebuie să sosească acu, că-i dus de azi dimineaţă...

Rămas singur, Matei se plimbă în lung şi în larg prin odaie, gândindu-se la cele ce avea de făcut. Aglaia trebuia cu orice preţ înlăturată din casa lui. Dar în ce chip? Să vorbească lui unchiu-său nu se putea, fiindcă ar fi trebuit să-i istorisească dragostea lui Scatiu cu dânsa şi astfel să îndârjească pe bătrân şi mai mult împotriva lui Tănase. Pe de altă parte coana Sofiţa era rudă cu ea... Dar îşi aduse aminte de necazul mătuşei în contra Aglaiei, când aceasta se împotrivea la căsătoria lui Scatiu cu Tincuţa, în numele "familiei", şi-şi zise că poate să găsească un prieten de luptă împotriva Aglaiei tocmai în protectoarea ei firească. Dar cu câinele ciobanului ce avea?... Nimic alta decât că era câinele baciului, omul lui de încredere.

Astfel gândindu-se, se revolta din ce în ce mai mult împotriva ei, şi într-un moment de supărare, sună şi zise unei femei să cheme pe Aglaia. Femeia aduse răspuns că vine numaidecât. În adevăr, peste vreo zece minute, se auzi bătând la uşă. El îi zise să intre, dar cu vocea pe jumătate, şi simţinduse mişcat, parcă ar fi fost el vinovatul. Aglaia intră foarte incet. Era galbenă de emoţiune şi aproape nu putea să vorbească. În sfârşit, izbuti să articuleze trei cuvinte:

— M-aţi chemat?

El se găsi foarte încurcat, faţă mai cu seamă cu umilinţa cu care se prezenta ea.

— Da... aş fi vrut să mai vorbim câte ceva — da' ia, te rog, şezi. Vreau să sun să ne dea câte un ceai.

— Mă duc eu să vi-l fac.

— Nu, nu, nu primesc.

— Ba, vă rog, să mă lăsaţi să vi-l fac eu.

— Nu se poate.

Şi, cum se primbla prin casă, se aşeză în dreptul uşii. Ea voia să iasă; el o împiedică. În această luptă de amabilitate falsă, Aglaia vru să apuce ivorul de la uşă, pe care îl apucase mai dinainte Matei, şi astfel îl luă de mână rugându-se s-o lase să iasă.

— Vă rog, zise ea încet, nimeni nu ştie cât ceai trebuie, ce rom să vă dea... Vin numaidecât.

Trebui s-o lase. Când rămase singur, îşi simţi pe mâna pe care i-o atinsese ea, o impresie aşa de ciudată, plăcută şi neliniştitoare, parcă o suflare caldă îi trecuse pe deasupra. Mai făcu câţiva paşi şi se opri în faţa lămpii, gândindu-se: iată cum se explicau izbânzile ei, care nu mai era nici frumoasă şi nici nu mai era destul de tânără, ca să întoarcă minţile la flăcăi tomnatici ca Scatiu şi alţii.

Peste câteva minute Aglaia reveni însoţită de femeia cu ceaiul. Matei băgă de seamă că dânsa simţise impresia ce o produsese asupra lui, şi se întorcea altfel de cum ieşise. Obrajii ei, albi de emoţiune când intrase la început, acuma se coloraseră de sânge, şi un zâmbet provocator îi rătăcea pe gură. Servi ceaiul cu îndemânare, mişcându-se în sus şi în jos, ca o fată mare. Sânurile pline păreau că vor să facă explozie, atât erau de strânse în rochie. După ce îi dete ceaiul, se opri în mijlocul odăii şi duse la ochi şorţul de mătase cu care era întotdeauna încinsă. Matei se uita la dânsa nedumerit.

— Ce ai?

Ea îşi luă mâinile binişor de la ochi, se uită la el lung, cu capul plecat pe umăr, şi zise încet:

— Nu ştiu nici eu...

În aceste patru vorbe era atâta alintătură şireată, iar în modul cum îşi muşca buzele atâta senzualitate falsă, încât Matei, care trecuse o clipă printr-o ispită primejdioasă, îşi reveni în sine.

— Ia şezi, îi zise el, zâmbind. Ce se mai face d-l Nae?

— Tot după treabă, răspunse ea, spăsită.

— Până la ceasul ăsta?...

— Da' unde se pomeneşte să intre el vreodată înainte de zece!...

Matei dete din cap plin de admirare, deşi ştia că Eftimiu îşi trecea vremea jucând table cu învăţătorul.

— Şi când mănâncă?

— Când poate.

— Ce fel de vorbă!... nu-l aştepţi cu masa?

Ea se întoarse cu capul într-o parte, părând foarte scandalizată de o asemenea bănuială.

— Eu să-l aştept cu masa!... Da' se poate să fac eu o asemenea risipă!... Să ţiu focul şi slugile până la ceasul ăsta!

Vorba de slugă îi păru de minune şi se acăţă de dânsa.

— À propos de slugi, coană Aglaio; sunt foarte nemulţumit de ele — mai cu seamă de bucătăreasă: are bunul obicei de a asculta pe la uşi...

Ea clipi din ochi, des, parcă ar fi stat să-i dea lacrămile. Dar avu puterea să se stăpânească şi să zică:

— Auzi dumneata!...

— Da, te rog să-i dai drumul chiar mâine; nu vreau să am în casă persoane care mă spionează. Eu sunt stăpân la mine şi ţiu să facă cum vreau eu, nu cum voiesc alţii.

— Aşa e şi drept.

— Aşa. El sorbi din ceai şi făcu o mişcare din cap plină de convingere, parcă ar fi vrut să întărească şi mai mult hotărârea luată.

După câteva minute de tăcere, ea se sculă.

— Nu mai aveţi nimic cu mine?

—Nu... Dar ia-ţi ceaiul.

—Vă mulţumesc, eu seara nu iau nimic.

Astfel ieşi. După foarte puţin timp, Matei o auzi bătând din nou la uşă. Aducea un pachet de jurnale şi scrisori, pe care i le dase vătăşelul ce se-ntorcea de la Călăraşi. Avea un aer cu totul natural, parcă nimic nu se întâmplase.

— Vă rog să-mi daţi voie să mă duc mâine la oraş, ca să caut altă bucătăreasă.

El se uita la scrisori preocupat, căutând pe cea de la Saşa. O auzi cam târziu. La gândul Saşei, toate nimicurile astea se retraseră departe, în conştiinţă, şi-i răspunse fără nici un interes, parcă scena de mai sus s-ar fi petrecut cu un an înainte:

— Mai încape vorbă...

După aceea Aglaia ieşi, iar el rămase să-şi citească corespondenţa.

Trecuseră mai multe săptămâni de când plecase Saşa şi mai multe zile de când Matei primise scrisoarea din urmă. Lucrurile luau o întorsătură ciudată, care îl împiedica să urmeze mai departe planului de a se scăpa de Aglaia.

În adevăr, ultima scrisoare a Saşei cuprindea o destăinuire din cele mai mişcătoare; ea surprinse amorul băiatului pentru Tincuţa, şi, în loc de a-l privi ca pe un sentiment copilăresc şi trecător, dânsa, cu firea ei caldă, îl socotea trainic şi primejdios. Zicea scrisoarea:

"Am ajuns la Paris, după o călătorie destul de ostenitoare. Mihai era tot trist. Se lupta cât putea să biruie jalea ce-l cuprinsese chiar de la plecare, dar nu izbutea. Eu îl observam pe tăcute şi îmi venea să plâng de mila lui: n-a închis ochii un minut. Credeam că despărţirea de ţară şi de surori îl enervase prea mult, dar speram că, odată ajuns în mijlocul lumei dintr-un oraş mare, o să-şi redobândească veselia naturală a vârstei lui. Ne-am oprit la Viena două zile. Parea că se interesează de toate, dar mai mult decât orice se interesa de mine. A-ţi spune îngrijirea fină şi delicată cu care mă înconjura, expresia cu care mă privea, iubirea cu care îmi lua mâinile într-ale lui şi mă chema "maman dragă", îmi e cu neputinţă. Începusem să cred că ştie ceva despre proiectele noastre... şi-mi era ruşine. Se uita la mine cu atâta înţelegere, încât mă făcea să roşesc. Vedeam că are pe buze o întrebare, că se luptă s-o rostească şi că nu îndrăzneşte. De multe ori aducea vorba despre d-ta, dar totdeauna cu temere, parcă i-ar fi fost frică să nu mă supere. În sfârşit, mă întrebă... Am crezut că se cufundă pământul cu mine. Îmi bătea inima de nu mai puteam să respir. Ori de câte ori mă gândesc la momentul acela, simt că mă roşesc... Dar să-ţi spun cum m-a întrebat. Treceam printr-o câmpie lungă, între Colonia şi Strassburg; el se uita pe geam, preocupat. — "Maman, îmi zise din nou, înainte de a ajunge la Paris, aş vrea să te întreb ceva." — "Întreabă-mă", îi răspunsei eu, cu glasul jumătate. Simţeam că mor. — "Aş vrea să te întreb ceva, dacă mi-ai făgădui mai întâi că nu te superi." — "Nu mă supăr"... El mişcă din cap cu nehotărâre.

— "Maman, adevărat că nenea Matei are pentru dumneata o admiraţie aşa de mare?... că te iubeşte?" — "Ce prostii spui, Mihai!" îi răspunsei, încercând să zâmbesc. El nu râdea deloc. — "Iartă-mă, maman dragă, că îndrăznesc să te întreb un asemenea lucru; dar, dacă ar fi adevărat, eu aş fi aşa de fericit!... Mi s-ar părea că te las mai puţin singură..." Ce era de răspuns la o întrebare care arăta atâta bunătate sufletească? Nu ştiu ce i-am răspuns. Cred că îmi venea să-l sărut ca pe copilul meu. De multe ori m-am gândit la soarta ce aşteaptă pe Mihai: tremur de frică să nu fie nenorocit...

De-abia ajunşi la Paris, l-am rugat să se culce. El nu prea vrea, zicând că ţine să m-ajute să deschid cuferele. Dar osteneala îl biruia. Şi, cum eram în cameră la mine, îl văd că se întinde pe pat, de-a curmezişul, şi rămâne rezemat pe un cot, fără a mai zice un cuvânt... După câteva minute îl aud vorbind: "Tare îmi eşti dragă". — "Ştiu că îţi sunt dragă, fiindcă eşti un copil bun." — Atunci îl văd că se ridică: "Ce-am zis, maman?" — "Ai zis că-ţi sunt dragă... "Era aprins la faţă cum e focul. — "Maman, sunt foarte ostenit"; şi, fără ca eu să-l mai rog, trecu în camera lui şi se culcă. Din acel minut a început să aiureze. Două zile şi două nopţi eu n-am închis ochii. Am chemat numaidecât un doctor care a stat lângă dânsul o jumătate de oră fără să se rostească. Temperatura era la 40 de grade; delirul nu se mai oprea. După o jumătate de oră doctorul îmi zise că nu poate diagnostica cu siguranţă; era sau tifos, sau friguri efemere, ce se nasc de prea multă osteneală şi în care temperatura se ridică foarte repede. Dacă delirul continua era semn rău, dacă, dimpotrivă, înceta, era speranţă că bolnavul să adoarmă, şi după o bună odihnă să se scoale sănătos. Din fericire, delirul încetă, somnul veni, iar Mihai al meu dormi 30 de ceasuri fără întrerupere. Doctorul era încântat, eu fericită. Se părea că cel mai nenorocit dintre noi era tocmai Mihai. Şi, aici vine explicarea acestei lungi scrisori, precum şi a cauzei pentru care mă ocup atâta de fratele meu: în delir venea adesea un nume pe care la început nu puteam să-l înţeleg, dar pe care apoi îl ghicii: numele Tincuţei. Mihai o iubeşte. Eu, proasta, nu m-am gândit niciodată la putinţa unui sentiment între Mihai şi Tincuţa. Ei erau pentru mine doi copii, deşi Tincuţa are astăzi peţitori. E o nenorocire că sunt prea apropiaţi cu vârsta şi Mihai e prea tânăr. Tincuţa are să se mărite, iar el are să sufere. Are să sufere, fiindcă noi suntem o familie atinsă de o infirmitate ciudată, aceea a statorniciei sentimentale: ceea ce odată a intrat în sufletele noastre, rămâne acolo. Dar unde şi cum a început iubirea lor?... Nu ştiu. Probabil peste tot şi nicăieri. Ochii mei egoişti vedeau numai pentru mine. Întâmplările din zilele din urmă îmi umpleau închipuirea de un singur lucru: fericirea mea. Eram atât de fericită, sunt încă atât de fericită, încât îmi pare că, dacă aş putea vorbi lui Mihai, i-aş încălzi şi inima lui...

Acum e bine. Începe să se intereseze de noua lui viaţă. I-am găsit o familie unde să-l aşez deocamdată, un librar, la a cărei mamă şezuse şi tată-meu în pensiune. Cred că are să fie îngrijit bine. Iubirea lui o să-i rămâie în suflet neştearsă. Are să fie pentru dânsul o cauză de tristeţă zilnică, dar poate şi un refugiu de partea urâtă a acestui oraş. El a înţeles foarte bine că eu am surprins secretul lui, dar nu mi-a zis niciodată nimic. Ba, dimpotrivă, aducând eu vorba de Tincuţa, dându-i o foaie ce căzuse din portofelul lui, şi pe care era o poezie, el a plecat ochii în pământ şi a luat foaia, zicând încet: "prostii, maman". Eu însă l-am rugat să-mi dea foaia, şi ţi-o trimit aci:

S-aud pâraiele cum curg
În pacea palidei lumine;
Se umple valea de amurg,
Iar eu mă duc, gândind la tine,

S-aude clopotul la schit,
Merg pustnicii să se închine;
Luceafărul a răsărit,
Iar eu mă duc, gândind la tine,

S-aude buciumul în munţi
Înfiorând cu lungi suspine
Tăcerea codrilor cărunţi:
Eu mă tot duc, gândind la tine..."

Astfel urma mai departe scrisoarea.

Mişcat şi singur, fără să poată cere poveţe de la nimeni, Matei rămase pe gânduri. Mihai, care întotdeauna îi fusese simpatic, îi deveni deodată drag, atât pentru amorul lui, cât şi mai cu seamă pentru vorbele ce ziseră Saşei.

Dar starea lucrurilor cu Aglaia se complica. El nu mai putea vorbi mătuşe-sei despre relaţiile Aglaiei cu Scatiu, fără să dea naştere la tot felul de explicaţii şi mai cu seamă fără să amestece pe Tincuţa în intrigile lor. Se hotărî să aştepte.

Era într-o duminică de octombrie. Timpul se schimbase: ploua şi noroiul umplea drumurile de la un capăt la altul. Matei avea la dânsul pe Scatiu, cu care era în vorbă să-i cumpere caii şi cabrioleta de la Otopeanu — când, uitându-se pe fereastră, i se păru că vede pe Micu, legănându-se beat mort. Nu zise nimic către Scatiu, care şedea în fotoliul lui de la birou, luându-şi cafeaua, ci se uită la omul de pe drum ca să se încredinţeze de era în adevăr baciul ori nu.El era. Matei îşi muşcă buzele de ciudă şi aşteptă să plece Scatiu ca să poată da ochii cu Micu: îi venea să-l bată. Auzi! să se îmbete, el, omul în care îşi pusese toată încrederea!...

De îndată ce Scatiu plecă, îşi trase o pereche de cizme lungi, îşi luă căciuliţa şi desprinse din cui un haramnic, cu care tată-său, în tinereţe, bătea caii nărăviţi. Astfel, se duse la arman, drept la lăptărie. Aci, nimeni: uşa era închisă cu lacăt. Trecu alături, la casa văcăriţei. Şi aci părea că nu-i nimeni, dar uşa nu era închisă. Se uită pe fereastră şi văzu pe Floarea, care se pieptăna. Ea, îndată ce-l văzu, se acoperi pe cap cu un ştergar şi-i ieşi înainte.

— Da' nu-i nimeni la lăptărie?

— Sărutăm mâinile, cuconaşule, nu-i nimeni, că flăcăii sunt la oi.

— Unde-i baciul?

— Da' cine-l vede, vai de mine!

Matei era încredinţat că Micu era înăuntru.

— Cine-l vede! L-am văzut eu, beat mort. Am să-l dau afară, şi pe el şi pe tine, să sparg gaşca asta de ţiitori şi de ţiitoare!

— Să nu-ţi faci păcatul ăsta, cuconaşule, că dacă o hi băut o ţiră mai mult e din supărare, că i-au otrăvit câinele, nu i-ar răbda Dumnezeu!

— Care câine?

— Câinele ăl mare, cuconaşule.

— Pe Corcoduş?

— Păi dar cum.

Şi Floarea îşi duse mâna la gură, dând din cap şi căinându-se.

Matei, care venise furios împotriva baciului, se întoarse acasă tăcut, întrebându-se de nu cumva era şi aci mâna Aglaiei. Acasă îl aşteptau alte isprăvi de-ale baciului. Rezemaţi de stâlpii porţii, doi ţigani râcâiau cu băţul în noroi. Dumitrache Brabovete, fierarul, şi cu fiul său Stoica, ieşit proaspăt din armată, venea să se plângă că-i bătuse Micu la cârciumă. Ţiganii îndrugau o istorie fără de sfârşit, dându-se la o parte unul pe altul şi zicându-şi: "taci tu, să spun eu". Matei îi trimise acasă, făgăduindu-le că are să le facă dreptate. Era nerăbdător să afle cum se petrecură lucrurile, şi chemă numaidecât pe grecul de la han.

Grecu istorisi că Micu venise de dimineaţă la cârciumă, văitându-se că i-au omorât câinele hoţii. Era bun teafăr, dar plângea ca o muiere şi striga în gura mare că de-acuma moare şi el. După aceea se puse să bea rachiu, şi bău până se îmbătă turtă. În vremea asta se afla la cârciumă şi Dumitrache ţiganul. Cum şi ce fel, nu se ştie, Micu dete o palmă ţiganului de-l ameţi.

— Aşa faci, nea Micule?... zise ţiganul ieşind... Lumea râdea de bietul ţigan, care, furios, se duse la fiu-său, să se tânguiască. Fiu-său, Stoica, se întoarse numai de puţină vreme de la oaste, şi era fodul de nu-l mai încăpea pământul. Când auzi el că s-a găsit un "rumân" care să îndrăznească să dea în tatăl lui, al lui, soldat întors tocmai atunci de la regiment, se făcu foc. Luă pe bătrân de mânecă şi-l aduse din nou cu el ca cârciumă.

— Care-i ăla, mă, care a dat în tata?

Oamenii râdeau şi făcură cu ochii la baci. Stoica veni la el.

— Mă nea... ăsta, tu ai dat în tata, mă?

— Păi!

— Ia mai dă una, mă! zise el rânjind, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă îndrăzneşte un aşa lucru în faţa lui.

Micu se sculă în picioare cât era de lung, şi când aduse din nou o palmă lui Dumitrache, văzu ţiganul stele verzi. Stoica se dase la o parte, încruntat.

— Ia mai dă una, mă!

Micu era gata: cârpi din nou pe Dumitrache. Atunci Stoica, supărat, luă pe tată-său de mânecă şi-l scoase afară, zicându-i:

— Hai, tată, acasă; nu vezi că-i beat mort?

În urma lor era un hohot în tot hanul. Huiduielile şi cârâieturile însoţiră pe bieţii ţigani până pieriră din ochii lumii.

"Şi-aşa a muncatu trei scatolţi în locu de una", zise grecul, ca morală.

Matei făcu haz de istorisirea grecului, pe care o auzise de prin snoave. Dar asta nu explica pentru ce baciul, care nu bea niciodată, se îmbătase, şi, mai cu seamă, cine-i omorâse câinele. Aşteptă cu nerăbdare până a doua zi, să dea ochii cu el.

În adevăr, a doua zi, prima persoană pe care o văzuse, ridicând perdeaua, fu Micu. El aştepta în curte, rezemat de scară. Matei îi bătu în geam şi-l chemă sus la el. După câteva minute, uşa se deschise şi baciul intră inăuntru.

— Cu multă plecăciune, bade Micule. Te-ai trezit?

El plecă ochii în pământ, lipit de uşă, şi nu răspunse nimic.

— Frumoase lucruri faci dumneata! te îmbeţi ca cel din urmă ticălos, şi te pui să baţi oamenii, ha?!

Micu tăcea.

— Bine mi-am ales eu în cine să-mi pui încrederea!... Da' n-ai gură să răspunzi?

— Ce să răspund, coane?

— Să răspunzi pentru ce te-ai îmbătat.

El tăcu din nou. Matei, supărat, îl dete afară:

— Hai, lipseşti din ochii mei.

Baciu se întoarse încet şi puse mâna pe ivor să iasă.

Dar, pe când ieşea, zise încet, parcă-i era frică:

— M-aş hi rugat la matale de o vorbă.

— De ce vorbă? întrebă Matei răstit.

— Păi, eu m-aş hi rugat să-mi dai drumul, coane.

— Te-ai supărat dumneata?

— Dară! să mă supăr, zise baciul domol: eu ştiu că sunt vinovat.

— Atunci ce vrei de la mine?

— Nu pot sluji, mi-au omorât câinele, s-a isprăvit şi cu mine.

Era un accent de aşa adâncă descurajare în vorbele acele, încât Matei se uită lung la el.

— Închide uşa, îi zise. Cine ţi-a omorât câinele?

— Nu pot să ştiu.

— Pe cine bănuieşti?

— Nu bănuiesc pe nimeni: nu pot să-mi vâr sufletul în păcate.

— Unde l-au omorât?

— L-am găsit mort la uşă, coane. A venit de la târlă până la lăptărie, ca să mă caute, săracu de el şi a murit la uşa mea...

Aici Micu îşi înghiţi nodul de supărare ce i se urca în gât şi-şi trecu mâneca sumanului peste ochi. Matei se uita la el, mişcat.

— Şi unde-i câinele? aş vrea să-l văd şi eu.

— D-apoi l-am îngropat, coane... L-am îngropat la capătul târlei, că măcar că nu-i suflet de creştin, da-i făptura lui Dumnezeu şi el.

— Era împuşcat ori lovit cu ceva?

— Nu, coane, eu zic că era otrăvit, că se umflase săracu cât nişte foale...

Şi tot chipul lui, de om cu mintea întreagă, era parcă întors pe dos, de milă şi durere. Matei se îmblânzi detot.

— E foarte cu putinţă să fi fost otrăvit: să cercetăm cine a putut să-l omoare şi-ţi făgăduiesc să răzbun pe bietul Corcoduş.

Micu da din cap, tăcut. Părea sceptic, cum sunt toţi ţăranii, când e vorba de dreptatea boierului.

— Ce fel, n-ai încredere în vorba mea?

— Ba am, coane — da' de-acuma pentru mine totuna este.

— De ce?

— Aşa; mi-a murit câinele, mor şi eu.

Matei se uită lung în ochii lui: era treaz şi tocmai de aceea expresia de durere şi descurajare ce se citea în ei îl atinse mai mult.

— Micule, vino-ţi în simţiri. Ce are a face moartea unui câine cu viaţa ta?

— Coane, are a face, că eu îl crescusem de mititel. Mi-l adusese bietul boier, Dumnezeu să-l ierte, de la nişte mocani din Bărăgan, de când n-avea nici ochi... Şi eu m-am trudit cu el, l-am hrănit cu linguriţa ca pe un copil, l-am tămăduit de câte alea toate, şi-l făcusem hiară sălbatică, nu câine. Când l-am dat la lup, alergam cu el în urma hăiticului, ca să-l deprind, până cine ştie unde, de era să ne mănânce într-o iarnă, pe mine şi pe el. Apoi, când i-am pus cheptarul, piii... omora lupul din fugă, coane; că de se izghea cu cheptarul în el, îl da la pământ şi îl umplea de sânge cu cuiele... Mare lucru am cherdut, coane, mare lucru!... Încaltea despre mine, ce să mai zic? Că eu mă duceam cu el şi-n gură de şearpe, şi când era Corcoduş la oi, nu mai aveam grije de nimic. Că de m-aş hi culcat în mijlocul pădurii, ori cu uşa vraişte, eu habar n-aveam, că el, crişu, făcea de patrulă.

Îşi ridicase fruntea în sus, ca un om care istoriseşte izbânzile unui erou. Când se opri, gâfâia de osteneală şi de inimă rea:

— Acu, făr' de câine, ce mă fac eu?...

— Creşti un altul.

— Dară!... să mai găsesc eu un câine ca el! Şi vorba "ca el" părea că se raportă la un căpitan mare sau la un frate iubit.

— Da cum să nu găseşti! Îţi port eu de grijă: o să mă duc la Irimia Mocanu, la Şindrilita; şi ţi-aduc unul, c-am auzit că are o prăsilă de câini, de s-a dus vestea.

Baciu da din cap, nemângâiat.

— Crede-mă, Micule. Să vii cu mine să ţi-l alegi tu singur.

— S-a sfârşit cu mine, coane: mi-a omorât câinele, mă duc şi eu.

Ideea asta fixă nu i-o scotea nimeni din cap. El părea că se supune unei fatalităţi oarbe, care legase soarta lui de viaţa câinelui.

— Bine, baciule, da' începi să fii copil: gândeşte-te că chiar de ar fi îmbătrânit la uşa ta, tot el era să moară înainte şi tu pe urmă, că aşa e lăsat de Dumnezeu, ca omul să trăiască mai mult şi câinele mai puţin.

Micu nu mai zise nimic, ci rămase tăcut lângă uşă, ca mainainte. Matei se gândea în ce chip să-i vorbească mai bine ca să-l convingă că nu are dreptate. Se uită la el mai lung, dar trebui să se încredinţeze că nu era de scos la cale cu baciul.

— Şi ce vrei de la mine, Micule?

— Apoi m-aş ruga de matale să-mi dai drumul, coane.

— De ce, măi băiete?

El îşi mototolea o pulpană a sucmanului, parcă i-ar fi venit mai greu decât orice să se despartă de stăpânul lui.

—Eu ştiu c-o să mor în curând, coane, şi aş vrea să-nchid ochii la bârlogul nostru.

Matei se foi pe scaun, nemulţumit, şi după aceea se sculă în picioare şi începu să se primble prin casă. Apoi s-apropie de el şi-l atinse cu degetul de braţ.

— Ia ascultă, Micule: eu poate m-oi fi iuţit vreodată la vorbă şi te-am supărat fără să vreau. Dar socot că tu mă cunoşti bine, şi de acum şi de altădată. Suntem tovarăşi vechi, bre, şi mi-ar veni greu să mă despart de tine... Mai gândeşte-te până mâine. De ţi-o fi de ducă cu hotărâre, vino, de mă vezi şi-om pune lucrurile la cale cum e bine.

XXI

După ce baciul ieşi, Matei se gândi să se ducă la Irimia Mocanul şi să aducă un căţel lui Micu, ca să-l îmbuneze. Aşa şi făcu. Zise să-i puie caii şi, cu tot noroiul ce era, porni la Şindrilita. Pe drum se gândea la vorbele baciului; ce înrâurire aveau chiar asupra lui!... Oare ce să fi fost la mijloc? O simplă rătăcire a unui suflet plin de credinţe greşite, sau intuiţiunea unui fapt posibil, a cărui împlinire se lega de oarecare împrejurări din viaţa reală?... Oare să nu fi fost vreo temere ascunsă de Stângă, bărbatul Floarei, sau de niscaiva ciobani, sau de Eftimiu? Atâtea întrebări ce rămâneau fără răspuns. Poate din toate era câte ceva adevărat. Moartea câinelui părea că apropie împlinirea unei nenorociri inevitabile.

Dar timpul trecea fără ca bănuielile baciului să se împlinească. Tăcut şi tot cu inimă rea, Micu se înduplecase să rămâie la Matei; dar părea că nu mai era omul de mai-nainte: petrecea serile de iarnă în tinda lăptăriei, la un foc de vreascuri şi tizâc, rezemat de perete şi cântând alene din fluier. Căţelul adus de Matei, pe care negreşit că-l chema tot Corcoduş, dormea pe o mână de fân, lângă el. Începea să-i fie drag, ce-i drept, dar nici nu se încerca să-l apropie în minte de celălalt: "departe-i griva de iepure", zicea molcom, celui ce l-ar fi întrebat. Copilăria lui Corcoduş, răposatul, era plină de legende extraordinare: Corcoduş nr.1 muşcase de deget pe un cioban încă de când n-avea dinţi; Corcoduş nr.2 era un căţel liniştit, cam tontolog, cu labe late, care nu se zdruncina cu firea decât când vedea strachina cu lapte. În toate zilele îi deschidea botul, ca să vadă dacă are negru sub cerul gurii; avea negru, dar ce folos, că nu era rău deloc...

Cu Floarea, lucrurile mergeau mai greu; i se făcuse silă de ea, şi nu-i mai vorbea decât când avea câte ceva de cusut ori de dres. Ea ofta, când mai avea vreme şi smântânea putineele cântând cu viersul ei piţigăiat: "las' să vie, domnul ştie, calea-n trandafiri să-i fie", şi oprindu-se în mijlocul vorbei ca să dea într-un câine: "to, cotei, 'ză-te focul!"

În împrejurările astea trimise Matei pe baciu la Călăraşi să cumpere nişte leţuri, ca să facă din nou perdeaua oilor.

Baciul plecase cu carul cu patru boi, de cu noaptea, ca să aibă vreme să se întoarcă chiar în seara aceea. Matei, ca să nu-l trimită singur, poruncise ca unul din argaţi din curte să-l însoţească.

Până a doua zi dimineaţa, carul nu se întoarse. Neliniştit, Matei întrebă de numele argatului care era la drum cu Micu, dar nu-l putu afla.

Tocmai atunci îi aduseră o scrisoare de la Saşa, prin care dânsa se ruga de el să nu se supere că întârziază atâta: Mihai se deprindea greu cu Parisul şi ea nu putea să-l lase singur aşa de repede. Şi în această scrisoare, ca în toate, îi vorbea de fericirea ei, deplină, desăvârşită, de planurile ei, cum avea să schimbe casa; îl întreba, glumind, de dulcea Aglaia, de conu Dinu, de surori, şi, mai cu seamă, de Tincuţa; ce zicea Tincuţa? Cum trăia Tincuţa? era tristă?... Matei îşi mărturisi că nu prea se gândise la asta, şi îşi făgădui să observe pe fată mai de aproape. Se puse să răspundă Saşei, şi astfel veni vremea namiezului, fără să se mai ocupe de baciu şi de carul cu leţuri. Dar, cu toate că mintea lui era prinsă de imaginea Saşei şi de viaţa lor viitoare, pe al doilea plan al conştiinţei tremura grija de ceea ce se putuse întâmpla lui Micu. Când se uită la ceasornic şi văzu că era aproape unu, sări de pe scaun şi se duse singur să întrebe de sosise baciul. Aglaia părea şi ea foarte mirată de această întârziere, pe care nu şi-o putea explica.

— Să fi băut undeva, la vreo cârciumă... parcă nu-mi vine să cred, zise dânsa.

— Da' de unde! baciul nu bea, răspunse Matei preocupat.

Dânsa îl privi pe sub sprâncene, zâmbind ironic. El pricepu înţelesul râsului ei, dar îi fu silă să mai lungească vorba. Chemă pe un vătaf şi îi zise să încalece numaidecât şi să plece spre Călăraşi, înaintea baciului. Omul plecă pe loc, iar el, neliniştit, ieşi pe jos şi se duse la arman.

Printr-o pornire firească se gândi la Floarea. O găsi trebăluind prin casă, îmbrăcată cu un cojoc fără mâneci, sprintenă şi parcă chiar cam înghimpată. De îndată ce-l văzu se spăsi şi-i ieşi înainte.

— Floareo, s-a întors baciul?

— Da' gândesc că s-a întors, coane, că-i plecat de ieri de dimineaţă. Nu-i la curte?

— Nu-i.

— D-apoi o veni el.

— Trebuia să se-ntoarcă de aseară.

— I-auzi, bată-l crucea; i-a abătut de dârdora însurătorii...

Vorbele astea fură zise într-un chip aşa de ciudat, încât dezvăluiră în mintea lui Matei o întreagă stare de lucruri: cum baciul prinsese vorba lui de a-l însura în nume de bine, cum, sătul de Floarea, îi zisese se vede să-l lase în pace, cum femeia îl cicălise şi îi spusese că boierul vrea să-l însoare, şi aşa mai departe, o mulţime de secrete sufleteşti se dau pe faţă printr-o vorbă. Matei se uită la dânsa, cum se rezemase de un stâlp al prispei şi privea într-aiuri pe câmp.

— Ei, şi dacă s-o-nsura, ce-ţi pasă ţie...?

— Da' însoară-se, dare-ar dracu-n el, că doar nu i-oi mai coase zdrenţele...

— Vezi bine, tu ai bărbatul tău şi nu se cade să coşi zdrenţele la alţii.

— Da' gândeam să-i fac un pustiu de bine.

— Prea mult bine nici lui Dumnezeu nu-i place, Floareo.

— Păi, adevărat, coane.

Tocmai atunci trecea pe drum un cioban străin, călare pe un măgăruş, atât de mic, încât omul lovea cu picioarele de pământ. El se opri în dreptul porţii şi făcu semn cu bâta să vină cineva spre dânsul. Floarea alergă la poartă. Matei, nerăbdător, se luă după dânsa. Ciobanul istorisea că a întâlnit pe drumul Călăraşilor o căruţă cu leţuri, dejugată, ce sta acolo din zori de ziuă, când trecuse el de la stăpânu-său, şi până acum, când se întorcea. Îl întrebară dacă n-a văzut şi pe baciu Micu, pe care trebuia să-l cunoască. Ciobanul răspunse că n-a văzut pe nimeni. Şi îşi căută de drum.

Matei se duse în grabă acasă şi zise să-i puie caii. Sări în trăsură chiar de la grajd şi porni pe drumul Călăraşilor. Deşi caii se duceau în goană, lui i se părea că nu se mişcă. Fel de fel de gânduri îi veneau în minte: ba că l-au omorât hoţii; ba că s-a întâlnit cu Stângă, bărbatul Floarei, care-i purta de mult sâmbetele; ba că prepusurile lui asupra Aglaiei şi a lui Nae se împlineau tocmai acum... În sfârşit, după vreo trei sferturi de ceas, ajunse la căruţă. Aci toate lucrurile erau în şartul lor; leţurile legate cu două frânghii, aduse până la inima carului, erau la loc, fără să lipsească unul; boii, dejugaţi, avuseseră câte o mână de fân; nu lipsea nimic, nu se vedea nici o urmă de luptă... Atunci, ce se întâmplase? Toţi înălţau din umeri. Vătaful, care venise călare, căina bieţii boi, că nu fuseseră adăpaţi de o zi şi jumătate, şi îi înjugă să pornească înainte: de om nici un interes.

— A fugit, bată-l Dumnezeu...

Părerea asta o împărtăşi şi vizitiul şi în curând toată lumea din curte nu mai vorbea decât de asta. Unii istoriseau că a furat bani de la boier, alţii că se apucase de beţie, iar alţii că înnebunuse:

— Vezi dumneata, ceasul rău: de nu-i murea câinele, el nu-şi lua lumea în cap, zicea o ţărancă din bucătărie.

Matei era cel mai impresionat dintre toţi. El ştia bine că nici bani nu-i furase baciul, nici nebun nu era, ci că sufletul lui, înzestrat de natură cu putere de simţire ce trecea peste starea lui umilă de slugă, fusese zdruncinat din temelii prin moartea câinelui. Firea lui meditativă, fatalistă, ca a tuturor ciobanilor ce au copilărit cu oile pe vârful munţilor, văzuse în moartea celui mai bun al lui prieten, un semn rău, şi, ca să scape de urmărirea gândurilor triste, plecase în lume. El era sigur că, dacă nu murea undeva, era să se întoarcă.

După câteva zile de aşteptare şi de căutare, fără vreun spor, se puse să scrie toate acestea Saşei, istorisindu-i de demult, cum venise baciul la dânşii; cum trăiseră ei, băieţandri, împreună: câte amintiri îi legau; cât era de cinstit; ce suflet de mare poet pusese natura în forma aceea umilă. Şi, scriind, îi curgeau lacrămile şiroaie, şi trebuia să-şi ţie batista deasupra scrisorii ca să nu o umple de picături. După moartea mame-sei, aceasta era a doua mare durere a lui. Chipul cum plecase Micu, fără o vorbă, fără un semn de părere de rău, îl indigna ca pe un copil; dar tot el singur se îmbuna, zicându-şi că poate nu avusese curaj să-i vorbească despre asta. Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât mai dragă îi era firea baciului, modestă, blândă, cu aplecare către tot ce era tainic şi depărtat în natură. Îşi aduse aminte de noaptea ce petrecuse cu dânsul, pe vârful şirei de paie, precum şi de vorbele lor rostite cu faţa la cerul stelat, şi rămase cu condeiul în mână, prins de iluzia depărtării luceafărului, pe care baciul i-l arăta înecat în fundul spaţiului. Apoi îşi aminti de mustrarea ce i-o făcuse din pricina legăturii lui cu Floarea, şi îi veni un dor ciudat de a vedea pe văcăriţă. Încheie scrisoarea rugând pe Saşa să se întoarcă mai curând, fiindcă el se simţea singur, din cale afară trist. După aceea ieşi şi se duse să vadă pe Floarea.

Când ajunse la arman, ea tocmai punea lacătul la lăptărie.

— Ce faci, Floareo?

— Sărutăm mâinile, coane, ia, cu treabă.

— Ai zor mare?

— Ba n-am nici un zor.

— Ia deschide, te rog.

Ea deschise din nou şi intră cu el înăuntru. Matei ştia foarte bine ce rămăsese pe urma baciului, dar, ca să mai vorbească de el, şi ca să vorbească cu ea, se uită cu de-amănuntul la toate. În tinda încăpătoare stau de-a lungul pereţilor putinici cu brânză şi teancuri de caşcavaluri, peste care erau aruncate scurgători, şervete de pânză groasă, un căuş, nişte teascuri.

— Floareo, da' asta nu îngheaţă iarna aici?

— Ba or îngheţa, coane...

— Unde le ţinea Micu?

— Apoi, ştii matale, când îi om viu în casă, mai dezgheaţă pereţii; dar într-o casă pustie, ce-i faci?... El le mai ţinea şi în gârliciul beciului.

— Să le punem şi noi tot acolo.

— Cum îi porunci matale.

Matei se mai învârti prin tindă şi apoi rămase locului, încrucişându-şi braţele, dând din cap:

— Cum m-a lăsat el pe mine!

Floarea îşi găsise de treabă şi se puse să răsucească o putină, ca s-o ducă la loc.

— Tu n-ai auzit nimic de el?

Ea, cu ochii în fundul putinei, răspunse:

— Să-l ia dracu!...

Dânsul, mirat de vorbele ei, o întrebă din nou:

— Da' parcă voi eraţi dintr-un sat — de ce vorbeşti aşa de el?

— Dintr-un sat suntem noi, d-apăi...

— D-apăi, ce?

— Ia, îi abătuse de însurătoare, coane, se îmbuibase de ghine, şi s-a dus să-şi vâre capul la stăpân. Las' c-o vedea el pe dracu!...

— Şi-a luat lucrurile ce le-avea la mine?

— D-apăi parcă ce avea! Două, trei zdrenţe şi iţarii de pe el.

— Da' ce făcea cu banii?

— Banii, mult puţin ce avea, îi trimetea la alde maică-sa, să-i plătească dările pământului şi să trăiască şi ea.

— Are pământ?

— Avea o corhană stearpă şi vreo cinci iede, d-apăi cine ştie ce s-o hi ales de ele.

Toate acestea erau zise cu căutătura în pământ şi cu un aer serios şi trist. Matei ar fi vrut s-o vază mai sentimentală, mai aprinsă, cum citise el în cărţile ce se ocupă de ţăranii noştri.

— Bine, ţie nu-ţi pare rău c-a plecat?

— Şi de-mi pare şi de nu-mi pare, tot atâta-i.

Şi mai mult nu fu cu putinţă să scoată de la dânsa.

"Ce fiinţe ciudate şi totuşi interesante! gândi el, şi cât sunt de departe de felul cum le-au zugrăvit nuveliştii noştri!"...

Se întoarse de la Floarea înapoi cu un sentiment de descurajare sufletească, de gol, pe care vremea de-afară, cu pomii desfrunziţi şi cerul împodobit de nori, îl mărea şi mai mult. Intră acasă. În odaia lui, focul se stinsese. Se aşeză într-un fotoliu, şi rămase astfel cu mâinile duse la gură. Frigul îi şerpuia prin vine, dar parcă nu se simţea în stare să se scoale şi să cheme. Îşi aduse aminte de o cameră rece dintr-un otel de la Pisa şi i se păru că vede apa turburată a Arnului curgându-i pe dinainte. Cum trece timpul!... Ce-o fi făcând Saşa!... Începea să se întunece... O muscă bâzâi greoaie prin aer şi se izbi cu capul de oglindă. El văzu, ca prin vis, un punct negru căzând, dar dincolo de faţa oglinzii, şi tot acolo, spaţiul din odaie, reprodus în slaba lumină a zilei. Ce departe i se părea un cadru de perete văzut în oglindă! Albul şi negrul din el alcătuiau un cap de călugăriţă. Dacă închidea ochii mai mult, călugăriţa se prefăcea într-o biserică gotică; când îi deschidea, biserica redevenea călugăriţă. Şi aşa, un freamăt de memorie îi cânta în minte rugăciunea celor patru popi, în mijlocul câmpului, când cu venirea sfintei. Dar picătura de aghiazmă de pe gâtul Saşei!... Ce încântătoare era Saşa în ziua aceea, aşteptându-l. În clarul obscur al odăii, i se păru că o vede, gingaşe şi surâzătoare cum era atunci; vedenia aceea lua forme hotărâte, venea spre dânsul, i se aşeza pe braţe şi îşi lipea capul pe umărul lui. Ce fericit se simţea!...

O femeie intră cu o lampă aprinsă şi cu o depeşă. Saşa se întorcea.

XXII

De la plecarea ţăranilor din bătătura lui Tănase Scatiu, când cu citaţia, se urmaseră mai multe înfăţişări la tribunal, în care obştea sătenilor se apăra cu disperare împotriva pretenţiilor arendaşului. Dar judecata procesului se amâna mereu. Tribunalul hotărâse "o descindere la faţa locului"; ea fusese fixată, la-nceput, mai pe vară, dar fusese amânată din cauza morţii unui judecător. Acum, în fine, venise vremea să se împlinească "descinderea".

Tănase Scatiu trecuse prin multe judecăţi; el ştia rostul proceselor pe dinafară. Nu-i dase Dumnezeu "gură", zicea el, că altfel nu-i mai trebuia lui avocaţi. Dar, ca oamenii care nu au încredere în doctori când sunt sănătoşi, iar când îi doare un deget cheamă patru, Scatiu aştepta pe judecători cu avocatul lângă el.

— Nu doar că el ştie mai mult decât mine, da' ia aşa, deo parigorie.

Avocatul lui venise de cu seară şi trăsese în gazdă la el, aducându-i în acelaşi timp şi o trăsură încărcată cu mezeluri, icre negre, salamuri, şunci, limbi, ţuică, făină, un vin... mă rog, un vin de Golul Drâncei, şi s-a isprăvit. Avocatul cam mirat, aduse toată băcănia asta dar îi spunea că nu crede că judecătorii să tragă la el şi mai cu seamă să întindă masă mare, în împrejurările în care veneau. Tănase îl privi spanchiu, ca cineva care ar zice: "Câţi am păscut eu ca d-ta!", apoi trimise de chemă pe primar.

Avocatul fu foarte mirat când văzu intrând un fel de omuşor păros, scund, piţigăiat, cu o barbă neagră tăiată roată împrejur, îmbrăcat nemţeşte, cu tocuri duble la încălţăminte, ca să pară mai înalt, şi vorbăreţ, şi isteţ...

— Bună seara, d-le Aronovici.

— Bună seara, d-le Tănase.

— Ce mai e nou?

— Apăi... tot alea şi iar alea: noroi, ploaie, — mizerie goală.

— Ce se mai petrece prin Europa?... Scatiu, care trata pe Aronovici cam peste picior, făcu din ochi către avocat.

— Ce să se petreacă?... Burghezimea se îngraşe pe spinarea săracilor. Am citit că irlandezii vor să înzestreze pe Parnell al lor; aşa martir m-aş face şi eu.

— Vrei o dulceaţă?

— Vă mulţumesc, cu plăcere.

— Ştii că d-l primar este socialist, zise Scatiu către avocat, când nu se poate duce la Brăila să-şi facă chefurile. Ia şezi. Mă duc să zic să-ţi aducă o dulceaţă.

El îşi puse pălăria în vârful unui baston strâmb şi o rezemă de un scaun. Apoi scoase tabachera de tinichea şi făcu o ţigară.

— Aşa mă supără d-l Tănase. D-nul este un "aucat" în procesul cu obştea?

— Da.

— Îmi pare bine... A ajuns ţăranul să ţi se urce în cap. Mă rog, acu eu, că trăiesc cu ei de atâta vreme, pot să-ţi spun, că ţi se urcă în cap. Ţi se urcă în cap, d-le!...

Scatiu intră repede, strângând din umeri.

— Ia ascultă, primarule, ştii că mâine te calcă judecata?

— Apoi atâta "ni" mai lipseşte... "Ni"-a spus "vătau"!

D-l Aronovici nu prea se avea bine cu unele cuvinte româneşti; mai cu seamă trăia rău cu litera "v" între două vocale.

Domnia-sa se sculă de unde se afla şi veni spre Scatiu înălţând din umeri.

— N-am sfanţ!...

— Asta n-ar fi nimic, că ţi-aş da eu, dar socotesc că e prea mare "deranj" să întinzi masă mare pentru cheful tribunalului.

— Ba de ce? Numai să am ce le da, că altfel...

El auzise pe Scatiu că i-ar da el parale, şi nu ştia cum s-o dreagă, ca să ciupească ceva.

— Ia ascultă, zise Scatiu, parcă era vorba să te duci la Brăila.

— Cu ce dracu să te duci?...

— Ce-ţi pasă, numai să te duci mâine în zori.

— Plec chiar acu.

Şi se sculă, cu un gest comic, parcă ar fi fost gata să se urce în vapor chiar atunci. Scatiu îl chemă într-o odaie alături să-i dea ceva parale, şi pe drum îi zise:

— Spune şi ajutorului dumitale să nu găzduiască pe tribunal, că nu-i dator... Tribunalul să-şi aducă merinde, dacă îi trebuie.

După ce Aronovici plecă, Scatiu se întoarse în odaie la avocat, se apropie de el, închizând din ochiul stâng şi zicându-i:

— Înţelegi dumneata!... Ăsta-i primarul ales de mine. Ce-a băut şi ce-a mâncat!...

Apoi începu să istorisească toată pătărania lui Aronovici: cum fusese sergent în armată, cum se încurcase c-o femeie măritată şi o despărţise de bărbat, cum venise la un peticel de moşie ce-l avea acolo, cum era veşnic fără lescaie etc.

— Mi l-am ales primar... Mă ţine vreo mie de franci pe an, dar halal!... Ehe! Dumneavoastră gândiţi că numai aşa se face agricultura!... Trebuie muncă, domnule! Să ştii să chibzuieşti toate, că ţăranul în ziua de azi e mai şiret decât boierul.

Avocatul păru a zice în sine că e greu, mai ales cu asemenea prubă de boier — dar se mulţumi a zâmbi şi a nu răspunde.

După câteva minute intră şi cârciumarul, un japlan de om până la podele.

— Bună seara, Chirule.

— Sărutăm mâinile, naşule.

— Te chemasem la socoteli, dar văd că astă-seară n-avem vreme. Mai ai din ale băcăniei?... ori s-a dus tot?... că parcă primiseşi puţin lucru.

Tănase îi vorbea întors spre el cu spatele, dar finu-său, Chiru, care fusese hoţ de cai ( şi se bănuia că şi acum se mai ocupă cu astfel de afaceri), îl plănuia după întrebări şi pricepu unde vrea s-o aducă "alde naşu-său".

— Apăi, ce să mai am, naşule, că o litră două de pastramă, cât am adus, s-a mâncat în casă.

Tănase începu a râde şi a clipi din ochi avocatului.

—Ad-o mai domol. Chirule, că nu te-ai fi făcut papistaş să mănânci carne în postul Crăciunului.

Chiru mustăci şi se foi în zăbun.

— Da' bate-i-ar Dumnezeu de băcani, că dacă ai căuta ghine, nici nu dai de carne în pastrama lor, aşa-i de uscată şi de slabă.

Scatiu se prăpădea de râs.

—Zi: pastramă de post?

— Apăi, ce mi-e caracateţa, ce mi-e pastrama lor...

— Zi, nu mai ai...

— Nici o crestătură.

— Da' de-ale mâncării, altminterea?

— N-am fir de nimic.

— Zi, de-o veni tribunalul, tufă?

Chiru înălţă din umeri a gol. Tănase păru a-şi lua aerul grav şi a se gândi:

— Apoi bine. Chirule. Rămânem înţeleşi aşa: dumneata n-ai nici unele... Tribunalul să-şi caute de mâncare în altă parte.

Pe când deschidea uşa să iasă, Chiru, zise:

— Aş avea o vorbă cu matale.

Scatiu se sculă numaidecât şi se luă după el în sală.

— Cum te duci matale mâine la câmp? îl întrebă încet şi misterios cârciumarul.

— Da' ce ce?

— Apăi... eu aş zice: matale să nu te dai jos de pe cal.

— Da' ce este?

— Nu-i nimic... da-i mai bine aşa. Scatiu, care ştia ce vrea să zică o vorbă de-a lui Chiru, îi făgădui să nu se dea jos.

— Şi mai mă rugam de nişte belerturi, zise Chiru.

— Da' ce-i? întrebă Scatiu, a mai căzut ceva?

Chiru se scărpină în cap.

— Apăi tot mai chică câte o gloabă. Au venit nişte flăcăi despre Râmnic cu juncani.

— Du-te la primar, până nu pleacă, şi spune-i că vii de la mine, să-ţi dea trei bilete. Haide!...

Cârciumarul ieşi, iar Tănase se întoarse în casă.

Şiretenia biletelor era următoarea: de când Chiru se lăsase de a mai fura vite, în urma unei straşnice bătăi ce mâncase de la ţărani, se îndeletnicea cu vânzarea vitelor furate de alţii, de prin alte judeţe. Pentru aceasta însă îi trebuia bilete de la primărie, cu care să poată duce pe la "bâlciuri" caii furaţi. Aronovici îşi avea partea lui de zeciuială, iar Scatiu, care multă vreme luase şi el de-a dreptul parte la câştig, se mulţumea acuma numai cu câte un cal ori un bou, pe care îl plătea un galben ori doi, îl înfiera cu fierul lui şi-l trimitea la suhat ori la herghelie.

Astfel se puseră lucrurile la cale pentru a doua zi.

Pe la vreo 11 ceasuri dimineaţa, sosi, în adevăr, a doua zi, o birjă cu patru cai, în care preşedintele şi supleantul tribunalului, însoţit de ajutorul de grefier, se transportau la faţa locului. Birja se opri în faţa primăriei, unde erau deja adunaţi mulţi locuitori, care, cu căciulile în mână, stau pe prispă în picioare.

Magistraţii se deteră jos, zgribuliţi de frig, plictisiţi de drum şi morţi de foame. Ajutorul de primar veni în fugă să deschidă "canţelaria", dar oamenilor legii nu le ardea de formalităţi. Ei întrebară de "ceva de mâncare". De mâncare, tufă. Preşedintele era bărbat în vârstă, însurat, cu tabieturi, fiu de oameni de rând, ajuns prin munca lui. Supleantul era tânăr, fost prin străinătate, de familie bună, dar îmbrăcat cam pirpiriu. Pe când d-l preşedinte de-abia se foia într-o şubă de-a lui socru-său, moşier din Călăraşi — junele supleant strângea din spete în paltonaşul său de bonjurist, şi tot întindea o tabachere de argint ajutorului de grefă, care apuca ţigara cu vârful unghiilor sale de copist de carieră, sprijinindu-şi manşetele în degetele resfirate. După o scurtă chibzuire, preşedintele spuse ţăranilor să plece la câmp, iar el se sui în trăsură, împreună cu supleantul şi ajutorul, şi se duseră la cârciumă să îmbuce ceva. Caii birjarului de-abia mai mişcau trăsura prin noroiul din sat. Birjarul speră să tragă la arendaş, ca de obicei, unde găsea orz degeaba pentru cai, mâncare şi vin bun pentru el; de aceea bombănea pe capră, înjurând. La cârciumă, Chiru primi pe domnii magistraţi foarte cu supunere, dar fără fir de mâncare, "că ştii matale, în post, noi trăim cu fasole, cu una, cu alta, cum dă Dumnezeu", dar pofti pe boieri să tragă la curte. Magistraţii iar se chibzuiră. Preşedintele, cu mai multă experienţă, n-ar fi vrut să se ducă la arendaş, deoarece era "parte interesată", dar supleantul, mort de foame, se îndreptă repede spre trăsură:

— Ia lasă, mon cher; ce, o să-mi vând eu conştiinţa pentru un dejun! Hai să mâncăm la el, şi dacă n-o avea dreptate, îl radem.

Această argumentare a unei conştiinţi curate (şi a unui stomac gol) birui frageda rezistenţă a preşedintelui. Birjarul se îndreptă spre curtea arendaşului (şi de astă dată caii dau mai bine în ham) şi astfel mezelurile aduse de avocatul lui Scatiu îşi găsiră fireasca lor întrebuinţare.

Magistraţii mâncară cu măsură şi destul de repede, dar mâncară la Tănase, parte împricinată; ieşiră la câmp fără el, dar în trăsura lui şi cu avocatul lui. Cât despre Scatiu, el venea în urma trăsurii, călare pe bidiviul cu care făcea curte Tincuţei, încălţat cu nişte botfori ce-i treceau de genunchi, şi pe cap cu o căciuliţă de pielicică de oaie, foarte tâlhărească. Era radios şi din când în când făcea cu ochiul avocatului. Acesta, om de omenie, întorcea capul, fiindcă simţea că judecătorii erau jenaţi.

Pe drum întâlniră mai multe pâlcuri de ţărani, care nu se prea dau la o parte. Vizitiul lui Scatiu mâna bine, dar era noroi şi zgomotul trăsurii nu împiedica glasurile ţăranilor de-a ajunge până la preşedinte. Ei, după cum spuseseră de cu vară, nu voiau să calce judecata pe pământurile lor. Astfel, între grupuri de săteni nemulţumiţi, trăsura ajunse la o viroagă, plină de apă, peste care era un podeţ. Aci, la capătul podului, vreo zece oameni stau înaintea cailor. Vizitiul strigă la ei să se dea la o parte.

— Nu se poate, domnilor!... ziceau ei. N-are ce căuta judecata pe locurile noastre.

Preşedintele se sculase în picioare şi căută să le vorbească; dar, pe când parlamenta din trăsură, Scatiu trecu ca fulgerul pe lângă ei, repezind calul asupra ţăranilor cu atâta furie, încât rupse rândurile şi trecu, iar vizitiul dete bici cailor. În urma lor, locuitorii strigau şi ameninţau, alergând cât ce puteau. Gluma se îngroşa.

Când ajunseră la movilă, unde era locul în contestaţie, îi aştepta jumătate satul. Cei ce alergaseră în urma trăsuri soseau şi ei gâfâind. Preşedintele se dete jos şi se duse în mijlocul ţăranilor cu pasul sigur şi cu capul sus.

— Bună vreme, oameni buni.

Lumea se dete la o parte, dar nimeni nu răspunse. Preşedintele se învârti împrejur, ca un actor, şi se uita spre cei sosiţi.

— Ce este? întrebă el; ori credeţi că am venit cu execuţie la dumneavoastră?... Liniştiţi-vă: noi venim numai ca să vedem de partea cui este dreptatea.

— Dreptatea o să hie de partea ciocoilor, zise Lefter, cel cu ura împotriva lui Scatiu.

— Păi aia-i ştiută, adăugară mai multe glasuri deodată.

— Să nu-i calce chiciorul pe locurile noastre! strigă Lefter.

— Să plece de-aici hoţul! întăriră alţii.

Preşedintele voi să mai vorbească, însă fu repede înconjurat de toate părţile.

— Domnule judecător, să poftiţi în trăsură.

În acelaşi timp, mai multe braţe îl luară pe sus.

— Să nu puneţi mâna pe mine, strigă preşedintele. Atunci Scatiu, care sta la o parte, repezi din nou calul în ţărani, dar Lefter dete cu băţul în capul calului, de-l făcu să sară în două picioare. Lumea se dete la o parte, iar preşedintele putu să se urce în trăsură singur. Scatiu răspunse la lovitura lui Lefter pocnindu-l cu sfârcul biciului peste ochi, de-i luă văzul. Lefter aruncă cu ciomagul în el, înjurând, dar Scatiu se tupilă şi băţul îi trecu peste cap. Calul se mişca cu o nespusă îndemânare; se retrăgea cu câţiva paşi, sărea într-o parte şi întralta, se învârtea printre oameni aşa de repede încât nimeni nu putea să puie mâna pe el. Iar biciul plesnea în dreapta şi în stânga şi pe cine-l ajungea îi crăpa pielea. Scatiu sta ghemuit, cu căciula îndesată pe ochi, cu dârlogii strânşi în mâna stângă, înfipt în şea ca un drac. Lefter, cu mâna la cap, se ţinea după el şi, când îi veni bine, îl lovi o dată cu bâta peste ţârloi de-l secă la inimă

Toate acestea se petrecură într-o clipă. Cearta devenea revoltă pe faţă. Preşedintele striga din răsputeri lui Scatiu să s-astâmpere. Când lumea se mai dezmetici, puse mâna pe pietre, pe bulgări îngheţaţi, şi începu să arunce în Tănase. O piatră îl ajunse în obraz şi-l umplu de sânge. Numai atunci se hotărî s-o rupă la fugă. Întoarse calul împrejur şi-i dete drumul pe câmp... Săreau bulgării de pământ din copite de parcă la fiecare pas cădeau bombe ca din senin. Un "huideo" prelung îl urmări până se făcu nevăzut.

În vremea asta domnii din trăsură o vârâseră pe mânecă. Vizitiul voise să dea bici cailor şi s-o şteargă şi el, dar preşedintele se împotrivise. Atunci, vizitiul, profitând de un moment de învălmăşeală, sări de pe capră şi o rupse la fugă. Când se deşteptară ceilalţi, el se făcuse nevăzut.

După ce Scatiu dispăru, lumea se întoarse către judecători, ameninţătoare.

— Acuma, domnule judecător, să vă mai judecăm şi noi o dată! zise unul dintre ţărani; aţi mâncat şi aţi băut la ciocoi, ha!...

Preşedintele încercă să le mai vorbească:

— Fraţilor!... Oameni buni!... noi nu suntem vinovaţi...

— Jos! Ia-l, mă!

Un ţăran se ridică pe la spatele trăsurii şi puse mâna în părul avocatului. Acesta începu a plânge şi a se tângui că are nevastă şi copii, să le fie milă...

De pe movilă se auzi un glas:

— Staţi, măi creştini, ce faceţi?

Era bătrânul Stoica, cel ce venise pe vară cu citaţia la Scatiu.

— Ce vă legaţi de oameni!... Ce v-a făcut dumnealor?

— Nu, că de ce au mâncat la hoţu!

— Fraţilor, zise preşedintele, ce era să facem? n-am găsit de mâncare nicăieri...

— Dă-te jos, tâlharule, care vrei să ne sărăceşti, zise Lefter avocatului.

— Mă, Leftere, pesemne ţi s-a făcut de puşcărie, mai zise Stoica.

Gălăgia se ridică până în slava cerului. Nimeni nu băgă de seamă că pe drum venea un şir de vreo trei trăsuri, ce mergeau spre gară, care era la vreo jumătate de oră depărtare. Cum era firesc, cea dintâi trăsură se opri, iar celelalte se opriră după dânsa. Era Matei cu fetele, Tincuţa şi coana Sofiţa. Ei mergeau înaintea Saşei, care tocmai venea din străinătate. Matei, care era în trăsura de la Otopeanu, cumpărată de la Scatiu, lăsă hăţurile vizitiului şi se dete jos. Lumea se mai liniştise. Câţiva ţărani îl cunoşteau, fiindcă, de când trăiau rău cu Scatiu, munceau adesea pe moşia lui.

— Da' ce este, oameni buni? întrebă el mirat.

Unii îşi scoaseră căciulile, alţii se deteră la o parte. Matei îşi aruncă ochii către nenorociţii din trăsură.

— Cine sunt dumnealor?

— Ia, judecătorii sunt, de au venit să ne despoaie, zise unul mai hărţăgos.

Matei nu ştia ce să creadă. Toţi erau încremeniţi — ţăranii cam ruşinaţi, judecătorii moleşiţi de frică.

Avocatul îşi îndrepta părul în cap şi-şi ştergea ochii. Lui Matei i se făcu milă.

— Oameni buni, dacă înţeleg bine, dumnealor au venit la vreo constatare.

— Au venit cu "izicuţie", îl întrerupse unul din cei mai răi.

— Nu este adevărat, am venit în "descindere la faţa locului", zise preşedintele.

— Ei, şi cu ce drept vă legaţi dumneavoastră de nişte judecători, care vin să-şi îndeplinească o datorie?...

— Păi aşa spui şi eu, coane, zise bătrânul Stoica, ce-s vinovaţi dumnealor. Boierul nostru e câinos, da' dumnealor...

— Cine-i boierul dumneavoastră?

— Alde Scatiu.

La numele lui Tănase, Matei rămase un moment pe gânduri, fiindcă i se păru că trebuie să fie vreo pehlivănie la mijloc.

— Căutaţi-vă de treabă, oameni buni, şi lăsaţi pe dumnealor să meargă cu Dumnezeu.

— Parcă ăsta nu-i tot ciocoi, zise unul care nu cunoştea pe Matei.

El se întoarse încet, şi se uită la ţărani liniştit.

— Eu nu sunt ciocoi, bade, dar văd că dumneata eşti obraznic. Nu ţi-e ruşine să te legi de oameni nevinovaţi...

— Haidem, mă, zise Stoica. Cei mai mulţi se luară după bătrân, şi se-ndrumară spre sat. Dar Lefter şi cu alţii mai colţaţi stau pe loc.

— Ia ascultă, bade, zise Matei către Lefter, eu te povăţuiesc prieteneşte să-ţi cauţi de treabă că altfel ai să putrezeşti în puşcărie. Dumnealor sunt judecători, şi fiindcă dumneata teai sculat cu putere în contra judecăţii, ai să vezi mâine cum o să te lege călăraşii cot la cot...

— Apoi, tot atâta e de mine. Românul era încăpăţânat. Atunci Matei se duse drept la el. Era cu un cap mai înalt decât Lefter.

— Şi ce pofteşti? Ţăranul se muie.

— Apoi să se ducă de pe locurile noastre.

— Aicea aveţi dreptate: să se ducă... dar lăsaţi-i să plece.

— Nouă nu ne trebuie judecată, că la judecăţi tot ciocoii câştigă.

— Aşa este: duceţi-vă la treaba dumneavoastră, iar dumnealor să se întoarcă de unde au venit.

— Păi aşa, cucoane. Iaca, noi ne ducem, da' să nu le mai calce chiciorul pe pământurile noastre, că se întâmplă lucru mare...

Şi astfel, şi aceşti din urmă porniră după ceilalţi.

Fetele din trăsură se uitau mirate spre grupul în care era Matei, fără să priceapă ce se petrecea acolo. Judecătorii plecau capetele unul pe după altul, să vadă cum se sfârşea "revolta". Începuseră să mai prindă curaj, de când văzuseră trăsurile pe drum. Ajutorul de grefă ţinea hăţurile. Cât despre avocat, mâna ţăranului ce i se plimbase prin păr îi paralizase orice voinţă: singura lui aspiraţie, pentru moment, era de a rămâne pe loc, viu.

Situaţia, din primejdioasă, devenea comică. Judecătorii nu voiau să se întoarcă acasă la Scatiu, ca să nu mai treacă prin mijlocul sătenilor. Şi cu toate astea trebuiau să se întoarcă, fiindcă birja lor era acolo. Avocatul se ruga de Matei să nu-i lase.

Nehotărât, Matei stete un moment la gânduri: îi părea rău să nu se ducă înaintea Saşei, dar pe de altă parte nu putea să părăsească în voia întâmplărilor pe nişte nenorociţi. Se duse la mătuşi-sa şi îi spuse cum stau lucrurile, rugând-o să meargă cu fetele la gară, că el trebuia să se întoarcă înapoi. Puse pe preşedintele şi pe supleant în trăsura lui, iar el se urcă pe capră, în trăsura lui Scatiu, în care era avocatul şi ajutorul de grefă, şi astfel porniră înapoi, dar nu la Scatiu, ci acasă la Matei.

Pe când aceştia veneau la Ciulniţei, Tănase ajungea la tactul subprefecturei, unde starea lui producea cea mai mare impresie. Fără a sta mult la îndoială, subprefectul telegrafie la prefectură că ţăranii din comuna Balta se puseseră în revoltă în contra autorităţii judecătoreşti; el făgăduia că se duce la faţa locului.

Ştirea provocă în capitala judeţului o vie indignare. La tribunal, mai cu seamă, era fierbere mare, fiindcă se ştia că preşedintele era dus în cercetare, în persoană. Depeşi peste depeşi se urmară, între prefect şi procuror pe de o parte şi subprefect pe de alta, asupra soartei magistraţilor. La început, subprefectul răspundea că nu ştia ce s-au făcut. Toate inimile erau pline de groază. Procurorul şi judecătorul de instrucţie hotărâră să plece numaidecât la faţa locului, insoţiţi de poliţai şi de vreo 30 de călăraşi.

În vremea asta, judecătorii şi avocatul se încălzeau la Matei, stând tăcuţi la gura sobei. Supleantul încerca să mai istorisească câte un caraghioslâc, dar nimenea nu-i răspundea. Avocatul mai cu seamă era plouat detot. El se uita melancolic la cărbuniii aprinşi, urmărind crâmpeie de gânduri. Când femeia îi dete dulceaţă, bău paharul de apă rece cu o nespusă voluptate, parcă s-ar fi simţit fericit de a fi încă viu, de a putea gusta un lucru bun, de a putea înghiţi. Fusese aşa de aproape de moarte, încât cele mai neînsemnate lucruri din viaţă căpătau importanţă.

Ei prânziră şi trecură noaptea la Matei, iar a doua zi porniră la Călăraşi cu aceeaşi birje cu care veniseră, chemată la Ciulniţei de un vătaf.

În urma lor, Matei aştepta cu nerăbdare să se poată duce la Saşa. În vremea asta văzu trăsura lui unchiu-său intrând în curte. Conu Dinu ieşi din şubă cu oarecare anevoinţă, ajutat de Aglaia, şi urcă scările în grabă.

— Ce s-a întâmplat, frate? Ce-i? întrebă el pe când Matei îi ieşea înainte.

— Nu-i nimic...

— Cum nu-i nimic? Unde-s judecătorii?

— Au plecat pe la casele lor.

— Ştii bine?

— Cum să nu ştiu!... dacă i-am pus eu în trăsură...

— Atunci nu-i adevărat că i-au bătut ţăranii de i-au omorât.

Matei explică bătrânului cum se petrecură lucrurile cu o zi înainte. Conu Dinu îl ascultă pe gânduri, dând din cap cu înţelesuri. Când nepotu-său isprăvi de istorisit, el rămase cu mâna la gură, neştiind parcă ce să facă.

— Tot tâlharu ăla de Scatiu e pricina răutăţilor! La mine de ce nu se mai răscoală nimeni, măi frăţioare?

Matei îl rugă să intre înăuntru să se mai încălzească. El nu primi.

— Ia ascultă-mă, hai cu mine la Balta.

Tânărul stete un moment la îndoială.

— Aş fi vrut să văd pe Saşa...

— Ai dreptate... şi eu vreau să mă duc s-o văd...

Rămaseră faţă în faţă, uitându-se amândoi în pământ.

—Ştii ce? tu du-te la Comăneşti, că viu şi eu, zise conu Dinu. Deocamdată vreau să dau o raită pe la Balta, c-am auzit că se petrec grozăvii mari.

— Da? atunci merg şi eu.

— Haide.

Şi săriră amândoi în trăsura lui conu Dinu. Pe drum, bătrânul îi explică ceea ce auzise vorbindu-se printre ţăranii din sat, că veniseră nişte zbiri din Călăraşi, care puseseră lumea la chinuri. Drumul desfundat de ploi le păru fără sfârşit.

Când ajunseră la Balta traseră de-a dreptul la primărie. Aici nimeni. Un bătrân care cunoştea pe Dinu, îi ieşi înainte şi-l rugă să le vie în ajutor, că tot satul era pus la muncă silnică, la Scatiu acasă. Conu Dinu porunci vizitiului să meargă la Scatiu.

Porţile de la ogradă erau închise, când ajunseră ei la curtea boierească, şi păzite de un călăraş. Conu Dinu şi Matei se deteră jos din trăsură şi voiră să intre, însă călăraşul îi opri. O slugă, care tocmai ieşea, îi recunoscu şi zise soldatului să le dea drumul înăuntru.

Pe prispa caselor lui Scatiu stau grămădiţi vreo 20 de ţărani, unii puşi în fiare, alţii liberi, păziţi de vreo câţiva călăraşi. Din fundul curţii, unde era o fânărie ascunsă între grajdul de nuiele şi hambar, se auzeau gemete, pocnete, parcă cine ştie ce s-ar fi petrecut acolo.

Conu Dinu se apropie de ţărani; ei se sculară în picioare şi-şi scoaseră căciulile.

— Bună vreme, oameni buni. Da' ce-i cu dumneavoastră?

Deocamdată nimeni nu răspunse. Conu Dinu recunoscu pe un bătrân.

— Ce-i cu tine, Stoico?

— Ia, rău, cocoane.

— Ce-aţi făcut?

— Păi ce să facem... ia, pustia aia de judecată.

— V-aţi pus împortiva stăpânirii. Rău, fătul meu.

Cu toate că ştia de ce fel de judecată era vorba, boierul bătrân nu putea admite această răzvrătire în contra ordinei.

Matei, nerăbdător, plecase înainte către fânăria din care veneau gemetele. Unchiu-său se luă după el.

Aci, priveliştea era şi mai tristă. De trei gârneţe desfrunzite, erau legaţi trei ţărani, supuşi la tortura "vârtejului", ca să spuie: pe de o parte unde erau judecătorii, iar pe de alta cine fusese capul revoltei. Fiecare om era legat de braţe şi lipit cu spatele de trunchiul copacului. Un domn numai în cămaşe, cu nişte mustăţi teribile, cu un chip buhav de beţie, trecea un restei de corn între funie şi copac, şi începea să învârtească. Pieptul şi braţul nenorocitului chinuit pocneau. El urla de durere, pe când călăul său înjura ca un surugiu, cerându-i să mărturisească adevărul. În acelaşi timp doi călăraşi întinseră la pământ pe un alt ţăran şi-l băteau pe pielea goală cu două opritori.

Era o scenă dezgustătoare. Soldaţii, cari n-aveau nici o ură personală împotriva ţăranilor — din contra — păreau nişte călăi, atât erau de aprinşi de băutură şi excitaţi de propria lor răutate. Când, osteniţi, isprăveau de a-l bate, îi mai dau una cu tocul cizmei în coaste ca să-l ajute să se scoale.

Matei rămase înmărmurit. Un sughiţ de indignare i se urcă în gât. Se rezemă de un stâlp şi-şi duse mâna la ochi.

Unul dintre ţăranii legaţi recunoscu pe conu Dinu şi începu a striga:

— Săi, cucoane, că ne-au omorât tâlharii!... Fie-ţi milă de zilele noastre şi nu ne lăsa.

Ivirea celor două obraze necunoscute păru că intimidează pe chinuitorul oamenilor; dar impresiunea aceasta nu fu de lungă durată; el văzu în cei doi străini doi arendaşi, prin urmare doi buni prieteni, şi răspunse la strigătul de desperare al ţăranului, dându-i un ghiont în fălci. Acesta, tânăr şi voinic, încercă să dea cu piciorul în el, dar nu-l ajunse. Atunci bătăuşul, furios, se repezi la un gârbaci. Conu Dinu încercă să-l apuce de o mânecă:

— Domnule, domnule, ia ascultă...

Înainte de-a găsi vreme să-l asculte, el lovi pe ţăran peste obraz de mai multe ori. Flăcăul gemea, îndesându-şi capul în piept. Conu Dinu îl apucă de braţ şi-l scutură bine:

— N-auzi ce-ţi spui eu?... Nu mai chinui lumea degeaba, că judecătorii sunt vii, nevătămaţi la Călăraşi, ori eşti surd?...

Subcomisarul (fiindcă zbirul acesta era subcomisar) se uită urât la conu Dinu:

— Da cine eşti dumneata?

— Cine sunt, cine nu sunt, nu e treaba dumitale. Atâta îţi spun, să nu mai chinuieşti lumea, că ai să înfunzi puşcăria. Uite, dumnealui de colo a scăpat pe d-nii judecători.

Matei se mişcă încet de unde era şi veni până lângă subcomisar.

— În adevăr, aşa este, zise el domol. Dă drumul oamenilor de unde i-ai legat.

Glasul lui strâns de emoţiune, figura palidă, statura înaltă, avură oarecare înrâurire asupra subcomisarului. Dar, făcându-şi curaj singur, beţivul se îndârji:

— Ia slăbeşte-mă, domnule. Eu sunt agent auxiliar al parchetului.

Fără cea mai mică pauză, o palmă uriaşă căzu pe obrazul agentului auxiliar al parchetului. Încremenit, ridicând mâna să şi-o ducă la cap, subcomisarul păru că se dezmeticeşte din buimăceala furioasă în care se găsea.

— Dă drumul oamenilor şi hai cu mine la procuror.

Nimeni nu îndrăzni să zică ceva, nici subcomisarul cel puternic, nici soldaţii înarmaţi — ci cu toţii se supuseră: atâta se potrivea de bine actul acesta de autoritate cu propria răspundere din conştiinţa lor amorţită de vin.

Dezlegară pe ţărani de la trunchiuri. Braţele lor erau ca moarte. La unii degetele înţepeniseră. Cel bătut cu biciul peste obraz avea pielea crăpată şi plină de sânge. Cel bătut la spete sta grămadă pe un colţ de gunoi ud, fără să se poată mişca.

În culmea indignării, Matei, urmat de unchiu-său şi de subcomisar, intră în casă la Scatiu.

Aici, în odaia lui Tănase, sta la o masă poliţaiul din Călăraşi, cu o coală de hârtie şi o sticlă de vin dinainte. El lua interogatoriul la trei nenorociţi, care trecuseră prin mâinile subcomisarului şi acum gemeau rezemaţi de ziduri. Scatiu, cu capul îmboborojit în basma, făcea pe victima şi totodată ajuta pe poliţai în anchetă. Când văzu pe Matei, şi mai cu seamă pe conu Dinu, rămase foarte nedumerit. Se sculă stângaci de unde se afla, încurcându-se în scaune şi voi să poftească pe noii veniţi în odaia de alături:

— Poftiţi, vă rog, dincoace, să fumăm câte o ţigară, că aici se face ancheta.

— Unde-i domnul procuror? întrebă Matei, fără să-l asculte. Dumneavoastră sunteţi d-l poliţai? zise el adresânduse domnului de la masă.

— Da, răspunse acesta.

— Unde-i domnul procuror?

— Dumnealui e la tactul subprefectului cu domnul judeinstructor.

— Şi dumnealor v-au dat ordin să chinuiţi lumea asta?

— Ba nu... Da' cine chinuieşte lumea?

— Cum: cine chinuieşte lumea; da' ăştia ce sunt? zise el arătând pe oamenii dinăuntru; da' ăsta ce e? da' ăsta? da' ăsta?

Şi pe măsură ce întreba, apuca pe oamenii ce-l urmaseră până în sală şi-i vâra înăuntru.

— Ăştia sunt capii revoltei.

— Capii revoltei?! Da' ăştia ce sunt? dar cei de-afară? dar satul întreg? Judecând după torturi, toată lumea e cap.

— Păi se înţelege: toţi sunt deopotrivă vinovaţi, până neor declara pe adevăraţii instigatori... Da' mă rog, d-voastră cine sunteţi?!

Matei se uită ţintă în ochii lui. Era palid şi de-abia îşi putea stăpâni furia.

— Eu cine sunt?... Ai dreptate, domnule, să mă întrebi. Sunt un nesocotit care am lăsat lumea civilizată şi m-am întors în ţara mea, ca să văd asemenea sălbăticii... Asta sunt. Şi spre deplina d-tale satisfacere, află că mai sunt un martor care am să strig până la cer împortiva zbirilor ce chinuiesc lumea, şi că n-o să m-astâmpăr, până nu vă voi vedea, pe dumneata şi pe beţivul acela de colo, cu lanţurile de gât, în locul lor...

Poliţaiul muiase nasul în pământ. Matei urma a se uita la el cu scârbă.

— Asta sunt!

— Ia du-te de-ţi vezi de treabă, domnule, zise el în cele din urmă. Călăraş, pentru ce ai lăsat să intre lume străină aici?

— Porunciţi, d-le poliţai.

— Să nu mai laşi pe nimeni să intre în curte. Ai înţeles?

— Am înţeles, să trăiţi... Şi pe când Matei şi cu unchiu-său se urcau în trăsură, ca să caute pe procuror la tactul subprefecturii, poliţaiul se aşeză placid la masă; aprindea din nou o ţigară şi-şi mai vărsa o picătură de vin, părând a-şi urma procesul-verbal mai departe. După ce Scatiu însoţi până la trăsură pe conu Dinu, se întoarse înapoi la poliţai şi începu să înjure pe Matei şi pe toţi coconaşii, ca un surugiu. Poliţaiul îl asculta cam pieziş, lăsându-l să-şi verse focul în pace. Când isprăvi de înjurat, poliţaiul îl luă de braţ şi trecură într-o odaie vecină.

— Ia ascultă, nene Tănase, m-ai vârât în belea...

— Ce belea, "domle"!... Te sperii' mneata de vorba unui nebun? Păi ăsta-i nebun; nu-l vezi?

— Ei... nebun, nebun; dacă m-o da la jurnale aşa-i c-am păţit-o?...

— Ce "jornale, domle"!... Parcă eu nu cunosc "jornalişti" câţi pofteşti! Ia să vezi, când mă duc la Bucureşti, câţi stau împrejurul meu... Dacă-i vorba pe aia, să-l dăm noi pe el.

— Ba, mă rog să-ţi cauţi de treabă.

— Atunci ce-ţi pasă?

— Îmi pasă, că mă dă afară din slujbă, şi mă dă şi-n judecată.

— Răspund eu, "domle", pentru 'mneata. Poliţaiul rămase pe gânduri. După aceea ridică ochii domol spre el.

— Dacă e aşa, să-mi dai înscris că dumneata ai poruncit să puie lumea la vârtej.

— Îţi dau şi înscris şi poliţă dacă pofteşti... Nu fi copil, omule, şi vino-ţi în fire!

Şi Scatiu voi să-l ia de braţ şi să-l întoarcă la lucru. Poliţaiul se desfăcu de el şi luă un scaun.

— Ei, neică Tănase, nu merge aşa. Ce mi-ai făgăduit?...

— Gata...

— Scoate.

— Păi n-am asupra mea.

— Du-te la casă...

— Cum o să umblu la casă cu oamenii de faţă?

— D-apoi pe oameni îi dăm noi afară.

Tănase dete din cap:

— N-ai 'mneata încredere în mine!...

— Ba am, da' văd că umbli cu momeli.

— Zău, nene Ghiţă, îţi dau; pre legea mea...

— Vorbe, Tănase băiete... Eu ţi-am dovedit dumitale că-ţi sunt prieten; iacătă lumea pusă la regulă. Pe mine poate să mă dea în judecată, poate să mă spânzure, — ce-ţi pasă; la dumneata oamenii au să fie de-acum ca mieii. Dovedeşte-mi acuma că-mi eşti prieten...

Scatiu se scărpină în cap.

— Ei, al dracului!...

În acelaşi timp scoase din buzunar o pungă de mătase cu inele şi, răsturnând partea în care era aurul începu să numere în gând.

— N-am de ajuns.

— Cât ai?

— Ia, vreo doisprezece poli.

— Dar în partea cealaltă?

— Acolo-i argint.

Poliţaiul păru că stă la gânduri...

— Dă punga-ncoace, şi restul mi l-ai da altă dată.

— Apoi cu argint cu tot?

— Ei, acuma să mai stai să numeri argintul...

— Ba nu, da' ştii că mărunţelele trebuiesc la moşie.

Să-ţi dau nişte bumăşti în locul lor.

— Bine, neică, numa scoate mai multişoare. Parcă adineaorea n-aveai?...

Scatiu răsturnă argintul în palmă şi numără, dupcă cu dupcă, până la cel din urmă ban. Se făcu în tot 68 de lei şi nişte gologani. Scoase din buzunarul unei jiletce cu mâneci, un plic soios, iar din plic trase binişor trei bilete de câte 20 de lei şi le dete poliţaiului.

— Mi-ai mâncat şi aici opt lei, neică Tănase.

— Dumneata să fii sănătos, nene Ghiţă, că auru are baş.

XXIII

Ieşind de la Scatiu, conu Dinu şi Matei luară drumul subprefecturii, tăcuţi, amărâţi, parcă s-ar fi întors de la o înmormântare. Începuse să plouă cu zăpadă. Vizitiul opri caii să ridice coşul trăsurii. Un moment, Matei avu percepţiunea limpede a singurătăţii şi pustiului fără capăt, ce se desprindea din întinderea câmpului. Bulgări negri pe arătură; bălării plouate; ţelina suhaturilor pe care putrezeau târtani răsuciţi de vânt. El îşi îndesă pălăria pe ochi şi se vârî mai adânc în fundul trăsurii.

Bătrânul simţi ce se petrece într-însul, şi-l atinse cu mâna peste umăr.

— Cam uşurică pălăria ta.

Matei se uită la unchiu-său, preocupat de gânduri. Conu Dinu adăugă:

— Ar fi bine să-ţi iei o căciulă.

Matei dete din cap, zâmbind.
— Da, da. Trebuie să te faci ca noi, om al nevoii. Să te îmbraci de ploaie, să te îmbraci de soare şi să-ţi oţeleşti sufletul în necazuri, ca să ştii pune preţ pe bunurile vieţii. Sus inima!... că eşti tânăr şi te aşteaptă norocul... Ei!... Dă-mi anii tăi, şi-ţi dau tot...

Drumul trecea pe lângă casele lui Matei. Conu Dinu, în loc s-o ia spre subprefectură, zise vizitiului să intre în curte.

— Lasă pe mine, că ştiu eu cum să le vorbesc. Dumneata să mi te găteşti ca de ginere — precum şi eşti — şi s-o porneşti la Saşa, că nu se cuvine s-o faci să aştepte mai mult.

Şi fiindcă Matei vroia să protesteze, bătrânul se făcu serios.

— Aibi încredere în mine. Sunt până în suflet scârbit de ceea ce am văzut. Intră, băiete, în curte la conu Matei, zise vizitiului.

După ce trăsura se opri la scară, bătrânul adause:

— Eşti cam iute din fire. Palma aceea năstruşnică de pe obrazul beţivanului, ce e drept, mi-a răcorit sufletul, dar putea să aibă urmări displăcute... Da, da. Trebuie să te gândeşti, că toată mulţimea asta de puşlamale e aşa crescută. Tu nu vezi, bre, că toată lumea face politică şi toţi ăştia de la noi, care ţin politica în mână, fac gheşefturi?... O palmă!... Ce-ai îndreptat cu o palmă?... Dar du-te că te plouă. Şi spune Saşei că viu şi eu... Intreab-o ce mi-a adus de la Paris... Haide, băiete...

Matei urcă scările zâmbind. Ce idealist ciudat mai era şi unchiu-său în felul lui!... Cu încetul, oroarea celor văzute îi reveni în minte, şi se simţea nefericit, mic la suflet, că nu făcuse mai mult pentru bieţii nenorociţi. Dezbrăcându-se de blană, se uita în oglindă şi vedea mişcarea ciudată ce o face braţul când iese din mânecă; dar percepţiunea faptului nu ajungea până la conştiinţă. Oare la ce lucru plăcut se gândea când era în trăsură? Şi, fiindcă nu şi-l putea aduce aminte, repetă întru sine toate cele ce vorbise cu unchiu-său, sperând să poată da peste faptul ce-l interesa.

Intră astfel în odaie la dânsul. Aici îl aştepta o surprindere plăcută: pe o masă din faţa uşii, un portret mare al Saşei, rezemat de două sfeşnice, părea că vrea să-i vorbească. El se apropie de masă, se plecă binişor spre portret şi se uită lung la dânsul... Ce transparenţă sufletească în ovalul obrazului acela!... Luă portretul în mână şi veni la fereastră. I se părea că niciodată nu văzuse aşa de aproape pe Saşa. Pentru întâiaşi dată băgă de seamă ce păr minunat avea. Fotografia reproducea toate cutele bogate cum se împleteau unele după altele, ca o coroană, împodobindu-i capul cu o găteală naturală.

Aglaia, care de la un cârd de vreme se hotărâse să pară foarte fericită de căsătoria lui Matei, întră în vârful picioarelor şi-i spuse că Saşa venise s-o vadă de dimineaţă, că-i adusese un dar preafrumos, un "necessaire" de argint, şi că tot ea, cu mâna ei, aşezase portretul pe masă, pentru el.

Matei zise să-i puie caii, şi porni la Comăneşti. Deşi ploua când intră în curte, Victoria şi Mary începură a striga în gura mare că vine nenea Matei, şi ieşiră înaintea lui în cerdac. Saşa se luase după ele, fără să-şi dea seama de ce face.

Matei se coborî din trăsură, şi urcă scările repede, ducânduse drept la dânsa, cu braţele întinse. Saşa îşi ridicase mâinile până în dreptul gurii şi parcă şi le ţinea strânse una întralta, ca să le împiedice de a se duce către el cu prea mare grabă: fetele erau de faţă. Roşie, râzând într-aiuri, îl scutură de mână cu o nespusă emoţie, pe când Mary sărea voioasă înainte, iar Victoria venea zâmbitoare în urmă.

— Să deshămăm caii, coane? întrebă vizitiul.

— Ba nu, să aştepţi.

— Ba nu, să-i deshame, zise Victoria: nu dejunezi la noi?

— N-am lăsat vorbă acasă, dragă.

— Zi-i să-i deshame, întări Saşa, dând din cap cu autoritate.

El începu a râde:

— Deja?...

— Da, deja. Apoi cu un aer comic de supărare:

— Je voudrais bien voir ça... Sunt aici de ieri, şi dumneata vii de-abia după 24 de ore, şi chiar atunci ai vrea s-o ştergi numaidecât...

El începu a râde. Ea părea foarte necăjită.

— De ce râzi! îi zise, bătând din picior.

Victoria tocmai se întorcea.

— Fetiţo, fii bună, şi spune din capătul cerdacului, vizitiului meu, să nu deshame caii, ci să se întoarcă acasă, că eu vin cu nenea Dinu.

Fata ieşi, sărind de bucurie că venea la masă şi conu Dinu. Mary se luă după dânsa în vederea gravului eveniment al dejunului.

Ei rămaseră amândoi, unul în faţa altuia. Saşa plecase ochii în pământ.

— Deja?... zise el din nou, zâmbind.

Ea ridică ochii către el, dând din cap.

— Îmi scriai să viu mai curând... ca să nu loveşti pe la mine decât din an în Paşte?

— N-am putut, zău aşa.

— Ştiu, am auzit că s-a întâmplat o revoltă cu ţăranii — dar, de ţineai la mine cât de puţin, ai fi găsit un minut să vii să mă vezi... Dacă în locul meu soseai dumneata, iar în locul dumitale aşteptam eu, desigur că n-ar fi fost putere în lume care să mă împiedice de a veni la gară...

El rămase uitându-se la dânsa nedumerit; îi trecu prin minte, ca un fulger, că toate femeile, chiar şi cele mai alese, sunt mici la suflet, când amorul lor propriu este în joc. Dar forma şi accentul cu care spusese cum ar fi făcut totul ca să-i iasă întru întâmpinare, dacă ar fi venit el, i se părură atât de sincere şi de duioase, încât îi luă o mână într-ale lui şi i-o mângâie, mişcat până la suflet.

Saşa părea că aude tot ce se petrece în conştiinţa lui. Ridică privirile către dânsul şi zise zâmbitoare:

— Nu-i aşa?

— Ba-i aşa.

— Atuncea zi-mi pardon şi te iert.

În acelaşi timp ridică mâna-n dreptul gurii lui. Matei îi dete mâna uşor la o parte.

— Cum!... nu te simţi fericit de o aşa mare cinste?

Vorba ei purta intenţiunea unei mirări comice, dar nu ascundea destul de bine umbra unei păreri de rău adevărate.

— Ia să ne înţelegem, mă rog: au oare eu n-am venit cândva din străinătate, şi era toată lumea la gară, numai... cineva nu? zise el.

Această aducere aminte plăcu Saşei mai mult decât oricare răspuns. Ea rămase în picioare uitându-se drept înainte.

— Într-adevăr, zise ea. Dar eu nu puteam veni.

— Ca să nu rămâie biata mamă singură?

— Ca să nu rămâie singură, da, şi ca să nu afli dumneata prea curând ceea ce vroiam să ascund şi ceea ce totuşi ai aflat foarte repede.

Zise vorbele acestea în fugă, ca cineva care vrea să se descarce deodată de tot ce are pe suflet.

El se uita la ea lung... Fără a mai rosti un cuvânt, îi luă capul în mâini şi o mângâie pe păr, lipind-o de pieptul lui. Ea se desfăcu încet de el:

— Cum ai găsit portretul?

— Minunat... Nici nu ţi-am mulţumit... Unde l-ai făcut?

— La Nadar, îţi place?

— Foarte mult.

— Da?...

— Da.

— Atunci stai să-ţi mai arăt unul.

Ieşi repede şi se întoarse numaidecât, cu o cutiuţă în mână.

— Ţi-am adus ceva...

În acelaşi timp scoase din cutie un lanţ de ceasornic cu două capete. De o parte atârna un creion şi o boabă de cristal.

Matei se uită la el cu mare interes, îl admiră cât putu de mult şi făgădui să-l poarte toată viaţa.

— Va să zică îţi place? întrebă ea.

— Foarte mult... Da' boaba asta de cristal ce e?

Saşa râdea. Dacă ajungeai să fixezi într-un anumit mod globuşorul de sticlă, se vedea portretul Saşei. De asemenea creionul avea o ferestruie, pe unde se vedea iarăşi portretul ei.

— A trebuit să mă duc de trei ori la fotograf, ca să-ţi pot aduce lucrurile astea. E cea din urmă modă... pentru logodnici.

El se uita la ferestruia creionului, închizând un ochi şi privind cu celălalt chipul încântător al Saşei, talia ei elegantă. Fără să-şi dea seama, îi era mai dragă acolo, în depărtarea iluzorie a unei sticle, decât în realitatea de alături, deşi chiar în realitate îi era foarte dragă; aşa cum era acolo, semăna parcă mai mult cu acea din mintea lui, senină şi nespus de dulce; pe câtă vreme cum era aici, era în partea ei omenească şi reală.

Saşa pierdu răbdarea şi-l atinse binişor peste braţ.

— Ce-ai găsit acolo aşa de interesant?

— Tare mai eşti frumoasă! zise el fără a o privi.

— Da?... Şi seamăn?...

— Foarte mult... Eşti încântătoare!... îmi pare că ai să te mişti acuma şi ai să vii către mine, ca într-o feerie... cu o frază din Glück şi două versuri din Homer aş crede că te văd sosind din pământul fericit al câmpiilor Elysée, unde primăvara eternă încinge trunchiul copacilor cu iederă verde şi...

— Vin fetele!...

El îşi lăsă mâna în jos cu încetul:

— Ei şi?

— Nu-i nimic, dar... nu mai aiura. Se făcuse roşie de fericire, îl luă de braţ şi se lipi cu capul de umărul lui, uitându-se pe fereastră:

— O să ningă.

— Da, o să ningă.

— Ce fericiţi o să fim după... când... mă vei lua. N-o să ne ducem nicăierea, nu-i aşa? Am să-ţi cânt câte ceva, seara, aici în casa noastră, singuri la foc...

— Da...

— N-are să fie tocmai ca în câmpiile Elys ée, dar o să fim fericiţi, nu-i aşa?

— Da...

— Acum să mergem dincolo. Pune lanţul la ceasornic, şi nu uita că mă ai în boaba de cristal, în creion şi în... realitate.

Când veni conu Dinu, îi găsi jucând tablele, foarte liniştiţi. Bătrânul îmbrăţişă pe Saşa din toată inima; dete mâinile fetelor să i le sărute, ca un mitropolit; bătu pe Matei pe spate şi se aşeză jos. Se vedea bine că era preocupat de cele ce auzise de la judecători. I se spusese că ţăranii se răsculau sistematic în diferite părţi ale ţării, îndemnaţi de agenţi străini, ce cutreierau satele. El zicea că nu crede în asemenea poveşti, dar totuşi nu era liniştit.

La masă, cu ajutorul lui Dumnezeu şi a unui vinişor de Odobeşti, începu a i se descreţi fruntea. Miss Sharp (care se întorsese de demult) plăti cu amorul său propriu buna dispoziţie a lui conu Dinu: ea făcea chestiune personală din toate sosurile şi conservele englezeşti ce o înconjurau şi de care râdea bătrânul.

Pe la sfârşitul mesei veni coana Sofiţa cu Tincuţa, şi mai în acelaşi timp cu ele sosi şi Tănase Scatiu, oblogit la cap. Tincuţa intră în fugă, râzând să se topească de mutra lui Scatiu. Acesta ofta şi ridica ochii în podele, parcă ar fi fost victima cea mai nevinovată a nedreptăţii omeneşti.

— Ce mai faci, domnule Tănase? îl întrebă Saşa.

— E!... ştie Dumnezeu!...

— Da' ce ai la cap? ce ţi s-a întâmplat?

— Suferim... suferim mult... Privirile fulgerătoare ale englezoaicei se plimbau de la Mary la Victoria şi înapoi, fiindcă erau umflate de râs la vederea caraghiosului cap al lui Scatiu. Guvernanta avea un dispreţ ascuns pentru Tincuţa, fiindcă aceasta nu era pregătită la lupta vieţii după principiile din "Vanity Fair".

După masă, conu Dinu chemă pe Matei şi pe Saşa într-o odaie vecină, unde-i spovedi ca un duhovnic asupra planurilor lor de căsătorie, şi, fiindcă amândoi erau nestrămutaţi în hotărârile lor, se întoarse cu ei unde erau ceilalţi şi, serios, zise către cei de faţă:

— Ascultaţi la mine: ştiţi că Saşa este fata mea, fiindcă tată-său, Dumnezeu să-l ierte, m-a lăsat cu limbă de moarte părintele ei sufletesc. Acuma vine dumnealui, Matei Damian, nepotu-meu, şi mi-o cere de legiuită soţie, — iar eu i-o dau.

Saşa se făcuse roşie ca un măr. Conu Dinu se apropie de ea şi, luându-i mâna, o puse într-a lui Matei. Toţi se sculară în picioare.

Această solemnitate improvizată făcu pe conu Dinu să nu-şi mai găsească cuvintele ce pregătise. Îi veni în minte un psalm al lui David, din psaltirea pe care de atâtea ori o cetise la biserică, şi se puse să rostească tinerilor, ţinându-le mâinile unite:

"Luaţi aminte norodul meu la legea mea, plecaţi urechea voastră spre graiurile gurei mele.

Deschide-voi în pilde gura mea; spune-voi vorbele cele din început.

Şi s-au ridicat mărturii întru Iacov, şi lege au pus întru Israil.

Câte au poruncit părinţilor noştri, ca să le arate pe ele fiilor săi.

Ca să cunoască alt neam: fiii cei ce se vor naşte, şi se vor scula, şi le vor spune fiilor săi.

Ca să-şi puie întru Dumnezeu nădejdea lor, şi să nu uite lucrurile lui Dumnezeu şi poruncile lui să le caute."

— Asta este: să umblaţi în poruncile Domnului şi să fiţi norociţi, voi şi copiii voştri!... zise bătrânul ca încheiere la cuvântarea sa.

El sărută pe Saşa şi pe nepotu-său, foarte mişcat, şi bătându-l pe umăr îi mai zise:

—Iar dumneata, logofete, să nu te mai mişti de pe pământurile astea... m-ai înţeles? că aici ai găsit fericirea cea adevărată!...

Îmbrăţişările şi sărutările împiedicară pe Matei de a răspunde...

După câteva luni, o sanie mergea în fuga cailor, de la Comăneşţi la Ciulniţei, pe pârtia sclipitoare de zăpadă. Matei şi Saşa, de când fetele plecaseră cu conu Dinu la Bucureşti, ieşeau în toate zilele, singuri, bătând câmpiile întinse, pe luciul cărora orizontul se făcuse parcă mai larg. Amândoi se uitau departe, în zarea albă, căutând un înţeles personal firii aceleia măreţe, şi amândoi se întorceau unul către altul, găsindu-l în sufletele lor. Saşa, roşie de frig, cu o dantelă răsucită deasupra căciuliţei, zâmbea din ochii ei de femeie fericită, iar el, serios, îi strângea mâna într-ale sale. Totul părea aşezat pentru o lungă viaţă, calmă, limpede, căreia naturile lor puţin expansive îi dau o uşoară umbră de ideal.

Când trecură pe lângă armanul de la moşia lui, Matei zise vizitiului să oprească şi se dete jos să aprindă o ţigară la Floarea. Ea veni să sărute mâna Saşei.

— N-ai mai aflat nimic de Micu, Floareo? o întrebă Matei.

— Dară... Ce să afli, boierule... că s-a dus în lume.

— Păcat de el.

— Apăi... cum e scris omului, coane.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Cincinat Pavelescu: Pantum

Ion Heliade Rădulescu: Cântarea dimineţei

Constantin Negruzzi: Muza de la Burdujăni

Liviu Rebreanu: Idilă de la ţară

Vasile Alecsandri: Cristos a înviat

Alecu Donici: Lupul şi motanul