| Editura Global Info / Literatură |
Emil Garleanu
Cât un fir de neghină
„Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie să te îndrepţi.” Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică. Şi spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche şi-i ieşise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai; dar când a întins aripioarele şi-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiaşi dată a cunoscut greul. Şi spusele furnicii i-au venit în minte... Ce era? O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânţă. De unde venea? Din iarbă; ţinea minte că se trezise sub o rochiţa-rândunicii. Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, asta era greul!
S-a coborât de pe frunză şi-a purces să caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo, — furnica nicăieri. Altele a întâlnit, dar grăbite. Furnicile nu prea stau de vorbă. A mers mult şi bine; altă gândire n-a mai auzit. „Înţelepciunea e rară”, se gândea biata gânganie. Şi acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul! Într-o zi o prinse ploaia; din nebăgare de seamă, căzu într-un şivoi. De-abia scăpă, pe-un pai. Iar altă dată, ce spaimă, Doamne! stătu o clipă, fără suflare, sub talpa cizmei grădinarului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol. De ce-ţi atârnă viaţa în ziua de azi! Dar trebuia să se păzească cu tot dinadinsul. Trai e acela când eşti nevoit să-l cumpăneşti în fiecare clipă? Umbla numai pe dibuitele: cercetând, ocolind, ispitind. Colo e apă, dincolo oameni, mai la o parte un cărucior cu copii. „La ce m-a lăsat Dumnezeu dacă n-am părticica mea de pământ? se întreba gângania. Unde să mă aşez ca să rămân liniştită?” Atunci în faţă i se ridică deodată casa, locuinţa stăpânului grădinii. „Sus, acolo, trebuie să fie bine... dar e prea înalt.” Să se ridice cu cumpătare. Întâi zbură pe vârful unei gherghine; de acolo, pe-un copăcel, pe-un călin; pe urmă, pe iedera dimprejurul balconului. În sfârşit, iat-o: a ajuns. S-a aşezat pe marginea streşinii. Uf! Cum arde tabla. Soarele o dogoreşte, un chin! Vasăzică, şi aici, iad. Şi gândul o munci iar: Ce rost avea pe lume?... Toate celelalte vietăţi păreau că au o chemare. Şi fluturul? Cum de nu. Dar fluturul e încântarea ochilor, floare zburătoare, o picurare vie din curcubeu. Furnica îşi face casă, agoniseşte, trăiesc mii la un loc; furnica, dacă ar fi de o sută de ori mai mare, i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce atâtea dobitoace, mari cât munţii, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina... toate, toate. Şi ea? Seama ei pe lume?...
În clipa aceea gâza prinse cu ochişorii o semene a ei zburând pe sus, căutând poate un loc de scăpare ca şi dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când, ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de sub streaşină şi prinse din zbor tovarăşa de suferinţă. Peste o clipă se auziră ţipătele de bucurie ale puişorilor cărora rândunica le aducea hrană. Şi gângania, biata, îşi dete seama: „Vezi, asta e soarta noastră: să hrănim păsările, care au ce căuta pe lume!”...
... Gâza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puţin; apoi săgeată străbătu din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi. Şi, îndată, puişorii primeau, gălăgioşi, pe mama bună ce le aducea iar hrană.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
