Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Emil Gârleanu

    Chipuri de demult

    Nimic nu se desprinde mai lămurit din trecut, ca unele chipuri pentru cari mima ţi-a bătut mai tare, de dragoste sau de milă. Oamenii aceia îţi rămân bine întipăriţi în minte, ca şi cum şi-ar îi apăsat într-însa obrazul, ca într-un aluat ce le-a păstrat, neatinsă, asemănarea. Şi câteodată, când poate nici nu credem, atunci răsar şi ele, ca venite dintr-o alta lume, prin care am trecut şi noi cândva.

    "Bine-aţi venit! dar, chipuri dragi ale copilăriei mele!… Bine-aţi venit! aici, în mintea mea, căci odată cu voi vin şi împrejurările, şi vremea, şi farmecul zilelor de-atunci!… Staţi, încet, să vă văd pe fiecare, bine-bine, să vă înfăşor cu dragostea sufletului meu, cum atuncea vă petreceam, unora dintre voi, pe după gât, braţele mele de copil!"


    Mătuşa Smaranda

    Mică, mototoli tăparcă, în fusta ei verde, şi-n caţaveica roşie căptuşită cu blana de vulpe, parcă o văd, ici, pe scaun, în faţa mea. Umbla totdeauna legată la cap cu un tulpan alb, curat, cu capetele înnodate drept în creştet, ca doua urechiuşi. Avea sprâncenile îmbinate, aşa de îmbinate, că multă vreme nu m-am lămurit de ce mătuşa Smaranda are o singură sprânceană stufoasă, ce pleca de deasupra ochiului stâng, tivea toată marginea de jos a frunţii şi, la capătul ochiului drept, se cobora aşa de mult, ca şi cum s-ar fi unit cu geana. Ochii ii erau verzi, şi supt fiecare dintre ei, drept în umerii obrajilor, avea câte o aluniţă. Faţa îi era zbârcită ca o smochină. Era iute la treabă şi ocăra pe toii. Iar vorba ei era, câteodată numai, cepeleagă. Strângea parale şi, când aduna mai multe, nu ştia ce sa facă cu ele.

    Într-un an, înainte de sărbătorile Crăciunului, şi-a luat, după multă chibzuinţă, un palton. Îi plăcea să umble bine îmbrăcată. Şi-a luat un palton lung, până-n pământ, cu înflorituri de găitan pe la poale, cu gulerul şi betiţele de blană. S-a arătat la toţi cu dânsul, a firitisit-o fiecare’ai casei; era mulţumită mătuşa Smaranda, şi ar fi fost şi mai fericită dacă nu i s-ar fi părut paltonul cam greu. Să fi avut bătrana, pe atunci, vreo şaizeci de ani.

    Aşa, în ajunul Crăciunului, spre seară, fratele meu mai mic mă cheamă să-mi spuie, în taina, ceva:

    — Uite ce-a ascuns mătuşa Smaranda!… Îmi zise el, şi-mi arătă o grămăjoară de patace de plumb, mari cât unul de 5 lei.

    ÎI întreb:

    — De unde le-ai luat?

    Atunci frate-meu mă desluşeşte: jos, la poalele paltonului cu pricina, la mijlocul fiecărui nod de găitan, fuseseră puse, ca o floare, rotogoale de plumb învalite în postav. Ce nu descoperă copiii? Frate-meu dăduse de urma lor, şi le scosese cu briceagul. Dar ce plânsete pe mătuşa Smaranda! Ce suspine, ce ocări!…

    A doua zi, mătuşa Smaranda s-a îmbrăcat şi-a plecat în târg. La întoarcere aduse un şirag de smochine, şi jumătate din el, da, jumătate, l-a dat lui frate-meu. Spre seară am aflat pricina: frate-meu, scoţându-i de la poale bucăţile de plumb, îi uşurase paltonul…

    "…Ce te-i fi făcut, dragă bătrână? în ce colţ vei fi trăind, apăsată de ani, sau supt ce cruce te-i fi odihnind de încordările unei vieţi lungi şi obositoare, mătuşă Smaranda?"


    Petrişor-Ghiavolul

    Era cât un mijloc de om, nu mai mare. Era băiatul bariergiului de la bariera Copoului. Şi tătâne-său îl îmbrăca iarna în ciubote cu carâmbi, cojocel cu blană de miel, îi încingea tot mijlocul şi pieptul într-un brâu roş şi-i turna o căciulă brumărie, ţuguiata, în cap — îmbrăcăminte de haiduc.

    Poate să fi fost Petrişor numai cu vreun an, doi mai mare decât mine; dar era fălcos, îndesat şi ţeapăn, că părea totdeauna răsărit ca un trunchi din sucul pământului. La Crăciun şi la Anul Nou, porţile ne erau deschise: veneau colindătorii şi urătorii, rânduri-randuri; veneau oameni mari, veneau băieţi şi fete. Dar de nici unul nu făceam mai mare haz ca de Ghiavolul, cum îl porecliseră ai noştri pe băiatul rohatgiului.

    Noi îl aşteptam în fiecare an, căci venea întotdeauna cam pe dfupă-prânz. Ne uitam spre rohatcă: printre valurile de omăt începea să se zărească o mogâldeaţă cenuşie, apoi mogâldeaţă se mărea, se mărea, şi-n locul căciulei vedeam în întregime trupul lui Petrişor. Păşea îndrăzneţ, împlântânau-se până la genunchi în troiane. În poartă se oprea, răşchira picioarele, sufla ostenit şi ne striga:

    — Eu să vă cânt? Ha?

    Mama îl lăsa să strige de mai multe ori, căci îi plăcea să-l vază înţepenit în glezne, cu mânile în buzunarile pantalonilor, vorbind cu glasul furios parcă, scuturându-şi capul la fiecare întrebare ca şi cum ne azvârlea cuvintele în geam:

    — Eu să vă cânt? Ha?

    Şi când îl chemam, punea capul în piept, se zvârlea voiniceşte, se oprea în faţa ferestrei, ţintea streşina casei, ca şi când acolo era scris Pluguşorul şi, legănându-se când pe un picior, când pe altul, începea:

    „Aho, aho! copii şi fraţi.
    Staţi puţin şi nu mânaţi…”

    Când sfârşea, îşi trecea podul palmei pe supt nas, îşi arunca mai pe ceafă căciula şi se uita cu ochii lui albaştri, curaţi şi frumoşi la noi:

    — V-am urat!

    Mama îl chema, îi da bani şi bunătăţi…

    "…Ce vei fi făcând tu, Petrache băiete?… Ţi-o mai fi păstrat viaţa ochiul acela îndrăzneţ, trupul acela puternic? Te vei mai fi repezind tu cu bărbia-n piept, ca la lupta, în vârtejul grijelor din fiecare zi? Cine ştie! Dar ce bine îmi pare, Petrache-Ghiavole, că nu te-am mai văzut de-atuncea şi că-n mintea mea nu te-ai mai putut schimba!"


    Vasile poştaşul

    Nu era bătrân Vasile poştaşul, dar noi toţi copiii îi ziceam moşul. Poate unde grijile îl încărunţiseră, poate unde-l vedeam şchiopătând, gheboşat, cu geanta mare, plină vraf de scrisori şi gazete, atârnându-i ca o piatră de gât. Trebuie să fi fost tras la faţă moş Vasile, să fi avut ochii şterşi, pentru că din tot chipul lui nu-i ţin minte decât nasul, nasul înroşit de ger, căci vara, nu ştiu’de ce, nu i-am văzut decât şapca. Cu toate acestea, parcă nici n-am nevoie să ştiu mai mult din chipul lui moş Vasile, aşa îl am de ajuns în minte. Dar ce mi-a ramas încă în auz e glasul acestui om. N-am auzit glas mai jalnic ca al lui. Când venea să spuie: „Aveţi o scrisoare!” îmi venea să plâng. De cincisprezece ani împărţea scrisori în dealul Copoului. Tata îl iubea mult. Îl ajutau toţi. Avea şase copii; la Anul Nou venea cu cei mai răsăriţi.

    Odată, într-un ajun, a venit singur. Tata i-a ieşit înainte şi i-a dat, ca în fiecare an, darul în bani. Apoi i-a urat:

    — Să trăieşti, Vasile; să-ti trăiasca şi să-ţi fie fericiţi copiii.

    Atunci, cum stam lângă tata, am auzit glasul jalnic al poştaşului răspunzând numai atât:

    — Ah! aseară mi-a murit fetiţa…

    Tata a tresărit, a băgat repede mâna în buzunar şi, fără să se uite, i-a dat bani mulţi. Apoi m-a luat în braţe, de m-a sărutat lung, pe frunte.

    "... Va mai fi bătut mult încă moş Vasile uliţa Copoului; va mai fi răsunat de multe ori încă glasul lui adânc la uşile oamenilor de pe acolo: „Aveţi o scrisoare!” Dar la casa albă, din preajma gradinei lui Vodă Sturza, nu ne-a mai găsit pe noi…"


    Moşul Alecu

    Era slăbănog; cu obrazul tras; cu bărbiţa albă, pe care şi-o tundea singur; avea ochi cenuşii şi capul chel. Mustăţile îi erau îngălbenite de ţigară — fuma aşa de mult, că din ele ieşea veşnic fum. Umbla plecat înainte, zâmbea veşnic şi citea neîntrerupt despre stele.

    Multe ştia; foarte multe ne povestea. Dar despre stele cunoştea lucruri spăimântătoare pentru noi, copiii, pe-atuncea; serile, când ne puneam în pat, şi moş Alecu ne povestea cât e de mare soarele, câtă para şi arşiţă, câte râuri de foc sunt într-însul, ne cuprindeau fierbinţelile şi bâiguiam prin somn.

    În serile de toamnă stateam în balcon cu moşul. Şi parcă-l văd cum urmărea, cu degetul întins, căderea stelelor. Noi pândeam să-i spunem:

    — A căzut încă una, moşule!

    Iar mătuşa Smaranda, care sta chichiţă într-un colţ, mormăia:

    — A murit un om!

    Moşul, ca om învăţat, ce ştia cum stă rostul lucrurilor, se supăra foc şi-i zicea:

    — Ia nu mai vorbi fleacuri!

    Şi ne spunea el: cum acele erau fărâmături din stelele ce se loveau între ele…

    — Cap în cap… adăoga batjocoritoare mătuşa Smaranda.

    Iar moşul se înfuria şi mai tare…

    Crescuserăm mari şi-l cam necăjeam, bietul om! Ţin minte că, într-un ajun de Anul Nou, la un revelion, i-am dat, unul peste altul, pahare cu vin, cu şampanie, cu vişinată, cu de toate.

    — De hatârul meu, moşule! îi ziceam eu.

    — Şi de-al meu! îl ruga fratele meu.

    Şi-am ameţit pe moşul! Atunci s-a supărat şi-a vrut să plece acasă. Dar noi l-am dus în odaia noastră de culcare, i-am făcut patul pe o canapea şi l-am culcat, ca pe-un copil, cum ne culca şi el, cu doi-trei ani mai înainte. Când l-am văzut cu capul pe pernă, ne-am pus în genunchi lângă el, l-am alintat pe frunte şi l-am rugat, râzând:

    — Rămâi, moşule, rămâi să te culci la noi.

    Atunci, parcă-l văd, moşul a deschis ochii şi ne-a spus:

    — Ţţţ! mă duc, mă duc acasă. Şi-a dormit!…

    "…Dragă moşule, ce durere m-a cuprins, când am auzit că, singur-singurel, în odaia strâmtă şi săracă, te-ai dus pentru totdeauna, şi eu n-am putut să-ţi alint, ca şi atunci, fruntea, fruntea largă şi lucie de supt care izvorau atâtea poveşti minunate…"


    Atâta lăsăm şi noi pe lume: câte o fărămitură din sufletul nostru în amintirea acelora cari ne-au iubit!




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA