Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Candela

Pe cât mi-aduc aminte, asupra semintii ei de lumină mi-am deschis ochii, După lumina zilei, lumina ei am înteles-o mai întâi. Ţin bine minte. O văd în faţa pătişorului meu atârnând la capătul braţului de argint, ca un rod de aur cu miezul străveziu, cu sâmburele de aur.

Ciudată înfătişare luau icoanele din iconostas, subt lumina ei slabă şi trandafirie. Sf. Nicolae, mai ales, — icoana cea mai mare, lua parcă fiinţă. Mi se că privesc, pe o fereastră, un bătrân cuminte care-mi putea da toate, când eram astâmpărat, şi care avea putinţă să-mi iee totul când eram obraznic.

Ţiu minte şi umbrele de pe perete. Pătişorul meu, parcă se desfăcea, se lipea de zid, îndoindu-se în două la ungher, iar reţeaua patului se prelungea până sus spre bagdadie, ca un voloc, în ochiurile căruia, florile de pe perete păreau nişte peştişori. Iar pologul patului se înălţa în bătaia candelii, se înălţa până sus de tot, ca un bătrân în mantie.

Mai târziu, nu cu mult mai târziu, îngenunchiam, supt prevegherea mătuşii Zoea, pe pernuţa verde de catifea, în fata iconostasului, în care lumina candelii bătea acuma altfel. Sf. Nicolae rămânea acuma, acolo aşezat în rama lui aurită, şi din dosul iconostasului aceluia, căruia flacăra slabă a candelii îi dădea o adâncime mare, ştiam că e la un alt sfânt, mai mare, pe care nu-l puteam vedea şi care mă vede, —Sf. Dumnezeu cum îi ziceam noi copiii. Multă vreme, la început, am crezut că lumina candelli e o stea care arde veşnic. La dreptul, nici astăzi nu-mi amintesc să fi văzut vreodată pe mătuşa aprinzând-o. S'o fi silit bătrâna bună şi inţeleaptă, să-mi păstreze o credinţă!...

Apoi ani după ani au trecut. Fiecare cu bucuriile şi necazurile lor. Acolo, sus, candela ardea. Si într'o zi n'am mai văzut pe mătuşa.

M'am trezit bine în faţa mormântului ei.

A fost cea dintâi pierdere pe care o'ncercam, cea mai grozavă durere. Sufeream întâia despărţire.
La mormânt i-a pus candela aceasta, candela pe care ea o îngrijise, ca şi când într'adevăr, ar fi vrut să-i statornicească focul pentru veşnicie.

Uneori o mai văd încă. Un paznic o aprinde mereu. Privesc la schimburile ei de lumină, mă întreb dacă raza-i slabă poate străbate acolo, în fund de unde acei ce-au fost ochii rnătuşii mele o mai privesc poate...

Şi-mi văd toată copilăria luminată de păhărelul acesta fraged, care mai dăinuieşte încă, şi din licărirea flacării lui şovăitoare parcă trag tot înţelesul vieţii acesteia!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA