Editura Global Info / Literatură

Emil Garleanu

Bolnavii

Lui D. Nanu

Ioan Bughea, ciobanul, venea nepăsător, cu sarica pe umeri, cu ghioaga în mâna dreaptă, iar în stânga c-o sidilă în care aducea un caş pentru cumătru-său, popa Eftimie.

Bughea se cobora arareori din munte, ş-atunci sta o zi încheiată în sat, de se mai lua cu oamenii.

În dreptul primăriei se opri. În ogradă se adunaseră o mulţime de oameni: moşnegi, femei cu copii în braţe, flăcăi; stăteau pâlcuri-pâlcuri şi vorbeau. Vreo câţiva se aşezară pe laviţe.

Bughea îşi rupse din drum şi veni dintr-o întinsoare între băietani.

— Da' ce v-aţi adunat, mă, că doar nu-s acum sorţii? le zise el.

Unul dintre flăcăi îi dădu, în glumă, un pumn în umăr şi-i răspunse:

— Trece doftorul, Bugheo, prin plasă.

Ciobanul rămase o clipă locului, mirat, apoi începu să râdă. Toţi întoarseră capetele spre el. Atunci el îi întrebă:

— Bine, mă, şi dacă trece doftoru, îi ieşiţi înainte ca la împăratul?

— Eu am venit cu mămuca, spuse un flăcău.

— Eu mi-am adus pe soru-mea, spuse un altul, că se topeşte aşa, din picioare, ca ceara.

Ciobanul începu iar:

— Ghine, da mătuşa Casandra nu-i în sat? Adică voi credeţi că doftorul vostru e mai ceva ca dânsa?

— Ştie, ştie, bădiţă, îi răspunse o fată care sta mai la o parte, ştie, că pe tătuţa el l-o vindecat.

— Tacă-ţi gura, fa! Nu ştie nimica. Dacă ţi-o fi scris să mori, apoi mori cu zece ca el. Fa, tătâne-tău s-o îndreptat c-o avut zile. Ştii tu? Apoi iaca aşa! O avut zile.

Bughea îşi împinse căciula pe ceafă, puse sidila pe-o laviţă, se aşeză şi el jos şi se uită împrejurul lui, căci se strânseseră cu toţii.

El o ţinea pe-a lui:

— Da' pe a Ruxandii de ce nu l-o vindecat?

Un moşneag bunduc, cu două tufe mari de păr alb ieşite de sub căciulă, deasupra urechilor, se vârî printre oameni până lângă cioban, îşi puse mâinile subsuoară, apoi se amestecă şi dânsul în vorbă:

— Da; de ce nu l-o îndreptat?

— Păi nici el nu-i Dumnezeu, zise o femeie ce ţinea un copilaş cu ochiul umflat.

Bughea parcă se înfurie:

— Nu l-o îndreptat, că merge în bobote: când e omul voinic, se răţoieşte, că ştie el că firea lui îl scapă; când e slab, ia-l de unde nu-i, nici nu vine să vadă măcar pe cel ce trage de moarte. Că doar mi ţi-l cunosc eu! Apoi întoarse capul către o bătrână, strânsă mototol în pragul uşii, şi o întrebă: Ce ai, mătuşă Vasâlcă?

Bătrâna deschise ochii, parcă îşi aminti de ceva, se luă cu mâinile de cap şi începu să şi-l poarte într-o parte şi-ntr-alta:

— Capul, mai băiete, capul mă omoară. Apoi dădu drumul povestei, pe care-o spunea la toţi ce-o întrebau: Şi, să vezi, mă ţine de la Sân Petru. M-o apucat aşa deodată, m-o fulgerat prin ochi, şi de-atunci întruna mă taie înăuntru... Gemu de câteva ori şi adăugă: Am venit să-mi deie ceva doftorul, c-o fi ştiind el ce am.

Ciobanul lovi cu mâna în vânt, ca şi cum s-ar fi apărat de-o muscă, se gândi puţin, zâmbi, ş-apoi se-ntoarse către flăcăi:

— Când vine doftorul?

— Apoi trebuie să pice acuma.

Bughea se sculă în picioare, îşi scoase pieptul în afară şi le spuse:

— Măi, mă vedeţi voi pe mine? Sunt eu om voinic, ori nu? ... Hai, cine s-o lupta cu mine şi m-o doborî, îi dau caşul.

Flăcăii tăcură.

— Ei, urmă el, dacă m-oi preface bolnav, eu zic că doftorul mă crede.

— Îra! făcu unul.

— Ghine! Iaca, eu las caşul ici, şi-al tău să fie, măi fârtate, dacă n-o zice doftorul că-s bolnav.
Nici nu isprăvi bine vorba, şi din depărtare se auziră clopoţeii unei trăsuri.

— Vine, vine, spuseră câţiva.

Peste puţin se opri trăsura. Dintr-însa sări jos un om scurt, plinuţ, cu mustăţile rase, cu gura ieşită, ca un bot, înainte; de-a lungul urechilor cu favoriţi încărunţiţi şi scurţi. Purta pălărie neagră, înaltă, redingotă lungă, şi în mână ducea o lădiţă, pe care-o ţinea de-un mâner. Umbla iute-iute, cu paşi mărunţi, se întorcea la dreapta şi la stânga, parcă îl apucase ameţelile, şi întreba pe toţi: Unde-i primarele, unde-i primarele? până ce intră în primărie.

Ciobanul se sculă în picioare şi spuse:

— Parcă-i un momiţoi.

Flăcăii râseră.

Peste câteva clipe notarul ieşi în uşă de strigă:

— Să vie bolnavii încoace!

Din pâlcuri se rupse o mulţime, ca să se ducă. Bughea se sculă şi el; câţiva flăcăi intrară cu dânsul înăuntru, iar alţii rămaseră în sală, la uşă.

Femeile se înşirară lângă peretele din stânga, bărbaţii lângă cel din dreapta; în mijloc, la o masă, doctorul, primarul şi notarul.

Notarul îi chemă pe rând, mai întâi pe femeile cu copii.

Doctorul le vorbea repede; de-abia îi prindeau cuvintele:

— Unde-l doare, unde, unde?

Când îi arăta, împreuna palmele:

— Aha! bine, bine!

Apoi se pleca, se răsucea, punea urechea la pieptul şi la spatele copilului, şi toată vremea cât asculta, ţinea ochii închişi; iar când ridica în sus capul, îi deschidea, clipea des, ca şi când i-ar fi intrat într-înşii colb.

După ce sfârşea, se repezea la lădiţă, scotea câte un praf, îl învălea în hârtie de ţigară şi i-l băga bolnavului, cu de-a sila, pe gât.

— Înghite, înghite, năucule! Dă-i apă, aşa, dă-i apă!

Câteodată se spărgea hârtia şi amăreala se împrăştia în gura copilului, care începea să urle, de nu se mai auzea nici în cer, nici pe pământ.

Ciobanul se uita întins la doctor.

Când sfârşi cu copiii, căută, în odaia de alături, câteva femei; după ce plecară acestea, veni rândul bărbaţilor; apoi, când sfârşi şi cu aceştia, se ridică, la urmă, şi ciobanul, să vie. Păşea bleg, cu capul în jos. Lângă uşă flăcăii se îmbrânceau unii pe alţii.

Doctorul se uită; îşi răsturnă capul pe spate, ca să poată vedea faţa lui Bughea. Se minună:

— Mare namilă de om! spuse primarului. Apoi se întoarse către cioban: Da tu ce ai?

Bughea îşi muie glasul, rătăci mâna peste trup, voi parcă să arate la cap, apoi îşi luă de seamă, duse mâna în partea dreaptă, în deşert:

— Mă doare straşnic ici, tare mă doare, domnule doftor. De-aghe merg.

Doctorul se dete mai înapoi, să-l poată privi bine, apoi clipi şi-i spuse:

— Se poate, se poate. Nu mă uit eu că eşti cât un munte.

Pe urmă îl pipăi pe sub cămaşă; îl întinse pe-o bancă, îl ciocăni şi-i zise:

— Te taie aşa din când în când. Ori parcă te împunge. Ha?

Bughea îngăimă:

— Da, aşa, chiar aşa, domnule doftor.

— Eşti bolnav de mai, băiete, de mai. Dar pentru asta n-am doctorii cu mine. Trebuie să-ţi iei de la târg. Ai cu ce? Să-ţi dau o însemnare.

— Daţi-mi, că eu şi mâini mă răped până la Cheatra.

Doctorul luă un creion şi începu să scrie, ca şi cum ar fi împuns hârtia. Flăcăii râdeau înfundat. Bughea se plecă peste umărul doctorului şi după ce acesta sfârşi de scris, ce-i veni să facă din gură aşa, ca atunci când vrei să sparii un copil:

Chhâu!! Doctorul tresări şi-l întrebă:

— Ce ai, ce te-a apucat?

Bughea luă repede însemnarea de pe masă, iar flăcăii începură să râdă cu hohot. Primarul ţipă la ei.

Dar doctorul se înfuriase:

— Ia staţi, de ce râdeţi, de ce râdeţi, nepricepuţilor?

Atunci unul mai mehenghi răspunse:

— Dă, râdem şi noi, c-am pus un rămăşag cu ist de l-aţi căutat. Că el ne-o spus că n-are nimica şi c-o să vă-nşele.

Doctorul se repezi la lădiţă, o închise, ţipă ca ieşit din minţi:

— Plecaţi, nepricepuţilor, năucilor!

Şi ieşi afară.

Biata babă, cea cu capul, care adormise şi se trezise tocmai acuma, se luă după el:

— Fă-ţi pomană, domnule doftor... mă omoară capul... m-o luat aşa, dintr-o dată... Parcă m-o fulgerat.
Dar doctorul se sui în trăsură şi plecă.

Baba rămase văicărindu-se în gura mare. Atunci Bughea o luă de mână şi-i zise râzând, făcând din ochi la ceilalţi:

— Nu te mai boci, mătuşă, că-ţi dau ţidula care mi-o făcut-o mie, să-ţi iei doftorii şi să te ungi.

Bătrâna se însenină.

— Taci, dragul mătuşii!

— Iaca zău. Da trebuie să te duci la Cheatra, la spiţărie, să o faci.

— Mă duc, mă duc. Dumnezeu să-ţi lungească zilele!

Şi bătrâna luă hârtia, o strânse în patru, o vârî în sân şi se duse mulţumită. Flăcăii rămaseră râzând. Primarul se învârtea printre oameni, făgăduind să facă cercetare, să le arate el celor cu pricina, care supăraseră pe doctor.

În urmă Bughea îşi luă sidila, dădu flăcăilor "ziua bună" şi plecă, foarte vesel, la cumătrul său, popa Eftimie. Când ajunse, îi sărută mâna, îi dădu caşul şi-i povesti, de-a fir-a-părul, toată întâmplarea.

Sfârşi râzând:

— Cică mă taie, mă împunge prin mai. Şi eu n-am fost bolnav de zilele mele. Cum o să mă împungă?

Popii nu-i prea plăcuse purtarea finului, numai da din cap; după ce mântui ciobanul, îi zise:

— Orişicum, taică, acela-i om cu carte; dacă ţi-o zis că ai ceva, ăi fi având, mai ştii?

— Taci, sfinţia-ta, că eu, cum ţi-am spus, n-am fost bolnav de zilele mele.

Popa iar clătină din cap.

— Dă, îi om cu carte, îi om cu învăţătură, taică.

Bughea rămase pe gânduri; mai stete puţin, apoi, văzând că părintelui nu-i prea plăcuse gluma lui, plecă. O luă prin sat. Se întâlni cu primarul.

— Să ştii că ţi-o coc eu, măi Bugheo, îi zise acesta.

— Păi bine, domnule premare, cum o să mă înjunghie în mai, că eu rup ghioaga asta în două.

— Ai să vezi tu, ascultă ce-ţi spun eu!

Şi primarul, rotofei, cu pălăria de pâslă pe ceafă, se depărtă încet, călcând ca din pod în bocâncele cu talpa groasă de-un deget.

Pe cioban îl opreau toţi:

— Îl jucaşi, Bugheo!

Flăcăul parcă simţea nevoie să spuie la toţi că el rupe ghioaga în două, că nu putea să-l împungă în mai aşa, din senin.

— Cum să mă-mpungă, mă?!

Şi râdea cu hohot, în gâlgâiri scurte, de răsuna uliţa.

Către seară ieşi din sat şi luă drumul spre stână.

Când ajunse, oile erau în strungă, ceilalţi ciobani stăteau pe scăunaşele spătariului şi mulgeau. Bughea îşi azvârli căciula pe ceafă şi strigă: Cu ghine!, apoi se aşeză şi dânsul în rând cu ceilalţi, luă o cupă şi bău, însetat, laptele dintr-însa.

Apoi întoarse capul:

— Mă, în Stejărel o fost azi doftoru.

Ciobanii mulgeau înainte.

— Auziţi voi, o fost doftorul în Stejărel... Da ţi l-am jucat eu!

Ciobanii lăsară din muls. Bughea urmă:

— Că venise oamenii la dânsul ca la biserică. Şi eu le-am zis: Mă, doftoru nu ştie nimica... El şi pe mine m-o găsi bolnav... Şi-am pus rămăşag că m-o găsi.

Apoi Bughea povesti toată întâmplarea şi încheie:

— Să-l fi văzut cum mă sucea, cum mă bocănea, şi da mereu: Că mă împunge, că mă taie prin mai.

Ceilalţi se puseră pe râs. Dar baciul le făcu semn.

— Hai, că-nnoptăm.

Oile intrau pe rând prin deschizăturile spătariului. Laptele cădea în cupele din găleţi, sărind în stropi albi şi mărunţi, ca şi cum fierbea.

Ciobanii gâfâiau, osteniţi.

Deasupra muntelui, deasupra brazilor negri, luna îşi închega turta ei de ceară. De undeva, departe, răsuna un bucium. Bughea zise:

— He-he, ist de buciumă îi Ungureanu, îi Joji de pe Onofrei.

Se sculă, se scutură să-şi alunge gândurile care parcă-l cuprinseseră, se duse la aripa oilor, într-o colibă, unde dormea dânsul, luă buciumul şi suflă prelung. Sunetul se împrăştie departe, departe, furişându-se din munte în munte.

Dar cum sufla aşa, deodată i se păru lui Bughea că-l taie prin deşert, în dreapta. Lăsă repede buciumul şi se apucă de mijloc:

— Măi, al dracului!

Apoi veni în stână. Ceilalţi strecurau laptele în budăie.

Bughea nu-şi putea ţine vorba în gură:

— Aţi auzit, cică-s bolnav de mai!

Tovarăşii lui iar râseră.

Şi fiindcă-n ziua asta era slobod, se duse într-un colţ să stea, dar parcă simţi din nou o împunsătură, în acelaşi loc; se frecă şi, printre dinţi, îi scăpă iar mirarea:

— Măi, al dracului!

Stete ce stete, apoi se duse în coliba lui şi se culcă. Adormi repede, dar visă urât. Se făcea că se întâlnise în munte cu o dihanie uricioasă, un fel de maimuţă cu unghii lungi şi ascuţite. Cum îl zări, se şi repezi la dânsul; dar el o cuprinse în braţe, o strânse voiniceşte, ferindu-şi chica, se rostogoliră pe iarbă, şi la urmă o dovedi. Dar cum se zvârcoleau jos, dihania îi înfipse unghiile în deşert, în dreapta. Se sculă asudat, trăgându-şi sufletul, ca şi cum s-ar fi luptat într-adevăr. Îl durea straşnic în partea dreaptă. Bughea se ridică în picioare, se frecă la ochi, apoi de data aceasta spuse tare, înfuriat:

— Măi, al dracului!

Şi ieşi din colibă. Luna parcă încremenise drept în creştetul stânii. Dinăuntru se auzea răsufletul oilor. Ciobanul se coborî în vale, se duse la şipot să bea apă; izvorul curgea repezit; în bătaia lunii, parcă era de lapte. Răceala apei îl mai dezmetici. Dar durerea o simţea acum desluşit: parcă-l împungea un ac. Se întoarse şi se culcă iar.

Durerea îl ţinu şi a doua şi a trea zi. Îl ţinea întruna.

Ciobanii, cărora la urma urmei le spuse, îl râdeau:

— Ţi-o intrat în cap ca la muieri. Ai slăbit, prostule. Ai vrut să-ţi baţi joc de doftor, şi te-o mâncat dânsul fript.

Baciul bătrân îl bătu pe spate:

— Odată şi-odată tot trebuia să ţi se împlinească: prea credeai şi tu lumea proastă.

Bughea îşi aducea acuma aminte mereu de cuvintele popii Eftimie: "Ăi fi având ceva dacă ţi-o spus... Acela-i om cu carte". Pe zi ce trecea, slăbea mai tare; se silea să ţie într-însul tot ce-i fulgera prin minte, să nu mai spuie nimănui nimic. De multe ori vroia să se ia cu altceva, râdea, dar când credea că a scăpat, deodată acul îl împungea; atunci se înfuria, îi venea să se azvârle cu capul în jos într-o prăpastie.

Ca să se întoarcă în sat, nici nu se gândise. Cum avea să dea ochi cu flăcăii? Dar într-o bună zi, răzbit, lăsă ruşinea la o parte şi se coborî din munte.

Când îl văzură flăcăii, aproape nu-l mai cunoscură. Unii se uitară îngrijaţi la dânsul, alţii râdeau pe ascuns, căci tot le era frică.

Bughea vorbea cu capul plecat:

— Dă, pesemne că tot eram eu bolnav. O fost într-un ceas rău gluma.

Primarul, când auzi, veni într-un răsuflet să-l vadă.

— Ei, Bugheo, văzuşi pe dracul?

Ciobanul tăcu. De-abia trecuse o lună şi jumătate de la întâmplarea lui. Primarului i se făcu oarecum milă:

— Vino mâine, că trece iar domnul doftor pe-aici. Ca să-l împăcăm, am fost de patru ori la dânsul, la reşedinţie. Că alergau bieţii oameni până acolo, la el, din pricina ta.

Bughea se duse la popă, să mâie noaptea; acesta îl boscorodi:

— Vezi, băiete, cu Dumnezeu şi cu învăţătura, care tot dânsul neo dă, să nu te pui. Iacă ce-ai păţit. Stai şi te odihneşte, şi mâine dimineaţă, la doftor, taică! Să te rogi cu lăcrimile în ochi, să-ţi dea ceva, să te puie pe picioare, cum ai fost.

A doua zi dimineaţă, când ajunse la primărie, doctorul şi venise, căutase aproape pe toţi, mai avea vreo doi-trei.

Flăcăii se strânseră să vadă pe Bughea, care rămase puţin în sală până ce se isprăvi cu ceilalţi, apoi intră şi dânsul, smerit.

Primarul vorbi încet ceva doctorului la ureche; acesta se uită la flăcău, clipi, îşi apropie palmele bucuros, apoi zise:

— Aşa! Ei, tot te prefaci, fârtate? Ia întinde-te ici.

Ciobanul se întinse pe bancă, doctorul îi ridică, peste cap, cămaşa, îl ciocăni, îl căută îndelung, apoi înălţă capul.

— Te-ai uns cu doctoria ce ţi-am dat?

Bughea de-abia îngăimă:

— Nu, sărut mâna.

Doctorul făcu o mişcare, ca şi când ar fi vrut să-i dea o palmă, strâmbă din nas, îl mai ciocăni, mai sus, mai jos, apoi se întoarse către primar:

— Vezi-l? Atunci o fi fost bolnav, dacă i-am spus; dar acum n-are nimic, nimic; îi teafăr.

Flăcăii se uitară cu gura căscată unii la alţii.

Bughea începu să se vaite.

— Mă împunge, aşa, ca o sulă... Nici nu pot dormi.

Doctorul îl ciocăni în frunte:

— Ţi-a intrat în cap, ţi-a intrat în cap! Ce aveai atuncea nu mai ai acuma; să mănânci bine şi să nu te gândeşti la boală, năucule!

Bughea parcă se mai însenină o clipă, apoi iar începu să se vaicăre.

Doctorul, furios, clipi repede, luă un praf de chinină, îl vărsă întrun pahar cu puţină apă şi i-l întinse.

— Na, bea asta, să nu te duci aşa... cu mâna goală.

Ciobanul bău şi se oţărî ca de moarte:

— Nu mai sunt eu om de-acum! zise el.

Doctorul închise cutia, mai vorbi, răstit, cu primarul, şi porni. Dar când vroi să iasă din odaie, deodată se repezi pe uşă o babă cu o găină subsuoară baba ceea cu durere de cap. Cum îl văzu pe doctor, îi întinse găina şi-i aruncă repede un potop de mulţumiri:

— Dumnezeu să-ţi deie sănătate, sufleţele, să trăiaşti o sută de ani, să nu mai îmbătrâneşti dintr-atâta, că mi-ai scăpat zilele.

Doctorul se opri, îşi zbârci faţa iară nemulţumit, se uită la ea şi, după ce se gândi puţin, îi zise:

— Da, da, îmi aduc aminte de tine, dar... Eram supărat şi nu ţi-am dat nimic.

Pe chipul babei trecu o lumină de zâmbet, apoi urmă repede:

— Nu mi-ai dat, dar tot din ţidula dumitale se cheamă că m-am vindecat, că mi-o dat-o ciobanul ista, de-am făcut alifie la Cheatra. Şi cum m-am uns la tâmple, cu mâna mi-o luat durerea. Iaca aşa, cu mâna...

Doctorul nu-i dete vreme să isprăvească, se strâmbă grozav, o îmbrânci la o parte şi ieşi strigând cât îl ţinea gura:

— Aista-i un sat de năuci, domnule, un sat de năuci!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA