Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Comoara

Prin fereastra murdară, îngustă cât palma, de-abia pătrunde în odaie lumina sură, bolnavă, a zilei întunecoase de toamnă. Doi oţetari îşi frământă, mai încolo, smocurile de flori uscate, şi arareori vântul rătăceşte câte o picătură de ploaie în geamuri — picături mari, smulse din norii groşi, îmbibaţi de apă, ca nişte bureţi. Pe uliţa pustie sună, când şi când, pe pietrele colturate ale trotuarului, călcâiele vreunui trecător grăbit.

În odaie de-abia se zăreşte. Bagdadia plecată într-o parte apasă deasupra uşei ce s-a scufundat, lăsându-şi un colţ mai sus. Soba goală, în harul căreia vântul se zbate ca o pasere prinsă, împrăştie parcă frig. În mijloc o masă şi un scaun. În fund, lângă perete, un pat, în care Ion Rujniţă, fostul paracliser la biserica Vulpe, zace de două luni. Bătrânul stă ghemuit supt cergă, cu capul înfundat în pernă. Are înfăţişarea stinsă a bolnavilor, obrazul învelit de barba mare, netunsă; buzele subţiri, albicioase; ochii înfundaţi sticlesc ca două lumini de candelă.

Bolnavul aţipise; deodată clanţa se mişcă, uşa se deschise încet, din tindă flutură o toană de vânt şi o femeie înfăşurată într-un şal intră şi se apropie de pat.

— Domnule Ioane, am venit, zise dânsa.

Bătrânul deschise ochii, se uită puţin, parcă i s-ar fi împăinjenit vederea, apoi şopti:

— N-am!

— Atunci când o să ai?… Ţi-am adus lapte o lună de zile şi n-am luat de la dumneata nici cinci bani…

Bolnavul începu să tuşească, pierzându-şi răsufletul. Lăptăreasa tăcu; văzând că bătrânul se înăbuşe, alergă afară; aducând tinicheaua cu lapte, turnă puţin în ulcica de pe masă şi-i dădu să bea.

— Bea puţin!

Bolnavul luă, tremurând, ulcica, bău şi se linişti. Apoi ridică ochii şi zise din nou, ca şi cum ar fi plâns:

— N-am… vezi bine că n-am!

Lăptăreasa îl mai privi câtva, îşi înnodă şalul mai bine la spate şi plecă zicându-i:

— Să te găsesc sănătos!

Ion Rujniţă rămase iarăşi singur. Un fior de frig îi trecu prin trup. Alături, în cameră, se auzi un vuiet de tinichele. Poate vreo mâţă. Nu, guzganii! Bătrânul făcu ochii mari şi se uită primprejur cu spaimă. Adormi.

Uşa se deschise din nou, scârţâind, şi o altă femeie, îmbrăcată în negru, intră. Mai întâi se opri, să se deprindă cu întunerecul. Apoi, când zări patul, calcă în vârful degetelor şi veni de se aşeză la capătul lui. Să fi avut şaizeci de ani; de supt barijul negru, şuviţile albe ieşeau până peste obrazul galben, încreţit. În mână ţinea o basma cu care începu a-şi şterge lacrămile ce-i izvorâră una câte una, când privi pe bătrân. Apoi căzu pe gânduri şi rămase aşa.

Într-un târziu bătrânul se deşteptă, deschise ochii şi, văzând pe femeia din faţa lui, crezu că-i tot lăptăreasa şi-i spuse, din nou, cu glas stins:

— N-am!

Dar femeia se sculă, se duse lângă dânsul şi-l luă de mână:

— Ioane, Ioane, eu sunt; eu, Ileana — soră-ta.

Bătrânul se învioră, întoarse bine capul, rămase aşa o clipă, apoi o lumină trecătoare, de bucurie, îi însenină faţa. Adaogă cu glasul sfârşit:

— Mă duc!

Femeia îşi smulse barijul şi începu să-i vorbească, repede, ca apucată:

— Iaca, acum am picat aici. Am venit cu trenul. N-am ştiut. Pălădoaia mi-a spus că ai căzut la pat. Doamne fereşte! Am adus şi pe Măria. Are să vie, are să vie.

Şi iar începu să plângă:

— Că aş fi venit şi la îngroparea lui Gligore. Da unde am putut! Te ştiam pe mata aici. Ştiam c-o să faci tot ce-o fi de trebuinţă, ca pentru un frate ce ne era. Iacă a trecut două luni. Şi te găsesc bolnav, Ionică dragă!

Vorbele surorii lui, bocetele, parcă-l mai dezmorţi pe bătrân. Răspunse:

— De trei luni zac de piept. De mâncare îmi aduce popa Gavrilă… O dată pe zi… supă… Eu n-am nici un bănuţ… Doctorul a venit numai o dată…

Soră-sa îl dezmierdă pe frunte:

— Te-am ajuta şi noi… că Măria, dă! ştii, trăieşte cu un ofiţer. Eu, ce-am putut. Tată n-are! Eu, ca mamă, am închis ochii… Îs femeie! Ş-apoi nu muream altfel de foame?

Şi se plecă peste faţa bătrânului:

— De la cine poţi lua astăzi un ban? Nu-i aşa? Gligore nu ne-a lăsat nimic. Şi a trăit ca un câne, dumnezeu să-l ierte, şi să mă ierte că vorbesc aşa. Dar ce-a făcut? A postit, a dormit în frig, şi de pe urma lui iaca ce-a rămas: bojdeuca asta care ţi-a scurtat zilele — mai bine nu te mai mutai în ea.

Rujniţă îngână:

— Hruba asta m-a omorât!

Femeia rămase tăcută, apoi se apropie şi mai tare de bolnav, începu iar:

— Doamne, Ioane, toată lumea vorbeşte că Gligore a strîns bani. Şi eu l-am văzut odată cu trei galbeni. Când am intrat şedea colo, la fereastră, şi se uita la ei. Când m-a văzut, a vrut să-i ascundă şi i-a scăpat jos; unul s-a oprit ici, lângă uşorul uşii. Cine ştie unde i-a găbjit el! Ai căutat?

Bătrânul vroi să se ridice într-un cot, dar nu putu:

— Unde să cauţi? Aici în odaia asta, e ce vezi… Dincolo, hârburi, peteci… Prin păreţi să cotrobăiesc? Ş-apoi cum am venit, am căzut, după o săptămână, la pat. Poate-s vorbe. Câţiva bani i-a dăruit fetei popii… când s-a măritat… Am stat lângă el până şi-a dat sufletul: nu mi-a spus nimic… N-ar fi lăsat el să moară ca un câne — că n-a avut nici de-o datorie! Aşa vorbeşte lumea!…

Pe bătrân îl cuprinse frigul; îşi strânse cămaşa la piept:

— Tare-i frig; vine iarna.

— Să-ţi fac puţin foc?

— N-am lemne.

Sora lui se îmbrobodi iar cu barijul, îşi scoase batista şi desfăcu un nod.

— Am doi lei. Mă duc să cumpăr lemne. Apoi ieşi.

Rujniţă trase cerga mai jos. Tuşea îl cuprinse din nou. Şi deodată se simţi sleit: parcă cineva i-ar fi tăiat dintr-o dată toate vinele de i se scursese sângele. Bucuria îl înviorase, dar în urmă îl doborî. Un frig straşnic îl cuprinse, parcă stătea întins pe un sloi de gheaţă.

Când se întoarse soră-sa, îl găsi vânăt. Se sperie:

— Hai să-ţi fac repede focul, să alerg la un doctor!

În soba rece, fără pic de cenuşă, focul prinse flacără încet, apoi izbucni cu putere, tremurând hornul. Odaia se lumină. Dar Ion Rujniţă tremura grozav:

— Mi-e frig la picioare!

Soră-sa se apropie de pat.

Bolnavul se gândi puţin, apoi îşi aduse aminte:

— Mi se pare c-am văzut, dincolo, nişte vechituri. Sora lui se uită primprejur şi se îndreptă spre uşa cămăruţei. O deschise. Dinăuntru se împrăştie, deodată, un miros de mucegai. Femeia rămase în prag ca zăpăcită, apoi aprinse lumânarea de pe masă şi intră cu ea înăuntru.

După câteva clipe, se întoarse cu un maldăr de haine vechi, ferfeniţite.

Bătrânul se strânse ghem şi-o rugă de-abia suflând:

— Pune-le… peste picioare.

Femeia se uită la frate-său şi se cutremură când îl văzu în starea aceea; puse hainele aşa, grămadă, peste cergă, şi plecă în fugă după doctor.

Bolnavul aţipi. Într-un târziu i se păru că cineva îi apasă pe piept un bolovan de gheaţă: răsuflarea i se curmă; gheaţa parcă se topea şi apa rece îi străbătea prin toate părţile din trup. Cu cea din urmă putere încercă să zvârle bolovanul, se încordă, dădu din mâni, din picioare, şi se ridică în sus. Se uită primprejur şi nu văzu pe nimeni. Focul ardea liniştit; dar în casă parcă era şi mai rece.

Atunci zări la picioare maldărul de haine; clănţănindu-i dinţii, de-abia se întinse, prinse mâneca unui palton şi-l trase mai peste el; din faldurile paltonului răsări poala unui surtuc; bătrânul vru să-l întindă deasupra, dar, rupt de oboseală, căzu din nou în perne.

Aţipi şi se văzu deodată într-o prăpastie în care ningea. Dar de jur împrejur copacii erau în floare, iarba verde. Iarnă era numai deasupra lui. Fulgii îi acopereau trupul, peste care omătul se înălţa ca un turn. Iarăşi se încorda să se scoale, izbi în patul de lemn; turnul parcă se dărâmă cu un sunet de parale ce zurnuiau. Se ridică din nou; se ţinu într-un cot. Era îngheţat, îşi strânse toate puterile, întinse mâna, apucă surtucul, îl smuci să-l tragă până peste gât, să se încălzească. Surtucul se ţinu mai întâi greu, apoi, ca şi când ar fi scăpat dintr-un ac în care se prinsese, rămase uşor, ca o cârpă. În aceeaşi clipă, un val de aur se răspândi pe pat şi, lunecând jos, pe podeală, galbenii se împrăştiară peste tot, rostogolindu-se, lovindu-se apoi unii de alţii, sunând ca o muzică, îngânând un cântec care smulgea parcă răsunete, clinchete de supt pământ.

Bătrânul deschise ochii mari, spăimântători de miraţi, întinse mâna după aurul ce fugea, apoi ceva parcă i se rupse în dreptul inimei, căzu pe spate şi rămase mort.

Din volumul Visul lui Pilat, 1915

TE-AR MAI PUTEA INTERESA