Editura Global Info / Literatură

Emil Garleanu

Flămând

Moşierul Chiriac Pascu, ieşi înainte:

— Bine frate, nimerişi tocmai la spartul târgului. Eu am prânzit de mult. Dar să pun să-ţi facă îndată ceva.

Prietenul său, Dumitru Stupcan, răspunse, scoborându-se din trăsură:

— Ba să-ţi cauţi de treabă! De data asta am mâncat.

Şi moşierul zise:

— Cum de data asta? Cu alte cuvinte altădată ai cam rămas flămând la mine?

În vreme ce-şi dară mâna, Stupcan îl desluşi:

— La tine, nu, niciodată. Răspunsul acesta e în legătură cu o întâmplare a mea din tinereţe, pe care nu o pot uita. Am să ţi-o spun. Deocamdată porunceşte să-mi vâre calul în grajd, căci astă seară rămân la tine.

Cei doi vechi prieteni intrară în casă. Şi după ce musafirul îşi scoase mantaua de pânză ce-l ferea de colb, trecură, amândoi, într-o odaie în care obloanele erau închise ca să nu pătrundă căldura zilei. Vorbiră despre multe, şi nu ieşiră din casă, decât după ce băgară de seamă că se înserase, când trecură din dos, în cerdacul ce da înspre pădurice. Şi se aşezară amândoi în jilţurile de paie, care scârţâiră supt greutatea trupurilor.

În înălţimi câteva stele parcă pâlpăiau şi parcă nu. Păduricea sta nemişcată. Deasupra un stol de prigorii nu-şi găseau odihna.

Dumitru Stupcan spuse:

— Dragă Chiriac, de când sunt eu n-am văzut o privelişte mai frumoasă ca aceasta de la tine.

Şi adăogă oftând:

— Prietene, ce-aş mai da să pot sta cu tine, într-o casă ca asta, pe o moşie ca a ta.

— Nimic n-ai avea de dat: stai la mine toată viaţa ta, şi-ţi îndeplineşti dorinţa.

Stupcan întoarse capul, şi prin umbra serii privi în ochii lui Chiriac.

— Ştiu că vorbeşti din inimă, îi zise, dar... Ei, dragul meu, dacă s-ar putea face totdeauna ceea ce vrea omul.

După câteva clipe Chiriac apropie jilţul, întinse braţul, îşi apucă prietenul de după gât, apoi îi zise:

— Dar parcă era vorba să-mi spui întâmplarea ta din tinereţe.

— Bine, dragul meu, să ţi-o spun; ascultă:

— ... Ştii că după ce mi-am luat licenţa, pusesem mâna pe nişte parale venite dintr-o moştenire neaşteptată. Le-am tocat, o ştii şi asta, prin călătorii. Am văzut multe, n-am ce zice, dar ca să nu rămân pe acolo, a trebuit s-o iau frumuşel înapoi spre ţară. M-am întors uşurel de tot. În răstimpul acesta de vreme, până ce m-am însurat, noi nu ne-am văzut. În Bucureşti am început să duc viaţa de student. Cu zăpăceala mea, nu prea mă încumetam să iau vreo slujbă. Mâncam odată în zi, şi dormeam de două ori: adică şi înainte şi după masă. Eram cel mai fericit om din lume, când mă chema cineva să mănânc la el. Scuteam un franc, şi mă săturam totodată. Dar noroacele aceste se întâmplau rar. Odată, cum mă îndreptam spre birt, mă lovesc piept în piept cu Simeon, Simeon Cardu, cu care ai învăţat şi tu. Nu ne văzusem de ani de zile. El ajunsese bine, se însurase şi luase zestre mare. Cum mă zări îmi sări de gât şi după îmbrăţişări şi întrebări, urmă poftirea la masa de seară. Cum eram deprins să mănânc numai odată în zi, am luat numai o cafea neagră, şi m-am întors. Îmi păstram foamea pentru masa unde eram chemat, masă ce fără îndoială avea sa fie îndestulătoare. Cum am ajuns acasă m-am culcat. Şi am visat numai mâncăruri. Pe semne de asta am dormit ne-ntors pănă seara la opt. La Simeon trebuia să fiu la şapte. Eram nenorocit. M-am îmbrăcat şi eu cât am putut mai iute şi am luat-o la goană. Când am ajuns se aşezaseră la masă. Şi mi-a fost ruşine. Le-am spus că mă oprise nişte afaceri, şi că mâncasem. Îţi poţi închipui! Făcui cunoştinţă cu toţii, şi Simeon îmi zise: „Bine dragă, cel puţin să ne faci plăcerea să stai cu noi”. Şi mă aşeză lângă nevastă-sa. Sunt împrejurări în viaţă care îţi lasă urme neşterse. Uite, parcă văd sufrageria mare, cu pereţii în lemn de stejar; parcă văd candelabrul, trichelurile, şi farfuriile cu flori aurite; şi parcă simt privirea curtenitoare a slujnicei care aducea mâncărurile. Ţin minte chiar o meteahnă a femeii acesteia! Avea un ochiu mai închis şi de câte ori trecea pe lângă mine, parcă-mi făcea semn să scot şi eu din farfurie. Când ajunsei eu, mâncaseră supa. Chiar atunci se pusese pe masă rasolul de peşte, un şalău. Peştele care-mi place mai mult, — şi cu drept cuvânt. Ai băgat tu de seamă că e singurul peşte care după ce e fiert îşi păstrează culoarea ceea proaspătă, albă-verzue, pe care o are când e viu? Şalăul e peşte de neam, dragă. Şi, într-un sos de muştar ca acela, e un lucru rar. Când l-am văzut am simţit un gol în stomac. Mi-am adus aminte de toţi şalăii, pe care-i mâncasem în viaţa mea de rătăcitor, pe bordul vapoarelor mari. Ce-mi făcea chinul şi mai mare, era că alături, nevasta lui Simeon, da desluşiri unei prietene, despre cum se găteşte sosul cu muştar. În faţa mea Simeon înghiţea din plin, şi printre îmbucături luase din nou firul vorbirii rupt prin venirea mea. Vorbeau despre artă, dragă, despre pictură. Văzându-mă că tac, vroiră să mă facă să-mi dau şi eu părerea.

— Tu care ai fost prin atâtea locuri, îmi zise Simeon, poţi să-mi sprijini admiraţia pe care o am pentru Wiertz. Ai fost la Bruxelles, în galeria operilor lui?

— Cum nu, răspunsei eu, şi îngânaiu câteva cuvinte.

Prietenul meu înghiţi odată şi urmă să-mi vorbească :

— Ai văzut „Răsvrătirea Îngerilor”?

— Cum nu. E una dintre cele mai îndrăzneţe pânze ce mi-a fost dat să văd vreodată.

Şi mai îngânaiu câteva cuvinte. Dar în gândul meu dam dracului şi pe Wiertz, şi pe toţi îngerii lui. Isprăviră de mâncat peştele şi sluga trecu iarăşi pe lângă mine, şi cu ochiul ei pe jumătate închis parcă mă îndemna: „Măcar din mâncarea asta scoate şi dumneata”. Şi în mijlocul mesei, aburi o gâscă cu varză. Simţii că cineva dinăuntrul meu îmi răcnea; „Spune, omule, că ţi-e foame, că n-ai mâncat. Uite gâsca sboară din farfurie!” Ce e drept într-o clipă nu rămase decât varza din care se ridica un val de aburi, şi mi se păru că tocmai colo, sus, deasupra capului meu, din aburii mirositori se întrupează deodată gâsca albă, cu gâtul şi aripele întinse spre zbor, că găgăe spre a-şi lua rămas bun de la mine, şi că se strecoară prin bagdadie. Şi n-am mai văzut nimic.

— Nici vorbă, urmă Simeon, Wiertz e un artist genial. Mă rog, Stupcane, ce zici tu de „Napoleon în Infern”?

— A da! Ce să zic. - De „Napoleon în Infern” vorbeşti? A! nici vorbă. E o mare operă. Chipurile acelora cari au ce bănui marelui omorâtor de oameni, te zgudue. Nici vorbă.

Eram zăpăcit; lihnit de foame. Mi se încleiase limba. Nu ştiu ce voi mai fi îndrugat, şi câtă vreme trecuse, când deodată îmi gâdili nările mirosul unei fripturi. Întorc la dreapta capul, şi văd mânuşiţele albe ale gazdei împărţind un purcel fript. Tu nu ştii gustul purcelului fript. Degeaba, nu-l ştii! Poate ştii pe a purcelului din care ai mâncat, asta-i altă ceva, dar pe a purcelului din care nu ţi-a fost dat să mănânci, nu-l ştii, n-ai avut fericirea să-l ştii. Privind la ceilalţi îmi adusei aminte ca prin farmec de chinurile ce le mai simţisem odată, într-un internat, după ce citisem descrierile din Odisea, a meselor cu viţei şi berbeci fripţi, a ospăţurilor cu vinurile groase de pe coastele Greciei fericite, din acele vremuri. Mă rugam în gând lui Dumnezeu, să dea purcelul mai repede gata, să se sfârşească odată cu suferinţa mea. Aş! Îşi vârâse coada Wiertz. Vorbind despre dânsul se înghiţea mai rar. Fireşte, vrând-nevrând, trebuia să-mi dau părerea asupra operilor lui. În sfârşit, sosi prăjitura. Deodată, fără să mă aştept, nevasta lui Simeon, taie o felie, dar ştii o felie mare din prăjitură, şi mi-o întinde: „Oricât ai fi de sătul, îmi zise, prăjitura se poate mânca, şi n-ai să mi-o înapoezi”.

Cred şi eu! Cum de nu-i trecuse prin minte să facă astfel şi cu purcelul! Eu mă aşternui pe mâncat. Să crezi, nu simţeam gustul prăjiturii; ştiu atâta că era ceva bun şi că în sfârşit mâncam şi eu. Dar Simeon nu mă lăsa în pace:

— Stupcane, în fund deasupra uşii e un tablou, care...

— Nu e nici un tablou în fund, răspunsei eu, desnădăjduit că nu pot mânca în linişte.

— Cum nu, este unul: „Grecii” „Grecii”...

Atunci cu coada ochiului am zărit cum nevastă-sa îi făcu semn să mă lase în pace. Femeile pătrund mai repede unele taine, ca noi. Din înfăţişarea mea nevastă-sa ghicise, ce sufeream. Tăcură cu toţii, iar eu primii trei felii, una după alta. Nu mai vorbi nimeni, nici un cuvânt, pănă la sfârşit. Fără îndoială, mă priveau. Dar ce-mi păsa mie? Mâncam, acesta era lucrul de căpetenie. N-o să uit niciodată întâmplarea asta!

Chiriac râse toată vremea cât povestise prietenul său.

Noaptea se apropia repede. În vreme ce jos întunericul îneca totul, cerul se lumina în sclipirea miilor de stele. Prigoriile se liniştiră în frunzişul păduricei.

O slujnică deschise uşa şi spuse:

— Poftim la masă.

— Tocmai acum mă gândeam că întârziasem cu masa, zise Chiriac. Povestirea ta, Dumitre, mi-a făcut o foame de lup. Haidem să mâncăm.

Cei doi prieteni se sculară şi porniră ţinându-se de mijloc. La uşa sufrageriei Stupcan se opri şi spuse:

— Pentru că mergem la masă, dă-mi voie să-ţi fac o întrebare:

— Dragul meu, ştii care e cel mai prost pictor din lume?

— Wiertz, răspunse Chiriac râzând.

— Aşa. Vra să zică suntem de aceiaşi părere. E Wiertz. Să nu mai fie vorbă pe urmă. Putem mânca liniştiţi.

Apoi adăogă supărat:

— N-o să-i iert cât voi trăi, ticălosului, că a făcut două pânze proaste: „Răsvrătirea Îngerilor” şi „Napoleon în Infern”.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA