Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Fericirea

De mult tare, a fost un om. Era omul acela nici bogat, nici sărac, cum e mai bine omului să fie pe pământ, Şi se vede că tocmai din pricina asta, fiindcă nu gustase nici răul în toate puterea lui, nici binele în toată deşertăciunea lui, se vede că tocmai din princina asta, omulul i se urâse cu zilele, Nimic nu găsea bun, nimic frumos. Simţea că urâtul îl pândeşte cu ghiarele lui de liliac din fiecare colţ al locuinţei, şi o desnădejde grozavă i se lăsa pe suflet. Fericirea! Asta dorea să vadă, să simtă. Să trăiască fericit! Şi într'o seară, cum se uita cu groază la patul care avea să-l înghită iarăşi în salteaua lui, ca într'un sicriu, pentru o noapte întreagă, căzu în genunchi şi lăcrămând se rugă lui Dumnezeu.

,Doamne, zicea el, Doamne îndură-te şi-mi călăuzeşte sufletul. Căci fără lumina ta ce suntem noi, bieţii, pe pământul acesta. Călăuzeşte-mă şi-mi poartă picioarele spre ţara mântuirii, privirile spre hotarele fericirii. Îndură-te Doamne, Doamne!" Şi s'a culcat şi l-a înghiţit salteaua patului, ca un sicriu. Şi-a adormit cu adevărat somnul morţii, şi'n somnul lui un vis i se lumină deodată căci Dumnezeu îi ascultase rugăciunea. Şi visă... Se făcea că e în mijlocul unei câmpii înflorite, — în zorii zilei. Şi n'a clipit niciodată măcar din ochi, să vadă, ce-i şi cum şi lângă dânsui răsări fără de veste un înger, cu aripele ţesute din curcubeu, vestmânt de lumină, cu faţa ca un luceafăr. Şi cum voia să cază în genunchi, în faţa neaşteptatei vedenii, îngerul îl apucă de braţ şi îl ridică în sus îndemându-l:

— Haidem!

— Încotro? îndrăzni el să întrebe.

— Spre ţara fericirii! îi răspunse îngerul.

Şi porniră.

Şi au umblat, au umblat zile, săptămâni, luni, şi într'o bună zi, cam spre a şaptea luna, când vara aşternă numai lăvicere de flori, ajunseră în ţara „Împăratului cel mai norocos". „Iată, îi zise îngerul omului, ai sosit în ţara împăratului celui norocos în războaie, cum îi zic supuşii lui. Priveşte că nu poţi fi privit. Strecoară-te unde vrei şi caută fericirea, De-i găsi-o sălăşluind în palatul împăratului acestuia, te voiu pune în locul lui, îţi voiu da o soţie ca a lui, vei avea supuşi ca dânsul. S-a dus omul, a intrat în palat, şi în palat în odaia împăratului, şi'n sufrageria lui, şi'n etajul lui, şi'n sala tronului. Toţi îl înconjurau cu dragoste, toţi îl iubeau, supuşi, fii şi soţie.

„De bună seamă astă-i fericirea", gândi omul şi se grăbi să meargă să spue îngerului, în grădina, sub un măr plin de roade aurite de soare, sub care-l aştepta, Şi cum scobora scările palatului, iată că un crainic plin de praf şi sudoare le suia gâfâind. Mirat, omul se luă înapoi pe urmele lui până la picioarete tronului. Crainicul aducea veste că vrăjmaşii intraseră în ţară. Şi chiar în seara aceea omul privi cum se despărţea împăratul de fiul său cel mai mare care pleca în războiu. Plăngea împăratul şi împărăteasa, iar fiul se smuci şi ascunzându-şi jalea eşi, în fugă afară din odaie. Şi omul gândi: "Ce-i dreptul, plânsul şi jalea nu ţin de fericire. Dar dacă baiatul se întoarce biruitor, fericirea le va fi cu atât mai mare". Şi a asteptat trei zile, şi ostaşii s'au întors biruitori, aducând în mijlocul lor pe o năsălie, înconjurată de facle, căci era noapte, pe fiul împăratului, mort. Şi zidurile palatului nu puteau încăpea ţipetele sfâşietoare ale împăratului şi ale împărătesei, de jale după fiul lor.

— "Ei?" îl întrebă îngerul. "Ai găsit fericirea?" Şi omul răspunse mâhnit:

"Nu, nici aici n'am găsit-o!"

— "Atunci hai mai departe!" îl invită îngerul.

Şi-au mers, au mers cale lungă, preţ de un an. Şi 'ntr'un târg mare, frumos s-au oprit la o casă.

— "Aici, zise îngerul, e casa omului minunat, cum îi zice lumea. Mergi, priveşte căci nu poţi fi privit, iscodeşte, şi de vei găsi fericirea sălăşluind în sufletul omului acestuia, îţi voiu da sufletul şi darurile lui".

S'a dus omul, a intrat în casa încăpătoare, cu săli largi, cu una însă mai largă şi mai înaltă decât celelalte în care lume de pe lume venea să asculte pe omul minunat cunt cânta. Şi l-a ascultat şi el. Şi la fermecat, l-a îmbătat glasul lui, trăgănat, dulce, ca al pârâului de munte, liniştit ca zefirul, mânios ca marea, puternic ca tunetul, pâlpăitor ca o sărutare. Îi venea omului să cadă în genunchi, să se ducă să-i sărute picioarele, să-şi scoată hainele, ochii să-şi deie pentru clipa de îmbătare care i-o dase. Comori de aur i se vârsau la picioare, femeile îşi tăiau părul şi i-l dădeau. Şi omul simţi în sufletu-i, se gândi să alerge, să-i ceară îngerului să-l facă la fel cu omul minunat. Şi cum vroia să se străcoare prinire mulţimea de oameni înebuniţi de fericire, auzi un glas mai presus de al tuturora, zicând: „Omule minunati Cu adevărat e vrăjit glasul tău, dar cântecul fiului tău pe care l-ai gonit din pizmă, de sută de ori e mai vrăjit ca al tău. Haideţi, zău. Haideţi oameni buni, în târgul vecin să-l auzim!"

Şi lumea a stat o clipă nedumerită, apoi se luă după cei dintâi, care plecară repezindu-se mai întâi să-şi ia comorile care le aruncaseră la picioarele cântereţului. minunat, înapoi. Şi omul care căuta fericirea, văzu cu groază cum cântereţul îşi sfâşie hainele şi pieptul, schimbându-şi cântecul dumnezeesc într'un gemăt de blesteme spăimântătoare.

— „Ei" îl intrebă îngerul cănd îl văzu sosind galben, la dânsul, — „Haidem mai departe!" se rugă omul. Şi-au pornit, şi-au mers cale de doi ani. Şi într'o zi ajunseră la marginea unui târg. Şi, obositi, se opriră în cea dintâi cociobă ce le eşi în cale. Intrară. Dar în prag se opriră. În mijlocul cociobei, pe un pat de scânduri, un bătrân cu o barbă lungă de-i acoperea tot pieptul, dormea somnul de veci. La cap îi ardea un cap de lumânare, care îşi arunca văpaia în unde peste faţa nemişcată. „Apropie-te" zise îngerul omului. Şi omul se apropie. „Priveşte!" îi porunci, şi omul privi. Cu cât se uita mai mult la faţa omului cu atât i se luminau ochii omului. Nicăeri, pe nici un chip nu zărise liniştea mai aşezată ca pe chipul moşneagului acestuia. Buzele parcă-i zâmbeau, genele aplecate peste obraz parcă tremurau, mâinele, aşezate frumos pe piept, parcă se odihneau de o muncă încordată. Pe faţa nici unui muritor nu întâlnise zâmbirea fericirei ca pe faţa moşneagului acestuia.

— "A fost un om fericit, bătrânul asta, zise omul".

— "A fost un biet cioplitor în piatră, care a trăit nouăzeci de ani", răspunse îngerul. Omul se gândi, şi când ieşi din cocioabă, spuse: "Atunci asta e fericirea: moartea?" Şi cu vorbele astea voi să se arunce în prăpastia care se deschidea neagră la picioarele lui. Dar îngerul îl opri de braţ şi-i zise: "Nu aşa: trăieşte întâi atâta cât a trăit bătrânul acesta. Atunci ţi se va cuveni şi ţie fericirea!" Şi îngerul se şterse din faţa lui... A doua zi omul se trezi, gândi la ceea ce visase, îşi facu cruce şi de-abia din ziua aceea, om vârstnic ce era, începu cu adevărat să trăiască.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA