Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Fetiţa mamei

După o noapte de somn greu, în care trupul i se scufundase ca plumbul topit în apă, Măria se trezi târziu. Părea buimacă. Dintru-ntăi ochii măriră în neştire făşia de lumină aurie, care se scobora de supt stor, de-a lungul pervazului ferestrei, ca o perdea de fir. Apoi îşi dete seama că dormise prea mult, că lăptăreasa, fără de-ndoială, adusese laptele, că bărbatul ei trebuia să-şi beie cafeaua, să pornească la slujbă. Un vuiet din bucătăria de alături îi arătă că Dumitru se sculase. Atunci se ridică şi, deodată, ca şi când în mintea ei scăpărase un amnar, se uită nebună, spre dreapta, spre locuşorul gol de lângă ea, scoase un ţipăt sfâşietor şi căzu cu faţa în perne. Repede toate întâmplările zilelor din urmă i se perindară prin minte cu o îndărătnicie crudă. Boala fetiţei, a Puicei, suferinţele grozave, în ghearele cărora, trupuşorul ei se zbuciumase două săptămâni în şir, lacrămile pe cari ochişorii ei le storceau, curate, ca şi cum erau picăturile sufletului ce se topea.

Pe urmă sfârşitul, cea din urmă pâlpâire uşoară, ca a unui flutur. Şi masa acoperită cu flori, şi cele patru lumânări de la colţurile sicriului, albastru, cu stele de’ argint, şi… şi ea, fetiţa, îngeraşul, cu luminile ochilor acoperite, cu guriţa strânsă într-un zâmbet, cu mânuţele pe pieptul în care inima bătuse atât de puţin. Şi înmormântarea, cimitirul, groapa. Ş-apoi… apoi nu mai ştia nimic. Neputându-şi înăbuşi suspinile, izbucni:

— Ah! fetiţa, fetiţa mamei, unde te-ai dus?

Adevărul îi năvălea cu cruzime în suflet. Începu să-şi smulgă părul, şi, ieşită din minţi, sări din pat şi se repezi dincolo, căutând în toate părţile cu priviri rătăcite. Bărbatul, care-i auzise ţipetele, alergă, o luă în braţe şi o aduse înapoi, de-o aşeză pe un scaun.

— Linişteşte-te, Mărio. Fii şi tu mai tare. Ce ne-am face dacă am cădea zdrobiţi!

Dar femeia fu cuprinsă de o furie grozavă, îşi încleşta mânile de umerii bărbatului ei, suflându-i, în obraz, cuvintele aprinse:

— Fetiţa, dă-mi fetiţa! Şi-l strângea să-l sfâşie:

— Fetita… dă-mi-o! De ce n-ai căutat-o mai bine! De ce n-ai adus mai mulţi doctori?

Durerea o făcea să-i aducă învinuiri nedrepte:

— Tu… voi mi-ati omorât-o!… Voi, voi cu totii!…

Şi, desfăcându-şi braţele, se prăbuşi la pământ, cu fruntea de podelele goale, cu părul despletit. Acuma plângea înăbuşită, cu sughiţuri adânci, care-i frângeau trupul şi-i vâra copcile rochiei, cu care rămăsese îmbrăcată de cu seară, în carne.

Bărbatul de-abia o ridică, să o aşeze pe pat. Încetul cu încetul, în locul furiei şi a deznădejdei, femeia căzu în amorţire: suspinele i se prefăcură într-un scâncet domolit şi prelung:

— Fetita, Puica mamei!

Dumitru rămase şi el pe marginea patului, cu capul în mâni. Şi dânsul iubise pe fetiţă; nu aşa ca nevasta lui, căci bărbaţii se iau cu multe şi au inima mai tare, dar o iubise. Drăgălăşiile ei, drăgălăşiile copilitei, care de-abia trecuse pragul celor doi ani, îi însemnase multe clipe. Moartea ei şi pe dânsul îl durea. Ca să o scape, cheltuise tot ce pusese deoparte; tot se dusese cu doctorul şi pe doctorii. N-avea ce să-şi bănuiască; şi cu toate acestea învinuirea nevestei i se înfipse în minte. Cine ştie, gândea, poate dacă mai aducea un doctor, Puica scăpa! Gândul acesta îl chinui, până ce îi smulse şi lui lacrimi din ochi. Plânsul îl îneca mai tare decât acolo, lângă groapa pe care o vedea cum se astupă cu ţărână.

Amândoi rămaseră aşa, unul lângă altul, fiecare cufundat în durerea lui, peste care tăcerea cădea grea ca un capac de sicriu.

De la o vreme femeii îi secă lacrimile; mintea nu mai avea putere să alcătuiască un gând, limba i se uscase şi-i ardea cerul gurei ca jăratecul. Urechile nu-i mai auzeau nimic dinafară; căsuţa se clătină de două ori, la amiază şi seara, de huruitul greu al trenului ce trecea la câţiva paşi de ogradă spre staţia învecinată, şi ea nu simţise nimic.

Ziua se strecură înceată, fără ca amândoi să-şi deie seama, într-un târziu, bărbatul se sculă şi aprinse lampa…

Dumitru se smulse cel dintăi din amorţirea durerii; a doua zi trebuia să se ducă la birou. Măria rămase singură. De-abia păşea, ca după o boală lungă, petrecută luni de zile în pat. Se duse în bucătărie să şteargă vasele, să le aşeze pe poliţe, din obişnuinţă, fără nici o cugetare, aşa cum se deprinsese de trei ani de zile de când se măritase. Şi cum ştergea un pahar, simţi că degetele îi lunecă pe sticlă, şi îşi dete seama că plângea. Atunci veni din nou în odaie; parcă îşi aminti ceva şi deschise lădiţa de lângă fereastră. Acolo stătea păturită rufăria fetiţei. Mama rămase cu privirile ţintă în cuprinsul îngust, pe urmă se sculă şi căută prin casă; pe fereastră găsi boneţica, după sobă un pieptăraş, supt pat un papucel rupt. Le luă şi, într-o pornire de dragoste, începu să le sărute. Apoi le aşeză la un loc cu celelalte lucruri. Acolo, lângă lădiţa aceea îşi trecea dânsa zilele. Bărbatul, furat de slujbă, de grija zilei de mâne, se întrema repede: uitarea îi vindecă uşor rana care-i sângerase şi lui sufletul… Femeii însă începu din cele dintăi zile să-i încărunţească părul, şi puterile îi scăzuseră. Nu mai putea munci. Privirile rătăcite căutau mereu ceva ce parcă nu puteau întâlni; gândurile i se îmbulzeau în minte haine, sfâşâindu-i-o cu cruzimea adevărului de neînlăturat.

Într-o zi bărbatul veni mai devreme şi, la uşă, auzi un glas — femeia lui vorbea cu cineva. I se păru ciudat, căci nu venea mai nimeni, şi mai cu seamă la ceasul acela, pe la ei. Deschise încet uşa. În odaie era numai nevastă-sa:

— Cu cine vorbeai? o întrebă.

Dânsa tresări, mirată.

— Cu nimeni; nu vorbeam.

— Ba vorbeai, vorbeai singură.

Dumitru căzu pe gânduri, apoi îi zise cu binişorul:

— Ascultă-mă, Mărio, mai du-te şi tu pe undeva; du-te la soră-ta, la… cumătru.

Îi păru rău că-i spusese cuvântul acesta, care-i amintea pe Puica, tăcu, dar femeia începu să plângă:

— Ce să fac? Ce să le vorbesc eu!

— Mai te iai şi tu cu lumea.

— Lumea mea?…

— Decât să ajungi să vorbeşti singură…

Bărbatul se sculă şi se apropie de fereastră. Era prin iunie; florile se deschiseseră fragede; pe urmele liliacului scuturat, gherghinele se ridicau semeţe, pe lângă ferestre. Dumitru urmă:

— Uite, mai vezi şi tu de grădină. Straturile cu rozetă s-au uscat.

Femeia părea că nu-l înţelege, veni lângă el, îşi aruncă ochii în grădină, apoi, deodată, privirile îi fugi în uliţă, şi se opriră pe băieţelul arhivarului de la judecătorie, care stetea peste drum. Un zâmbet amar îi desprinse buzele şi şopti:

— Uite Puiu. Şi mai încet:

— Mirele.

— Mirele cui?

Femeia îşi cuprinse faţa în palme, răspunse printre lacrimi:

— Ce, nu ştii!… Mirele Puicei noastre… Aşa-i ziceam eu… De la el i-am pus numele şi fetiţei.

Dumitru tresări. Da. Uitase. Şi inima lui parcă se muie din nou. Privi îndelung la băieţelul cu faţa rumenă ca cireaşa, cum se juca vioi c-un câne mare, care-l hămăia prieteneşte. Ca să schimbe vorba, atinse umărul nevestei:

— Mărio, mâncăm?…

Femeia se duse; puse masa, împleticindu-se. Cum sta cu faţa în farfuria din care gustase numai o lingură de supă, bărbatul o privi; în lumina slabă a înserărei care străbătea prin fereastra deschisă, îşi dădu seama cât de grozav o schimbase supărarea.

I se lungise nasul, umerii obrazului îi ieşiseră în afară şi părul bogat, care o prindea atât de bine cu câteva luni mai înainte, părea acum o cunună prea încărcată pentru faţa ei lunguiaţă şi uscată. O sfătui:

— Mărio, de ce nu mănânci?… Unde vrei s-ajungi? Şi eu am suferit. Şi sufăr încă. Dar omul trebuie să fie mai stăpân pe durerea lui.

Femeia mai luă o lingură de supă şi înghiţi în silă. Supărarea îi răpea şi grija gospodăriei. Mâncarea era afumată, friptura arsă. Dumitru, oarecum nemulţumit, tăcea, dar o dată nu se putea opri să nu-i spună:

— Să luăm o slugă, Mărio.

— Cum vrei.

A doua zi tocmiră o femeie. Din ziua aceea Măria lăsă tot în grija slujnicei. Uşurată de grija casei, care oricum o mai ferea să cadă cu totul pradă deznădejdei, stătea acum ziua întreagă adâncită în gânduri, privind lădiţa cu rufele Puicei. De acolo nu se mişca decât până la fereastră, să urmărească, cu îndărătnicie, toate mişcările băieţelului arhivarului de peste drum. ÎI privea cum se joacă, tresărea când îl vedea căzând, şi se ridica tulburată, când îl vedea că plânge. Împinsă de dorul ce-i sfredelea pieptul, în cele din urmă se ducea în grădiniţă şi-l chema la parmaclâc de-i umplea pestelcuţa cu bucăţi de zahăr. Odată bărbatu-său îi bănui:

— Ascultă, Mărio, nu mai îndopa pe băiatul arhivarului cu zahăr; m-a întâlnit tată-său şi mi s-a plâns că nu mai mănâncă nimic acasă.

Într-o seară băiatul veni la parmaclâc. Măria îi luase mâna şi i-o alinta. Copilul, ispitit de mult s-o întrebe ceva, îndrăzni:

— Fetiţa matale, unde-i?

— S-a dus.

— A murit?

—…Da… da, Puiule.

— Eu o iubeam pe fetiţa matale.

Măria îi luă capul şi-l acoperi de sărutări. Tocmai atunci un glas aspru se auzi din uliţă:

— Puiule!

Arhivarul chemă copilul, apoi îl certă, tare, să se audă:

— Nu ţi-am spus, să nu mai ieşi din ogradă?

Femeia rămase locului, mută. Gândurile îi sfâşiau sufletul. Ce fericit era arhivarul că avea un copil. Şi ce suflet rău că i-l lua aşa de lângă dânsa, ca şi când i-ar fi fost ciudă că băieţelul ţinea puţin şi la alţii. Dar parcă i se făcu lumină în judecată. Îi da dreptate. Dânsa nu era tot aşa, nu-i era ciudă când Puica sălta, bucuroasă, pe genunchii lui Dumitru? Nu voia să fie numai a ei? îşi aduse aminte câte planuri nu croise pentru dânsa, pentru fetiţa ei! De câte ori, seara, ţinând-o în braţe, nu privea de pe fereastră la băieţelul arhivarului şi-l pregătea, în mintea ei, drept mire al Puicii. Adică de ce nu s-ar fi putut! Băiatul avea să fie mai bogat, era mai de neam, dar ce frumoasă crescuse şi Puica! Ce pereche, falnică! Se pierdea în visuri şi, bătrâna, parcă se trezea pe prag, privindu-şi pe Puica la braţul bărbatului ei.

Vuietul trenului o trezi, şi intră în casă.

Un dor nepotolit o prinse de fetiţă; cum veni Dumitru, îi spuse că a doua zi vroia să se ducă la cimitir. Dar bărbatul îi purta de grijă să nu-i facă rău vederea mormântului; şi în afară de aceasta, vedenia fetiţei, pe care nevasta mereu i-o aducea în faţa ochilor, începuse să-l nemulţumească.

— Lasă. Am eu grijă de toate. Astâmpără-te acasă… Să-i pun mai întăi o cruce la cap, şi atuncea vom merge împreună. Nu vezi că de-abia te mişti!

Măria tăcu.

Puiul nu mai venea la parmaclâc. Câteva zile îl mai văzu privind uneori spre casa ei; pe urmă o uită.

Când se coborâseră cei dintâi fulgi de omăt peste tulpinele uscate din grădină, capul Măriei albise cu totul. De la o vreme căzuse într-un fel de toropeală care-i sleise orice scânteiere din viaţă. Între dânsa şi bărbatul ei se întinsese cu încetul pustietatea care desparte viaţa de moarte. Toată dragostea care i-o purta Dumitru se schimbase în milă, într-o milă turburată câteodată şi de nemulţumire. Firea lui nu era plecată deznădejdei. Tare pe sufletul lui, numai două-trei zile simţise golul pe care Măria nu-l mai putea umplea cu nimic în lume. Chiar lui îi părea ciudat că, numai după şase luni, în suflet i se aşternuse un văl peste amintirea Puicii. Şi, ca să-şi ierte aceasta, punea tăria lui în socoteala afacerilor: „Vezi, îşi zicea, ce mare lucru-i să te poţi lua cu ceva, cu slujba, cu oamenii… Pe când nevasta…”

În aceeaşi vreme simţi o bucurie ascunsă când se vedea atât de neînfrânt în lupta cu necazurile vieţei.

Omătul se aşternea moale; încetul cu încetul viaţa dimprejurul căsuţei se stingea, nu se mai auzea huruitul trăsurilor pe bolovanii uliţei, nici paşii trecătorilor, numai câteodată huruitul trenurilor tăia aerul cu un freamăt de mânie.

Măria îşi aşezase un scaun la fereastă şi nu uita să iscodească casa arhivarului; dacă, din întâmplare, zărea pe Puiu la fereastră, se grăbea să spună bărbatului, tocmai când se aşezau la masă:

— Azi am văzut pe Puiu.

Într-o zi Dumitru o privi cu ciudă şi-i zise răspicat:

— Mai lasă-mă cu Puiu tău; am eu de-ajunse gânduri.

De atunci femeia îşi înghiţea cuvintele, de câte ori, uitând, începea să spuie. Pe urmă se deprinse şi nu mai vorbeau nimic: mâncau faţă în faţă ca doi străini.

La cimitir nu se mai gândise să se ducă. Lădiţa era ca şi mormântul Puicii. Ea cuprindea toate lucruşoarele ce fuseseră ale ei. Şi Măria putea să le pipăie, să le soarbă mirosul cald pe care parcă-l păstraseră în cutele ce se aşternuseră odată pe trupuşorul fetiţei, putea să le acopere de sărutări, să le scalde în lacrimi. Când nu şedea la fereastră, punea un scăunel în faţa lădiţei, apoi lua rochiile una câte una, le desfăcea, pe urmă le păturea bine şi le punea la loc. Într-o zi băgă de seamă, cu mare mirare, că la flaneluţa cea vărgată, lipsea un nasture. Căută prin cutii, găsi unul la fel, şi, liniştită, ca şi cum Puica trebuia să-l îmbrace numaidecât, se puse să coase nasturele la locul lui. O nouă grijă îi cuprinse atunci sufletul: să dreagă toată rufăria fetitei. O lună de zile se munci, ascunzând lucrul îndată ce auzea în sală paşii bărbatului. Dar odată, într-o amiază, el intră în odaie, fără de veste, şi o prinse.

— Ce faci tu acolo? o întrebă.

Femeia îngână câteva vorbe, apoi începu să plângă. Pentru întăiaşi dată, bărbatul o privi îngrijorat:

— Eşti copilă; pentru numele lui dumnezeu, Mărio, vină-ţi în fire.

Şi urmă, stăpânindu-şi furia:

— Mai bine vezi-ţi de gospodărie: mâncarea e proastă; în casă colbul stă de două degete pe lucruri… Cât o să jeleşti, mă rog!… E de nesuferit!

Apoi îşi aduse aminte; vorbi mai domol:

— Diseară ne ducem în târg. Mergem la un circ… Să mai vezi şi tu lumea.

Măria nu răspunse; aşeză rochiţa în ladă şi trecu în bucătărie. Seara, la îmbrăcat, bărbatul o necăji un ceas:

— Ai uitat să-ţi pui rochiile pe tine… Uite, pune-ţi pălăria mai aşa, ridică-ţi puţin părul… Hmm!

Mâinile Măriei nu izbuteau să prindă un ac, să aşeze o şuviţă de păr. Parcă pierduse simţul pipăitului.

Dumitru o privi iar cu grijă. Femeia asta gârbovă, stângace, slabă şi cu capul alb era nevasta lui vioaie şi frumoasă de-acum câteva luni în urmă! O mustră:

— De ce nu spui şi soră-tei să mai vină pe la tine! Să mai ai pe cine întreba de una, de alta.

Afară ningea des, omătul se aşezase mărişor. Măria de-abia putea merge. Bărbatul o luă de braţ să-i ajute.

Când se aşezară pe scaun, în circ, dânsa scoase un suspin de uşurare. Lumina o orbea, privea străină, rătăcită, la tot ce i se perinda prin faţa ochilor; şi pe când bărbatu-său râdea cu poftă de schimele unui caraghios, ea simţea o durere tăioasă în capul pieptului. Deodată, în mijlocul circului, veniră trei comedianţi: un bărbat, o femeie şi o fetiţă. Măria tresări, întinse gâtul. Începu să-i tremure buzele şi atinse braţul bărbatului:

— Parcă-i fetita noastră. Parcă-i Puica!

Dumitru se încruntă:

— Da sfârşeşte odată… De asta te-am adus?

Însă pe Măria o apucă un plâns înăbuşitor. Zadarnic bărbatul ei o strângea de mână:

— Ai înnebunit! Mă faci de râs… N-auzi, ne facem de râs…

Plânsul o zguduia întreagă, apoi izbucni cu sughiţuri, şi cu suspine adânci. Toată lumea întoarse capul mirată, voind să afle ce-i. Dumitru de-abia o scoase de acolo, mai mult pe sus, ajutat de oameni străini. Luară o trăsură. Pe bărbat parcă-l înnebunise furia. Se blestema c-o luase cu el. Îi venea s-o arunce din trăsură, să scape de fiinţa care de la o vreme îi cobea viaţa. Acasă se stăpâni cu mare greutate să n-o bată, în schimb îşi revărsă toată furia prin vorbe şi de astă dată înţelese, lămurit, că iubirea dintre ei doi se sfârşise; parcă nici milă nu mai simţea, şi-n loc îi încolţi în suflet un sâmbure de ură.

Din seara aceea drumul vieţei lor se despărţi cu desăvârşire, ca un râu care se desface în două ramuri ce n-au să se mai întâlnească niciodată.

Iarna se trăgănă uşoară, cu zilele posomorite. Dumitru începu să întârzie prin târg, uneori masa îl aştepta întinsă şi el nu mai venea decât noaptea târziu. Măria îşi petrecea vremea lângă lădiţa cu rufe, sau la fereastră, cu ochii ţintă spre casa arhivarului, dar cu mintea pierdută în trecutul în care gândul ei scurma cum scurmă găina în ţărână să-şi găsească hrana.

Luna lui martie aduse cer senin şi soare.

Cum sta la fereastă, Măria zări odată pe Puiu, ieşind cu tată-său; acesta îi ducea placa de scris şi o carte. Îl dăduse pe Puiu la vreo şcoală, se vede. Din ziua aceea, îl vedea totdeauna dimineaţa şi seara, plecând şi întorcându-se cu arhivarul sau cu sluga. Dar Puiu nu-şi mai întorcea privirea spre casa ei — o uitase cu desăvârşire.

Şi gândurile femeiei măcinau, în fiecare zi, amintirea atâtor visuri pe care şi le făcuse pentru fetiţa ei şi pentru copilul acesta străin.

Într-o dimineaţă însă dorul i se trezi amarnic, mai neîndurător ca totdeauna; îşi luă barizul, îşi îmbrăcă o polcuţă şi, fără să spuie slujnicei, ieşi din casă. O luă încet spre cimitir. Până să ajungă acolo, o prinse amiaza. Rătăci îndelung în locul îngrădit, semănat cu morminte, întrebă de unul şi de altul, şi cu mare greu ajunse în fund, spre partea în care era îngropată Puica. Bărbatul făgăduise să-i puie o cruce, dar paznicul o încredinţa că pe acolo, unde căuta ea, de mult nu se aşezase nici o scândură măcar. Mormintele erau presărate de-a valma, amestecate, înfrăţite supt aceeaşi velinţă de ţarină primitoare. Zadarnic cercetă, căută, nu-şi mai aducea aminte locul. Atunci se aşeză jos, pe o piatră, şi îşi rătăci privirile peste întreg cuprinsul acela, deasupra căruia vişinii îşi dezvăleau cele dintăi flori ca nişte zâmbete ale luminii. Şi o fură gândurile… Unde să-i fie fetiţa? Unde dormea, sărăcuţa, somnul ei senin? Lângă cine se dusese de la sânul ei? Supt care vişin sufletul ei o chema, poate? La căpătâiul căruia mormânt putea să-şi verse lacrimile? Şi buzele ei tremurară în şoaptă: „Fetiţa, fetiţa mamei!… Puico!” Şi o zi întreagă rămase acolo, amintindu-şi de toate: cum o născuse, cum o botezase, cum prinsese fetiţa să gângure, cum spusese cel dintăi cuvânt „mamă”, cum odată căzuse, şi se lovise la bărbie… Ce se făcuse bărbia ei, mică, rotunjită şi rumenă ca mărul! Dar ochişorii albaştri, cari-i zâmbeau şi-n boală! Măria rămase acolo ziua întreagă şi nu simţi nimic, nu auzi nimic, nu văzu nimic. Şi doar lângă dânsa se făcuse o îngropare şi preoţii cântaseră rugăciunile lor de odihnire a sufletului celui mort. O apucă noaptea; paznicul veni şi-o scoase pe poartă afară. Târziu de tot păşi peste şinele drumului de fier, şi în urma ei, ca o fulgerare în trecerea lui, se şterse îndată trenul; Măria nu simţi însă bătându-i inima de primejdia ce-o pândise. Când ajunse acasă, slujnica îşi făcu cruce:

— Doamne! Coniţă, ce frică am tras… Noroc că n-a venit conaşul…

În noaptea aceea Măria dormi adânc, ca şi atunci după înmormântarea Puicii, un somn de moarte, din care a doua zi se smulse cu durere.

De când ştia că Puica era pierdută, acolo, în cimitirul în care stătuse o zi întreagă, ca şi cum ar fi aşteptat-o, dorul de dânsa o înfăşură şi mai puternic. Căuta cu ochii în toate părţile, în fiecare colţ, pe fiecare lucru din odaie aburea parcă amintirea fetitei.

Aducerea-aminte o îmbiba ca o mireasmă, care o îmbăta, care o făcea să sufere, pe care o simţea pretutindeni şi peste tot în suflet, dar căreia nu-i putea da o întrupare. Umplea boneţica, pieptarul în cuprinderea degetelor, dar nici chipul, nici trupuşorul nu puteau prinde fiinţă. Cârpele cădeau moi, şi femeia le păturea mereu la loc, în lădiţa lor.

Venise mai cu zilele lui dulci, cu mirosul florilor de liliac, ce îmbălsăma toată mahalaua.

Era tocmai luna în care Puica murise. Trecuse numai un an, şi în căsuţa joasă toate se schimbaseră. De la o vreme bărbatul nu venea nopţi de-a rândul, sau dacă se întorcea, seara, venea ameţit, gata de ceartă. Femeia îl lăsa în pace să spuie ce vrea. Chiar în ziua în care cu un an înainte plânseseră amândoi, dânsul sosise înfuriat. Nu găsi slujnica acasă şi, când ea se întoarse, începu să ţipe:

— Unde ai fost?

— A călcat trenul pe un om, ici, şi m-am dus să văd.

— Acolo ţi-i treaba?

Şi zărind pe nevastă-sa răcni:

— Mai bine te călca pe tine… Că tot nu eşti în stare să duci gospodăria!

Când Măria auzi pe la miezul nopţei mersul cutremurat al trenului, îi veniră în minte cuvintele bărbatului: „Mai bine te călca pe tine…” Şi parcă nu le găsea răutăcioase. Se gândea că, la dreptul, nu mai avea de ce să ţie umbră pământului, degeaba...

Într-o zi, Măria stătea într-un colţ, şi urmărea cu privirile duse, ca totdeauna, cum se necăjea slujnica să scoată covorul din păretele de lângă patul ei, căci se încuibase colbul într-însul şi Dumitru poruncise să rămână zidul gol.

Slujnica îl desprinsese din ţinte, şi pe urmă ieşise cu el din odaie. Atunci, deodată, Măria îşi pironi ochii într-un loc pe părete, apoi se repezi, privi o clipă, şi căzu mototol, la pământ. Slujnica alergă, o ridică de jos, o stropi cu apă, şi de-abia o aduse în fire, căutând să afle pricina:

— Ce ai, coniţă, ce simţi?

Stăpână-sa parcă nu-şi aducea aminte dintr-un întâi, dar peste câteva clipe se sculă repede, se apropie de zid, şi arătă, plângând în hohote:

— Uite mânuţa, mânuţa Puicii.

Pe zidul alb urmele palmei fetiţii rămăseseră acolo, cu degetele răşchirate, mititele, cum le lipise dânsa odată, după ce vârâse mâna în dulceaţă.

Măria încremeni cu ochii atârnati de semnul mic, de semnul viu, care mai mult decât toate întrupa copila dinaintea ochilor ei. Apoi mintea i se prinse cu deznădejde de amintirea aceea. De dimineaţa până seara rămase acolo nemişcată, cu ochii ţintă; gândurile i se înlănţuiră; încetul cu încetul îşi aduse aminte de-a fir-a-părul întreaga întâmplare:

…Într-o dimineaţă, ea robotea prin casă şi Puica luase chiseaua. În picioare pe pat, mânca, luând dulceţile cu toată mânuţa, şi, când Măria întoarse capul şi-o văzu, fetiţa fugi râzând spre părete, se împiedică şi se sprijini cu mâna de zid. Parcă-i auzea glasul dulce ca un clinchet de clopoţel, parcă-i vedea zâmbetul ochilor albaştri, luminoşi şi şireţi… Şi totuşi… da… totuşi, în faţa zâmbetului aceluia dânsa nu se înduplecase; îi luase chiseaua şi-i dădu de două ori peste mâna vinovată… Puicuţa îşi strânsese guriţa pungă, se uita nepricepută, neînţelegând de ce o bătea şi prinse să suspine… O căinţă sfâşietoare o cuprinse, amintindu-şi aceasta:

— Of, doamne! răcni înăbuşită, am bătut-o… De ce am bătut-o?!

Şi gândurile nu o slăbiră. Îşi amintea că Puica spărsese castronul de supă şi nu-i făcuse nimic, stricase patru farfurii deodată, şi câte-câte; şi ea râsese: „Sănătate să fie”, zicea; şi pentru asta, tocmai pentru nimicul care mai târziu, acuma, avea să-i învie întreg trecutul, să i-o aducă aşa cum era, în faţa ochilor, pentru asta o bătuse!

O deznădejde amară, grozavă, îi cuprinse sufletul. Printr-o legătură mincinoasă a împrejurărilor, în mintea bolnavă a Măriei se urzi gândul că de atunci, de când o bătuse peste mână pe Puica, de atunci dânsa căzuse bolnavă. Şi, repede, gândul acesta prinse stăpânire peste întreaga ei fiinţă. Câteva zile umblă nebună dintr-o odaie într-alta, prin curte. Într-o seară slujnica o găsi adormită în grădiniţă. Tocmai în noaptea aceea Dumitru, care nu se abătuse pe acasă din ziua când slujnica scosese covorul, veni târziu, şi, când intră în odaie văzu la lumina candelei pe Măria cum sta ridicată în pat, şi se uită ţintă la perete. Întăi o privi, apoi aprinse lampa şi se apropie, se uită bine, şi-n faţa semnului aceluia despre a căruia împrejurare îşi aminti şi el îndată, rămase o clipă mut, nedumerit. Amintirea aceea îi tăie furia. Se dezbrăcă şi se trânti în pat. Dar degeaba se chinui să adoarmă; ţinea ochii închişi; simţea că femeia veghează. De-abia aţipi. A doua zi la prânz, porunci slujnicii să văruiască păretele. Dar când veni slujnica, în trupul slab al Măriei se trezi o putere supraomenească, se repezi răcnind şi îmbrânci sluga de lângă zid. Bărbatul o privi mirat şi plecă bombănind. Noaptea, când se întoarse acasă, găsi pe nevastă tot aşa, păzind cu privirea urma degetelor de pe zid. Lui Dumitru i se păru că odaia e o ruină, peste care nevastă-sa veghea ca o cucuvea. Lucrul acesta nu-l mai putea suferi. Îi era parcă frică să se uite spre părete. Se culcă, dar somnul nu-i putea atinge genele. Atunci se ridică, şi răcni, scos din minţi:

— Culcă-te, culcă-te, zăludo!… Culcă-te… Nu mai cobi!

Nevasta nu răspunse nimic; se lăsă liniştită cu capul în pernă. Măria adormi îndată. Şi repede căzu prada visurilor. În locul în care mânuţa sta tipărită, părea că se întregeşte un dulăpior de argint. Un copilaş cu aripi, aşa cum auzise ea că-s îngerii, îi aduse o cheie şi-i zise: „Deschide, mamă!” Şi ea vârî cheia în broască şi deschise. Şi atunci dintre uşile dulăpiorului de argint, căptuşit cu aur, răsări Puica zâmbind; parcă, deşi era tot aşa de mică, îi vorbea ca un om mare: „Mamă dragă, de ce-ai îmbătrânit, gândindu-te la mine; că uite eu ce fericită sunt”. Dar visul se şterse îndată, iar pe obrazul Măriei se scoborâră două lacrimi de fericire.

În patul de alături Dumitru se zvârcolea în spasmuri. Din mânuţa cea mică parcă crescuse dintr-o dată o mână neagră, cu degetele ca nişte gheare; şi degetele ţineau încleştate de picioare o cucuvea ce-l pironea cu ochii. Apoi cucuveaua întinse aripile şi, înfundându-şi capul în pene, îşi luă zborul şi în zborul ei îi presără deasupra feţei fulgi ce miroseau a ţărână. Iar mâna parcă avea glas şi striga: „Tâlharule, de ce mi-ai furat paserea?” Şi furioasă, cu ghearele zgârcite, se întinse să-l cuprindă de gât. Dumitru se sculă, gâfâind, muiat de sudoare. Îşi frecă faţa cu mâinele, se dezmetici, apoi, dându-şi seama că visase numai, se repezi şi zgâlţâi pe Măria de umeri:

— Vrei să mă ucizi, nebuno!… Ha… Ha… Vrei să mor şi eu? şi, ca biciuit, sări din pat, se îmbrăcă grăbit, îşi luă pălăria şi ieşi răcnind:

— Rămâi de cobeşte singură… Mori tu… cucuvaie!

Din noaptea aceea nu-l mai văzuse. Puţin după aceea o părăsi şi slujnica. Numai sora ei îi trimitea zilnic de mâncare şi, câteodată, venea s-o vadă. Căsuţa rămăsese cufundată într-o tăcere apăsătoare. În odaie, lădiţa stătea uitată. Nici de Puiu nu-şi mai aducea aminte. Măria se pironea locului ceasuri întregi şi privea la mânuşiţa Puicii. Nimic alta nu mai putea prinde loc în sufletul ei. Ochii ei urmăreau linia palmei, apoi a fiecăruia degeţel; câteodată se apropia şi se uita bine-bine. În unele locuri, până şi încreţiturile uşoare ale încheieturilor rămăseseră. Şi mama îşi lipea buzele de zidul rece, ca şi când supt pata aceea ar fi cutreierat sângele care putea răspunde cu căldura lui, la sărutările nebune ce se aşterneau deasupra.

Zilele se strecurau, cădeau una după alta, ca picăturile de ploaie dintr-o streşină. Viaţa curgea domoală; de la moartea Puicii, Măria de-abia acum se simţea mai împăcată, singură cu amintirile ei. Serile, iarna, când focul pâlpâia în sobă, stătea ghemuită şi, cu privirile în gol, urmărea întâmplările vieţei ei, care toată se cuprindea în cei doi ani cât trăise Puica. Lucruri de nimic, împrejurări fără de nicio însemnătate se întrupau în mintea ei supt o lumină nouă, cu un înţeles deosebit, care mângâiau oarecum durerea…

Multe primăveri trecură, hoinare, se trăgănară multe ierni; mahalaua în care era căsuţa Măriei îşi schimbase cu încetul faţa. Se zidiră case noi, în dreapta, în stânga; şi, într-o bună zi, care nu-i fu mirarea când pe locul casei mici a arhivarului începu să se zidească alta, mare, cu două rânduri. Când o dărâmase pe cealaltă, când se ridicase zidul roş de cărămidă nouă până la înălţimea omului? Măria nu-şi putea da seama. De la fereastra ei se uita mirată, ca şi când atuncea se trezise întăi pe locurile acelea.

Căsuţa ei începuse să se dărâme. Şindrila se marinase în multe părţi de ploi şi-n grădina din faţă brusturii se întinseseră ca într-un pustiu necălcat de nimeni. Toate luaseră altă înfăţişare; spre gara vecină trenurile lunecau acum dese, în vâjâiri grozave, care răscoleau liniştea ca nişte furtuni.

Într-o spre seară, sora Măriei veni s-o vadă şi-o găsi îngenuncheată, rugându-se. Măria mutase icoanele pe păretele dinspre apus unde rămăsese urma Puicii. Acolo aprindea în fiecare seară candela şi se ruga ceasuri întregi. Sora ei nu-i spuse nimica. Ştia că nici o putere omenească nu poate abate din drumul ei boala sufletului Măriei.

Mai-nainte să plece, cum stătea la fereastră, sora ei, Ileana, îi zise:

— Ce casă frumoasă îşi face arhivarul…

Maria se apropie şi dânsa; Ileana adaogă:

— Ia uită-te cum privighează fecioru-său, Puiu, lucrările.

Măria tresări să se uite. În curtea plină de cărămizi şi grămezi de nisip, un băietan smolit, cu mustaţa mijindă, se plimba cu mâinile în buzunar.

Măria întrebă cu glasul înăbuşit:

— Puiu?

— Da, Puiu.

Atunci Măria îl urmări cu ochii, ca altădată când era mic; îl uitase cu totul; chiar dacă-l văzuse, privise la dânsul ca la un străin. Şi acum parcă în sufletul ei se aprinsese din nou dorul să ştie, să-l cunoască, să-l vadă bine pe Puiu, pe mirele. Dar tânărul se primbla nepăsător, cine ştie încotro îi fugeau gândurile. Până noaptea târziu Măria rămase să se uite, muncită de amintiri.

Din ziua aceea, când nu stătea în faţa peretelui, rămânea iar în fereastă, cu ochii şterşi, rătăciţi. Oamenii cari treceau prin fata căsuţei se uitau miraţi, ca la o arătare, mai cu seamă că unii nici nu o cunoşteau. Într-o zi chiar Puiu o privi lung; în mintea lui poate rămăsese icoana ştearsă a femeii ce-l ţinuse în braţe pe când era copil. Treburile îl chemară repede, şi, de atunci, Măria nu-l mai văzu iarăşi o bucată de vreme.

Odată uşa bucătăriei se deschise sfios, împinsă ca de mâna unui străin. Măria se uită, şi văzu o femeie bătrână pe care nu o cunoştea. Femeia făcu vreo câţiva paşi, şi rămase ca înmărmurită, apoi şopti:

— Sărut mâna, cuconiţă!

La sunetul glasului ei, Măria parcă îşi aminti ceva; apoi, deodată, îi se făcu lumină şi o scânteie de bucurie îi trecu prin ochi:

— Catinco!

Slujnica trecuse din întâmplare pe acolo şi venise s-o vadă.

După vorbe fără şir, despre întâmplări de care Măria nu-şi dădea seama, femeia adaogă:

— Ei, să fie vreo cincisprezece ani de când m-am dus de la mata… Da ştii că şi pe conaşul l-am văzut, acum un an, în postul Sân-Petrului. E bine, e voinic. Da, l-am văzut în postul Sân-Petrului, cu fetiţa dumnealui.

Măria deschise ochii mari şi prinse să tremure.

— Care… fetiţă?

Femeia îşi dete seama că făcuse rău să-i vorbească de asta, îngână:

— Păi… da… are o fetiţă… o copilă… ştii mata…. trăieşte de mult cu o femeie, mai aşa, de mâna a doua.

Când rămase singură, Măria căzu zdrobită de cele ce auzise. Căci în mintea ei învălmăşită, unele amintiri, unele fapte, se dezveleau cu o limpeziciune uimitoare. Îşi aminti cum o blestemase Dumitru în ziua aceea: să o calce trenul; i se perindară toate împrejurările: viaţa ei cu omul care acum era pentru dînsa un străin, şi care totuşi putea să-i însângereze inima fiindcă, legat de o altă femeie, adusese pe lume o fiinţă care furase locul Puicii. Dumnezeu îi dăduse bărbatului mângâierea pe care ei i-o răpise. Din fetiţa ei nu rămăsese decât o urmă, a mânuşiţei mici, pe când mâna celeilalte, a fetei lui Dumitru, avea să poarte odată pe deget inelul cununiei. Atunci în toată fiinţa Măriei se petrecu o schimbare adâncă; durerea îi fu atât de mare, încât îi împietri sufletul. Şi pe urmă căzu peste inima ei ca o împăcare.

Sora ei îi mai aduse o veste:

— Duminica asta e nunta Puiului… Ia o fată bogată… Are noroc arhivarul!…

Un zâmbet amar flutură pe buzele Măriei, dar ca un om cu minte, fără ură, şopti:

— Să-i deie Dumnezeu noroc.

În seara aceea chiar, zări pe băiat pierind din casele cele noi cu o femeie la braţ. De acolo, de unde sta, priveliştea aceasta îi aduse aminte o icoană a visurilor ei apuse, când, tot aşa, într-o seară i se păru că vede pe fetiţa ei la braţ cu Puiu. Doar ochii i se înrourară, şi buzele şoptiră, pentru a mia şi a mia oară: „Fetiţa mamei”.

Asta era într-o joi. Cele două zile trecură repede. Duminică dimineaţa, în ograda arhivarului, forfoteau toţi, în toate părţile. Spre seară trăsurile începură să intre şi să iasă. Apoi veni şi o cupea. De la fereastra ei, Măria văzu mirii scoborându-se să se ducă la biserică. Puiu zâmbea. Măria vru să privească mai bine la mireasă, dar nu putu prinde decât albul rochiei, lăcrămile o înecară, şi plânse mult, potolit, plânse toată nefericirea, toată deznădejdea ei. Apoi îşi şterse ochii şi privi prin casă. Niciodată nu i se păruse că-i atât de singură. Ochii i se opriră pe lădiţă. De când nu o deschisese! Se duse, aşeză scăunaşul şi ridică încet capacul. Rochiţele se îngălbeniseră, erau mucigăite; le luă, una câte una, dar, când ajunse la jumătatea lăzii, se opri înfiorată. Nu se mai cunoştea nimic; şoarecii mâncaseră tot, lăsând numai ca un pumn de făină. Mâna Măriei scăpă jos rochiţele ce le ţinea; şi rămase mult aşa, uitându-se la lădiţa în care nu se găsea mai mult decât dincolo, în groapa pierdută a cimitirului depărtat… Se înserase de tot; Măria se sculă liniştită. Aprinse o lumânare şi se duse la părete, luminând urma mânuşiţei Puicii. Privi bine-bine, şi abia acum îşi dete seama că pata se ştersese aproape cu totul supt gălbeneala pe care vremea o aşternuse peste zidul întreg. Se dusese şi dânsa, o părăsise cum o părăsiseră toţi şi toate. Atunci Măria îşi rătăci privirile de jur împrejurul odăiei; toate îi păreau străine, nimic nu o mai lega de odăiţa în care suferise atâta. Ce mai căuta oare pe lume? Şi un dor grozav de linişte, de linişte adâncă o cuprinse, şi-o nădejde, că, poate, aşa va mai vedea pe Puica. În aceeaşi clipă căsuţa se cutremură; trecea un tren. Şi repede, ca şi cum cineva i-ar fi şoptit la ureche, cuvintele lui Dumitru îi veniră în minte: „Mai bine te călca trenul pe tine”. Cu o hotărâre, pe care nu o mai încercase, socoti câtă vreme mai are până la trecerea trenului al doilea, care se strecura obişnuit puţin după cel dintăi. Se duse, luă un scaun, aprinse candela deasupra icoanelor ce vegheau păretele care păstrase atâta vreme întipărită mânuşiţa Puicii, se scoborî, îşi lipi buzele de locul care-i înăsprise buzele şi, cu mâinile supt pestelcă, încovoiată, ieşi, ca şi cum s-ar îi dus la o vecină. Când era în portiţă, trăsurile veneau de la biserică. Măria nici nu întoarse capul, parcă n-ar îi ştiut nimic. Şi, deodată, ţăcănitul asurzitor al trenului se auzi. Vuietul crescu groaznic, ca o prăbuşire de fiare, apoi scurt, suflând din greu, se opri din goană, mai înainte de staţie. Călătorii se scoborâră speriaţi şi glasuri îngrijate întrebară. Cineva strigă: „A călcat un om”, altul lămuri: „O femeie”, şi maşina răsuflă din nou, şirul vagoanelor se dezmorţi şi trenul îşi luă iar avântul.

Mai în aceeaşi clipă, din casa luminată, răsunau cele dintăi trăgăneli de arcuşuri şi, odată cu valurile cântecului, intrară pe fereastra deschisă a căsuţei din faţă umbrele înlănţuite, piept la piept, ale mirilor, cari începeau jocul; şi cele două umbre se perindau pe păreţii înguşti, luminaţi de candelă, ca nişte vedenii dintr-o lume ce nu putea lua fiinţă.

Din volumul Nucul lui Odobac, 1910

TE-AR MAI PUTEA INTERESA