Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Emil Gârleanu

    Demisia

    Ba cu gluma, ba cu un pahar de vin, nici nu ştii când fuge vremea: odată te trezeşti că se luminează de ziuă! Ion Şerbescu se plecă, dădu perdeaua la o parte, apoi spuse tovarăşului său, Gheorghe Mincu:

    — Mă, se face ziuă.

    Mincu se-ndoi, făcu ochii mici, să pătrundă întunericul sur de afară, apoi bătu cu inelul în marmura mesei:

    — Încă un rând!

    Dintr-un colţ se înălţă o umbră, merse, clătinându-se, până la butoiul de lângă tejghea, dădu drumul canelei şi se îndreptă apoi spre masă, cu două halbe cu bere. Pe urmă, fără nici un cuvânt, se duse şi se topi iarăşi în colţul de unde răsărise adineoare. Mincu dădu din cap:

    — Numai chelner să nu fii!

    Şerbescu răspunse cu îngâmfarea lui de glas, veşnic batjocoritoare:

    — Chelner... şi cântăreţ de operetă.

    — Prea ne terfeleşti şi tu breasla.

    — Ba nu. De câte ori, ca şi ăsta, pentru un cuplet nerod, care a plăcut publicului, nu ţi-ai deschis gâtlejul de cinci-şase ori pe rând?

    — Nu-i totuna.

    — Haide... Prosit!

    Prosit!

    Şerbescu îşi aprinse o ţigară. Prietenii tac o clipă şi se privesc. Şerbescu e plin la faţă; poartă mustăţile rase; are ochii tăiaţi, ca migdala; bărbia ieşită în afară îi dă chipului înfăţişarea aceea îndrăzneaţă şi batjocoritoare pe care o are şi-n întorsătura vorbei. Deşi nu poate să aibă mai mult de treizeci şi cinci de ani, părul, pieptănat cu cărare, e înflorit ici-colo de sclipiri albe.

    Mincu, sfrijit, cu obrajii înfundaţi, aproape fără de gene şi sprâncene, dar luminat de zâmbetul ascuţit pe care meseria cupletistului îl pecetluieşte totdeauna pe buze, se miră parcă: "Îţi merge bine la Constanţa, Şerbescule". Şerbescu, drept răspuns, îşi asmuţă buzele şi dă drumul la rotogoale de fum care ies, una după alta, se rotesc, apoi se-nşiră-n aer, ca o salbă.

    Pe urmă se uită primprejur.

    — Mincule, am rămas singuri.

    Mincu priveşte întinzându-şi gâtul.

    — Nu tocmai, uite, colo, la spatele tău, încă un întârziat.

    Şerbescu întoarce capul; tocmai lângă peretele din fund, un om, cu o halbă dinainte, stă cu ochii pierduţi în gol.

    — Ştii ce, Mincule? spune Şerbescu. Hai să-l chemăm şi pe ăla. Tot suntem numai noi singuri la vremea asta. Şi, fără să mai aştepte răspunsul lui Mincu, Şerbescu se-ntoarce către străin: Domnule, domnule, faceţi-ne plăcerea şi poftiţi la masa noastră. Apoi, către Mincu: Mai petrecem.

    Omul se scoală, îşi ia grăbit halba, pălăria şi paltonul şi, fără nici o vorbă, vine de se aşază, stingherit oarecum, la masă.

    Mincu mai bate cu inelul şi porunceşte: "Un rând!" Umbra din colţ se-nalţă, se clatină din nou pe picioare, se opreşte o clipă — când Şerbescu adaugă: "Trei halbe" —, apoi aduce iarăşi băutură şi se topeşte în fund.

    Cei doi prieteni privesc pe străin. E un om bălan, cu ochii albaştri; zâmbeşte fericit; din părul lins de pomadă i se coboară un cârlionţ pe frunte.

    Mincu ridică halba:

    — În sănătatea dumitale, domnule...

    Străinul se ridică, uluit, şi se-nclină în faţa celor doi artişti:

    — Petru Ştiucă.

    — În sănătatea dumitale, domnule Ştiucă.

    Mincu şi Şerbescu îşi aruncă o privire veselă pe deasupra halbelor. Petru Ştiucă bea pe nerăsuflate halba, apoi, cu ochii în jos, către cei doi:

    — V-am admirat astă-seară.

    Artiştii, la rândul lor, se închină, şi Mincu bate iar în masă:

    — Încă un rând de trei!

    Şerbescu aprinde altă ţigară şi întreabă pe noul-venit:

    — Ce sunteţi dumneavoastră?

    Petru Ştiucă pare încurcat, se-nroşeşte, se întoarce pe scaun şi, în sfârşit, vorbeşte:

    — Nu sunt mai... mai nimic... Vedeţi, am avut multe nenorociri... Aş fi vrut să rămân în gazetărie... dar, vedeţi, nici în gazetărie nu-ţi poţi spune gândul lămurit... eu sunt pentru libertate... da, am făcut şi conservatorul... eu vă cunosc de mult... din Bucureşti... vedeţi, fără libertate, nu e nimic frumos pe lume... şi gazetăria... ei, am avut multe nenorociri.

    — Ia să bem, să bem, domnule Ştiucă, zise Şerbescu, iar Mincu porunceşte încă un rând.

    — Fără de libertate, începe din nou Şerbescu, nu e nimic frumos pe lume. Nu e aşa, Mincule?

    Mincu tuşeşte, se-neacă:

    — Nimic, nene Şerbescule.

    — Dar, în sfârşit, ce sunteţi, domnule Ştiucă?

    Ştiucă iar se mişcă pe scaun, şi zâmbetul lui parcă are ceva dureros; fără de îndoială, îi e greu să facă o mărturisire.

    — Vedeţi... cum v-am spus, am avut multe necazuri... Am luat aşa, deocamdată, o slujbă la... percepţie. Apoi, repede, ca şi când ar vrea să dreagă ce-a zis: Dar vă rog... vă rog să nu vă faceţi o idee rea de mine... v-am admirat astă-seară... am făcut conservatorul... Am fost chiar controlor la teatrele de vară de aici... Pe atunci nu veniserăţi încă dumneavoastră...

    Şerbescu făcu din ochi lui Mincu, apoi strânse mâna poftitului.

    — A! atunci suntem între colegi. Păi de ce nu ne-ai spus de la început, dragă?

    Mincu iar scoală chelnerul să aducă un rând... Chelnerul, necăjit la fiecare zece minute, se trezeşte de-a binelea. Dă perdelele la o parte. Pe geamul aburit, lumina cenuşie nu poate încă pătrunde; dar din uluci se aude cum picură bura de ploaie. Petru Ştiucă a băut trei halbe pe rând, şi acum e la a patra; ochii i s-au împăienjenit puţin şi capul stă aplecat pe un umăr; priveşte prostit; dar, în schimb, a căpătat gust de vorbă:

    — Da, după cum v-am spus, am fost controlor; am şi jucat uneori, da, ştiţi, în roluri mici... ce vreţi... necazurile m-au adus la... la percepţie...

    Şi deodată, se înfurie; cei doi prieteni îl privesc încântaţi.

    — Şi, ştiţi, ca controlor, câştigam mai mult... şi eram liber... Fără libertate...

    Mincu îi dă dreptate şi-l aţâţă:

    — Fireşte: fără libertate, nimic nu e frumos pe lume.

    Lui Şerbescu îi trece o idee năstruşnică prin cap. Ridică halba, golesc băutura câteşitrei, şi mai vine un rând.

    Şerbescu loveşte cu pumnul în masă:

    — Cât ai pe lună, domnule?

    — O sută douăzeci de lei.

    — Şi ca controlor cât câştigai?

    Funcţionarul îşi vâră cele trei degete de la mâna dreaptă în buzunarul jiletcei, scoate pieptul în afară şi dă capul pe spate, de răspunde cu ifos, încâlcindu-se:

    — Pân la o sută şaapte-şaapte-zeeci de... lei pe lună, bez... bez Vlaaşca şi Te-Teleorman.

    Şerbescu se-nfurie:

    — Păi bine, ce-ai căutat atunci la percepţie, domnule? Păi dumneata eşti de percepţie? Dumneata, cu talentele dumitale! Dumneata să-ţi pui capul sănătos sub Evanghelie?

    Mincu îşi înăbuşe râsul; Şerbescu pufneşte, apoi izbucneşte deodată:

    — Dă-ţi demisia, domnule, ce mai stai? Dă-ţi demisia.

    Funcţionarul se-ndreaptă în scaun, parcă ar vrea să se înşurubeze.

    — Aşa... ai dreptate... trebuia să mi-o dau... o să mi-o dau... ce mai vorbă... îmi dau demisia. Apoi bătu, înviorat, în masă, la gândul demisiei: Un rând de trei!

    Ia pe Mincu de umăr şi, arătând pe Şerbescu:

    — Iacă om... aşa, da... Îmi dau demisia... hotărât... Libertatea e totul... Ce-mi pun eu cap sănătos sub Evanghelie?... Pen ce, pentr-o sută douăzeci...

    Şerbescu iar ridică halba:

    — Bravo, domnule; aşa-mi placi... Prosit!

    Afară s-a luminat de-a binelea.

    Pe trotuarul ud se strecoară trecătorii rari; zarzavagiii trec cu căruţele spre piaţă. Cei doi artişti au băut tocmai cât le trebuia să fie veseli la culme. Funcţionarul însă e topit. Din când în când mai suge din cea din urmă halbă câte o înghiţitură şi strigă scurt, cu ochii întorşi spre tavan:

    — Demisia! Demisia!

    Mincu şopteşte, râzând, lui Şerbescu:

    — Bine, nene Şerbescule, ce ţi-ai făcut păcat cu ăsta?

    Şerbescu răspunde înţelepţeşte:

    — Ce-ar fi, dragă, dacă n-am mai îndulci viaţa cu câte o glumă?

    Ceasornicul bate orele şapte. Prietenii sunt cam obosiţi, plătesc, iau între ei pe Petru Ştiucă şi pleacă spre casă. Aerul rece de afară îi înviorează. Funcţionarul se mai trezeşte; dar în minte i s-a înfipt un gând care îl stăpâneşte cu îndărătnicie. După câţiva paşi, se opreşte în dreptul unei tutungerii; intră înăuntru, şi artiştii, după dânsul. Ştiucă se clatină câteva clipe în faţa tejghelei, parcă a uitat la ce venise, apoi strigă deodată:

    — O coală de hârtie... mi-ministerială... şi un timbru de trzeci.

    Mincu se uită la Şerbescu, şi amândoi holbează ochii:

    — La ce iai hârtia, nene Ştiucă? îl întreabă Mincu.

    — Cum la ce?... Pent pentru demisie... îmi dau demisia...

    Şerbescu îl ia cu binişorul:

    — Ia lasă, prietene, n-o să ţi-o dai azi doar... mai târziu... la vară... când or veni trupele de teatru.
    Ştiucă se înfurie:

    — Acum... chiar astăzi... îmi dau azi demisia!

    Plăteşte, ia hârtia şi timbrul şi iese iar în stradă. Aerul rece iar îi trece peste faţă, ca un ştergar jilav, şi iar îl înviorează.

    — Nu ţi-am spus eu, nene Şerbescule, că-ţi faci păcatul cu ăsta? zice Mincu în urmă.

    — Dă, măi, te pomeneşti că şi-o dă, netotul.

    Apoi îl ia pe Ştiucă de braţ.

    — Ia ascultă, dragă prietene, se poate să iai o glumă în serios? Noi am glumit. Dar ce n-am da noi să avem o slujbă ca a dumitale... o slujbă onorabilă, frumoasă.

    Ştiucă îi pune mâna în piept şi-l împinge:

    — Îmi dau demisia... ai înţeles?... Demisia!

    Artiştii nu ştiu ce să facă. Merg câteşitrei tăcuţi.

    Mincu îl întreabă:

    — Încotro, nene Ştiucă?

    — La percepţie... mă duc să mi-o dau.

    — Ce e de făcut cu nebunul ăsta, nene Şerbescule?

    Pe dreapta tocmai se deschidea o prăvălie.

    — Ia haidem să mai luăm un vin, zise Şerbescu.

    Şi, târâş-grăpiş, îl împing şi pe Ştiucă înăuntru.

    În faţa mesei rotunde, Şerbescu îşi toceşte limba, să-l aducă la gânduri mai bune:

    — Dragă, frate Ştiucă, a fost o glumă... Am glumit, bătu-m-ar Dumnezeu să mă bată! Uite, întreabă şi pe Mincu dacă n-am glumit. De ce să-ţi dai demisia? Păi noi, ştii dumneata, cum tragem pe dracul de coadă? Crezi că-i uşor să rămâi aşa, fără cinci parale? Noi am vrut numai să râdem, aşa, prieteneşte. Haide, Ştiucă băiete, haide, de hatârul nostru, dacă ne iubeşti, lasă demisia încolo. Vezi-ţi de slujbă. Hai şi te culcă, mă duc eu la directorul prefecturii, că-l cunosc, să spun că ţi-i cam rău; ba am să-l rog să te şi înainteze, puiule, zău am să-l rog. Haide, Ştiucă dragă, hai acasă...

    Sunt aproape 9 ceasuri de când îl dăscălesc; artiştii cad de oboseală.

    În sfârşit, cu mare greutate, îl iau, îl urcă într-o trăsură şi, după ce îl întreabă unde stă, spun birjarului să mâie...

    În odăiţa sărăcăcioasă şi umedă, c-un ochi de geam cât palma, îl dezbracă amândoi, ca pe-un copil, şi-l pun în pat. Când să plece, Şerbescu îl ia de mână:

    — Nene Ştiucă, ne-ai făgăduit: nu demisionezi.

    Ştiucă îşi deschide ochii şi de-abia bolboroseşte:

    — Bine... bine... de... de hatârul vostru!




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA