Editura Global Info / Literatură

Dumitru Stăncescu

Sur-Vultur

Odată pe vremea de demult, când mâncau şoarecii pe pisici şi erau mai înalţi ăi pitici, adică aşa vine vorba, dar eu spun adevărat, s-a întâmplat de a vărsat stăpânul păsărilor din lumea asta cinci kile de mei şi a buciumat din bucium ca să se strângă toţi supuşii lui de pe pământ şi să împartă meiul frăţeşte.

Păsările, cum au auzit buciumul, cum s-au adunat, care de pe unde erau, de au împărţit meiul parte dreaptă, cum le-a fost poruncit stăpânul. Dar după împărţeală — vezi dumneata cum s-a potrivit — a prisosit un bob. Prisosind ăl bob, s-au repezit toţi, unul ca să-l ia el, ălălalt că lui i se cuvine, ş-a ajuns treaba, din vorbă în vorbă, de s-a făcut o bătaie aşa din cale-afară, că, cică, care a scăpat, a scăpat mai schilod, mai ciontit, cum a putut sfârşi, dar care a murit, apoi a murit de tot.

Din astă bătaie a rămas beteag de aripă şi Sur-Vultur, năzdrăvanul de pe tărâmul alălalt, care, cum s-a simţit că-l doare aripa, a dat dosul târâş-grăpiş şi el cum a putut, într-o pădure mare cu copaci groşigroşi!... de nu era în puterea omului să-i fi cuprins în braţe, şi înalţi, de nu le puteai vedea vârfurile să fi avut cinci perechi de ochi, şi s-a aşezat p-o cracă cam la marginea ei. Acolo, dacă s-a aşezat, n-a stat mult şi iacă s-a pomenit c-un vânător că întinde puşca să-l împuşte.

— Măi creştine, zise Sur-Vultur cum văzu aşa, lasă puşca jos, nu mă omorî, ci ia-mă de mă du acasă şi mă hrăneşte, că ţi-oi prinde şi eu bine cândva.

Vânătorul, auzindu-l vorbind omeneşte, lăsă puşca jos până sfârşi, iar după ce sfârşi, iar o întinse spre el.

— Măi creştine, măi, te-nţelege, măi, că nu-ţi vorbesc de rău. lasă puşca-n jos.

Ăla nu vru, ăsta îl rugă... În sfârşit, până-n trei ori; la a treia oară se hotărî şi vânătorul să-l cruţe şi-l luă cu dânsul acasă, gândind şi el că, cine ştie?... o fi ceva dacă vorbeşte el ca oamenii. Şi-l duse acasă.
Cum ajunse, îl obloji la aripă cu boz, cu una, cu alta, să-l vindece mai repede.

După ce-l obloji bine, Sur-Vultur ceru să-i taie o vacă să mănânce ş-o mâncă toată. A doua zi, nu, că să-i mai taie una.

— Păi bine, măi Vulture, tu mă laşi sărac, măi!

— Lasă, ce-ţi pasă, răspunse Sur-Vultur, ştiu eu ce fac, dacă-ţi place; dacă nu... eu altfel nu pot să te ajut întru nimic.

— Mai na, dar.

Şi-i dădu să mănânce câte o vacă în fiecare zi, până nu-i mai rămase nici una. Ce era să facă? intrase în horă. În ziua când îi dădu p-a mai de pe urmă, se pomeni cu Sur-Vultur că-i zice să bată o prăjină de nouă stânjeni în mijlocul curţii, ca de vro palmă în pământ, şi, după ce o bătu, Sur-Vultur o luă în sus şi du-te, şi du-te, şi iar mai du-te... s-a dus până l-a pierdut din ochi omul. Când l-a pierdut din ochi, a început şi el să fluiere.

— Ia te uită, mă, îmi mâncă vitele şi mă lăsă aşa!...

Şi puse mâna să se scarpine în cap. În vreme ce se scărpina el în cap de necaz, numai se pomeni că-i vâjâie ceva la ureche; când se uită, ce să vază? Sur-Vultur se năpustise tocmai d-acolo din văzduh, cât putuse, cu pieptu-n prăjina din mijlocul curţii, şi cum o izbise cu osul pieptului o vârâse pe toată în pământ. Apoi se îndreptă spre român şi-i zise:

— Îmi încercai puterea; acu pun-te-n spinarea mea şi aidi!

După ce plecară înălţându-se în văzduh, taman când erau pe-aproape de vântul turbat, Sur-Vultur numai dădu drumul românului din gheare şi după ce-l lăsă de se învârti niţel, iar îi dădu şi iar îl prinse, până în trei ori, după care-i zise:

— Vezi, aşa frică am păţit şi eu când ai întins puşca spre mine, cum ai simţit şi tu acu când îţi dădui drumul.

Apoi, după ce mai umblară, vreme îndelungată, iaca dădură de nişte case, de la soare a fost putând ţine românul ochii deschişi, dar la ele nu i-a putut de loc. Sur-Vultur îi zise:

— Du-te în casele alea, că sunt casele soră-mi, şi cere şi tu din pomană, că-mi face mie, gândeşte c-am murit; iar când ţi-o da, tu să zici: „Bogdaproste, să fie pomană cui a făcut-o, da Sur-Vultur să trăiască unde-o fi”. Şi să-i ceri nuca seacă dintre căpătâie.

— Bine, răspunse omul şi plecă.

Dac-ajunse la casa surorii lui Sur-Vultur, şi dacă i-a dat şi lui din pomană, el a răspuns:

— Bogdaproste, da pomană să fie cui a făcut-o, iar Sur-Vultur să trăiască unde-o fi.

— Ce, ori n-a murit? ori trăieşte? întrebă cu bucurie sora; şi de ce n-a mai venit p-acasă?... pe un’ s-a rătăcit?...

— Vine acasă, răspunse românul, da auzi, cică întâi să-i daţi nuca seacă dintre căpătâie, şi după aia vine, că-i trebuie să facă nu-ş’ ce cu ea.

— Ba aia-i vorbă! răspunse sora; nu l-am văzut de-atâta vreme, nu l-oi mai vedea nici d-aci înainte, da nuca seacă n-o dau.

Auzind aşa, românul se-ntoarse îndărăt, unde lăsase pe Sur-Vultur, şi-i spuse că iaca şi iaca.

— Sui pe spinarea mea, zise atunci Sur-Vultur, şi hai să mergem la frate-meu. Şi o porniră.

Dacă ajunseră la frate-său, coborî românul jos de pe spinarea vulturului şi se duse şi la el, după ce-l învăţă Sur-Vultur să zică tot vorbele ce zisese când fusese la soră-sa.

Dar şi frate-său răspunse tot în chipul ăla:

— Nu l-am văzut de-atâta vreme, nu l-oi mai vedea nici d-aci înainte, da nuca seacă nu i-o dau.

Atunci Sur-Vultur, văzând că nici frate-său nu-i dă ce cere, o porni spre casele nevesti-si.

Alături de casele ei era un puţ. Sur-Vultur zise românului:

— Du-te de scârţâie cumpăna puţului niţel şi de te-o întreba cine e, să spui că eşti om bun şi eşti trimis de Sur-Vultur.

Se duse românul, scârţâi cumpăna puţului şi numai iacă auzi un glas:

— Cine e acolo la puţ? că am o căţea brâncuşe, cu dinţii de oţel, când i-oi da drumul îl face mici fărâme.

— Om bun e, răspunse românul, trimis de Sur-Vultur.

Când auzi nevasta lui Sur-Vultur aşa, îndată ieşi afară la poartă şi-l pofti în casă şi-l ospătă, şi-i dădu de băut, şi apoi îl întrebă că ce veşti îi aduce de la bărbatu-său.

— De veşti, slavă Domnului, sunt bune, e sănătos, voinic; a avut un beteşug la o aripă, da i-a trecut; acum m-a trimis pe mine, că, cică, auzi, să-i dai dumneata nuca seacă dintre căpătâie, că-i trebuie, nu-ş’ ce să facă cu ea.

Nevasta, cum auzi ce-i cere, cum a răspuns:

— Să ştiu că nu mai văd cât oi trăi nucă seacă, dar eu i-o dau, că el multe ştie face cu ea. Şi i-a dat-o.

După ce i-a dat-o şi-a luat românul ziua bună, a mulţumit că l-a ospătat, şi a plecat de i-a dus nuca lui Sur-Vultur.

Cum a văzut Sur-Vultur nuca, îndată i-a zis românului să se urce iar pe spinarea lui, că-l duce acasă îndărăt.

După ce umblară ei până sfârşiră calea toată, câtă era, au ajuns cu bine în părţile unde sta românul. Acolo dac-au ajuns, s-a coborât din spinarea lui Sur-Vultur, şi după ce s-a coborât, dânsul i-a zis:

— Ei, acu na ţie nuca seacă dintre căpătâie; când îi avea trebuinţă, despic-o frumos cu vârful custurii, că are să iasă din ea vite multe; vinde din ele, taie, fă ce ştii; iar ce rămâne, bagă-le la loc înapoi, plesnind din ăst bici.

Şi după ce-i dădu Sur-Vultur şi biciul, îşi luă ziua bună de la el şi se ridică, încet-încet, rostogolindu-se în slava cerului făcându-se mai mic, mai mic, până nu se mai văzu.

După ce se făcu Sur-Vultur nevăzut, românul vârî nuca în sân, puse biciul în desagă, că era bici mic, şi-o porni înainte de merse pân’ dădu d-o pădure mare, verde şi răcoroasă.

Dac-ajunse la pădurea asta, mai umblă ce mai umblă prin ea, şi găsi un luminiş unde se aşeză la umbra unui frasin, să-i tragă un pui de somn, să-şi mai vie în fire, că era ameţit de drumul ce făcuse prin văzduhuri.

Adormi; dacă adormi, nu se mai trezi până înspre seară, când cobora soarele spre asfinţit; iar după ce se deşteptă, nemaiputând răbda până să ajungă acasă, scoase custura şi crăpă nuca seacă.

Ce să vezi, când o despică!... Câte naţii de vite în lumea asta, el le-a fost avut toate; se umpluse luminişul de mişunau, nu mai aveau loc de loc; un ac să fi aruncat şi nu cădea jos: boi cu coarnele aduse, lungi de câte un cot, vaci mai mărunte cu ugerele pline de-abia le puteau purta, oi cu lâna ca mătasea, armăsari de mâncau foc, catâri, măgari, capre, până şi cerbi cu coarnele înrămurite; tot felul de lighioane, care vasăzică, erau acolo.

Se uită el bucuros la ele, le mai scuipă să nu le deoache, ş-apoi se duse la dăsagă să scoată biciul să plesnească, ca să le bage la loc. Când colo, ce să vezi? ia biciul de unde nu e... că-ncoa, că-ncolo, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, biciul nu era şi pace. În somnul lui, cine ştie, o fi trecut vreun hoţ şi negăsind nimic la el, că bani n-avea nici frântură, o fi luat biciul să nu zică încailea că nu s-a ales cu nimic.

Ei, acum ce să facă el cu vitele? Ca să le ia să le mâie de la spate, nici gând să fi avut; cum era el să mâie sumedenia aia mare? ba se mai şi răspândiseră prin pădure. Se aşeză şi el p-o buturugă şi începu a plânge, blestemând ceasul când adormise.

În vreme ce plângea el, numai iaca se pomeneşte alături cu Tartacot, barbă d-un cot, călare p-o jumătate de iepure şchiop, care-i grăi aşa:

— Mă române, nu mai plânge, că ştiu ce ai tu, şi mă prind să-ţi aduc vitele şi să ţi le vâr în nucă, dacă mi-i da nădejdea ta d-acasă...

— Da ce nădejde mai am eu acasă, vai de capul meu?! zise românul supărat.

— Ai, ce-ţi pasă, tu făgăduieşte-mi-o, şi eu îţi vâr vitele la loc.

— Apoi, dar, dacă e aşa, ţi-o dau, răspunse românul.

— Bine, ne-am învoit — urmă a grăi Tartacot, şi scoase dintre firele bărbii un bicişor numai cât degetul ăl mic, şi plesni de trei ori din el. Cum plesni, cum intrară toate vitele în nucă, nuca se închise la loc, şi românul se pomeni iar cu vitele înăuntru; iar Tartacot îi dădu şi biciul, să se slujească cu el la trebuinţă.

După aia Tartacot pieri, şi rămânând românul singur, o porni înainte spre casă.

Pe drum se întâlni la un puţ cu un flăcău zdravăn şi frumos, c-o desagă la spinare, şi-l întrebă unde se duce?

— Un să mă duc? răspunse flăcăul, mă duc unde m-a rânduit tata la Tartacot ăl de are barbă d-un cot şi umblă călare pe o jumătate de iepure şchiop. Şi plecă înainte flăcăul.

Taman atunci îşi aduse aminte bietul om că-şi lăsase nevasta borţoasă când plecase, şi că flăcăul ăla era nădejdea de care el nu ştia, şi pe care o făgăduise lui Tartacot când i-a băgat vitele în nucă.

— Care vasăzică, eu lipsesc d-acasă de vro 16— 17 ani, se gândi el, că el ştia că lipsea de mult, dar nu credea că e atât. Măre, cum trecu vremea!

Şi începu a plânge de necaz, că, cum să-şi dea el copilul pe mâna năzdrăvanului ăla, fără să se gândească; mai bine se lipsea de vite, că, cu aşa voinic de flăcău îşi agonisea el pâinea de toate zilele... Ei, dar ce să mai zici? Ce se făcuse, se făcuse. O luă şi el înainte şi se duse acasă.

Flăcăul, după ce umblă vreme ca la vreun an de zile, ajunse la Tartacot, care îi şi arătă ce avea să facă; şi fiind flăcăul vrednic, în curândă vreme făcu pe năzdrăvan să-l iubească, să-l îngrijească şi să-i dea ce avea mai bun.

Alături de ţinuturile lui Tartacot erau ţinuturile Dracului, care avea o fată... o drăcoaică şi jumătate, cu nişte ochi de scăpărau scântei, cu gură mică... nu semăna cu tată-său, neam; se vede că era făcută cu vreo pământeancă. Dar acum cu cine era făcută, nu e treaba noastră, atât că flăcăul se amoreză de ea; şi s-amoreză nu glumă, că de n-o vedea într-o zi se prăpădea de tot; fata iar, cum era împresurată tot de pocituri de draci, scălâmbăiaţi şi negri ca tăciunele, fără nici un lipici, se amoreză de el şi mai şi ca el de ea, şi văzând că nu e rost să se ia amândoi, că, cum s-ar fi învoit dracu?... hotărâră să fugă... şi aşa şi făcură.

Într-o noapte, numai o puse flăcăul alături p-un armăsar turbat al lui pe care i-l dăruise Tartacot, şi p-aci le fu drumul!...

Taman spre dimineaţă prinse de veste drăcoaica, muma dracului, de fuga nepoată-si, şi repede porni pe fiu-său în urma lor.

Când a fost aproape să-i ajungă, fata simţi şi i-a zis flăcăului:

— Ia te uită-ndărăt să vezi ce se zăreşte.

— Vine repede o cioară neagră, răspunse flăcăul după ce se uită.

— Ăla e spurcatul de tata, zise fata; eu mă fac bisericuţă, tu fă-te călugăraş înaintea bisericuţei.

Se făcură aşa, şi numai iaca şi cioara fuga trecu pe lângă ei, uitându-se-ncolo, că nu-i e datina dracului să treacă pe lângă biserică şi să se uite la ea. Apoi, după ce se mai duse înainte, văzând că nu dă de ei, se întoarse înapoi şi se duse acasă.

Cum trecu pe lângă tineri înapoi, cum se prefăcură şi ei la loc oameni şi porniră repede înainte.

Când ajunse dracul acasă şi spuse mă-si că n-a văzut nici urmă de fată or de flăcău, numai o bisericuţă c-un călugăraş, drăcoaica i-a dat o palmă de i s-au zguduit creierii-n ţeastă...

— Ăia erau ei, netrebnicule, nici atât nu te-ai priceput? Fuga-ndărăt după ei, ce mai stai? Să-i ajungi şi să mi-i aduci acilea, să le arăt eu fugă.

Dracul, cum a auzit vorba mă-si, fuga-ndărăt, până iar s-a apropiat de fugari.

— Ia te uită înapoi, ce vezi? zise iar fata flăcăului.

— O coţofană neagră vine de foc.

— Fă-te pieptene şi eu pădure.

Pân’ să se facă, dracul şi el acilea; da de un’ să ştie el că pieptenele şi pădurea sunt fugarii, după care alerga el? Că el nu se prea pricepea aşa de mult la d-alde astea; astea mă-sa le ştia bine. S-a întors îndărăt, iar fără ispravă. Drăcoaica, dacă l-a văzut aşa de nevoiaş, l-a scuipat de necaz: apoi a pus o hanţă pe ea, a încălecat pe piuă, a dat cu pistolul în fundul piuăi şi o dată a sărit trei hotare, lăsând flăcări în urmă.

Fata, cum simţi că se apropie bunică-sa, a cărei putere şi vicleşug le cunoştea bine, o cam sfecli, dar tot nu se dădu prinsă: se făcu o baltă mare... şi pe flăcău îl prefăcu într-un răţoi. Când veni drăcoaica a bătrână şi văzu balta, îndată pricepu că aia e fie-sa şi răţoiul flăcăul, dar era taman în mijlocul bălţii, şi nu-l putea ajunge, că fata îl învăţase pe el dinainte să stea departe de mal şi să nu cumva să deschiză ochii, că i-i ia mă-sa, ci să-i ţie închişi strâns.

Mătuşa l-a tot momit cu una, cu alta... că să vie să-i dea râme să mănânce... că aia, că ailaltă — răţoiul nu se apropia...

— Răţoiaş, maică, — urmă dânsa, văzând că nu e chip să-l înduplece a veni la mal — ai văzut tu drăcoaica adevărată cum e? N-ai văzut. Ia te uită-ncoa, că eu sunt curat drăcoaică, fata nu e, ea e corcită.

Flăcăul, prost, ce-i veni?.. să vază şi el cum e drăcoaica, că tot auzise mereu, dar de văzut nu văzuse niciodată... Deschise ochii s-o vază şi, cum îi deschise, cum i-i sorbi drăcoaica, şi plecă lăsându-l orb.

După ce plecă bătrâna, fata şi flăcăul se prefăcură oameni iar la loc.

— Ei, vezi, zise fata, nu ţi-am spus să nu deschizi ochii? Acu rămăseşi orb! Da lasă că tot am nădejde să ţi-i pui la loc. Aşteaptă-mă aici, că eu mă duc să încerc să-i fur.

Pe bătrână a fost ajuns-o un somn într-o pădure mare, lângă un izvor.

Fata, trecând p-acolo, o văzu şi dacă o văzu, îi desfăcu binişor mâna în care ţinea strâns ochii flăcăului, îi luă şi puse în locul lor un găinaţ de cioară; apoi se întoarse îndărăt.

Mătuşa, după ce s-a deşteptat, şi-a luat picioarele la spinare şi a plecat spre casă. Când a ajuns, fiu-său a întrebat-o:

— Ei, ai făcut vreo ispravă?

— Cum să nu fac? ce, sunt nătângă ca tine? i-am sorbit ochii... ia uite-i...

Când desfăcu mâna să-i arate ochii, ce să vază? Găinaţul de cioară.

— Asta ţi-e pricopseala? întrebă dracul pe mă-sa, care rămăsese cu gura căscată — apoi dar... na!...

Şi-i plesni o palmă mătuşii, vere, de-i săriră ochii din loc şi rămase ea oarbă.

Fugarii, de dincolo, văzându-se scăpaţi teferi şi nevătămaţi, se duseră acasă la tata băiatului unde după ce se cununară, făcură o spuză de copii şi trăiră cu toţii mulţumiţi până la adânci bătrâneţe...

Iar eu încălecai pe o viespe
Ş-o lăsai la dumneavoastră-n iesle,
Să te duci, cucoane, că eşti stăpân
Să spui să-i dea şi ei niţel fân.

Povestit de Dedu Dinu, ajutat de Ioniţă al lui Radu Cojocaru, amândoi din Chirevleşti, plasa Câlniştea, judeţul Vlaşca.

Dumitru Stancescu, Basme culese din gura poporului, Bucuresti., 1892

TE-AR MAI PUTEA INTERESA