Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Fraţi

Fără să ridice privirea de pe hârtiile ce iscălea, maiorul răspunse răstit:

— Va merge cornistul companiei.

Ofiţerul vroi să mai adauge ceva, dar maiorul nu-i dădu vremea, ridică în sus capul şi, cu acea luminiţă gălbuie în ochi, ce dădea căutăturii lui un aer de veselie, chiar atunci când era înfuriat, spuse răspicat:

— Cred c-aţi înţeles, domnule sublocotenent.

Ofiţerul răspunse scurt că a-nţeles, şi plecă. Străbătu sala pe lângă camarazii ce-l priveau bănuitori, apoi luă drumul drept înspre compania lui. În uşă îl aştepta sergentul-major. Ofiţerul îi porunci, la rândul lui, cu un glas ce împrumutase ceva din acel al maiorului:

— Va merge cornistul companiei.

Sergentul-major se întoarse şi strigă:

— Va merge...

Dar nu avu când să sfârşească, cineva din fundul întunecos al sălii, cornistul, care şi auzise ordinul comandantului de pluton, răspunse înăbuşit, dar hotărât:

— Am înţeles, să trăiţi, domnule sergent-major.

În această vreme, ofiţerul intră în cancelaria companiei, îşi puse mantaua, îşi luă chipiul şi, ridicându-şi gulerul, ieşi în curte, îndreptându-se spre poartă; o luă pe o stradă lăturalnică, mai apropiată. Ajunse acasă, îşi aruncă sabia şi chipiul într-un colţ, mantaua în altul, nu dădu voie să i se facă focul, şi se trânti pe pat.

Cu faţa înfundată în perne, degeaba căuta să-şi găsească astâmpăr. Îi fu peste putinţă să adoarmă. La urma urmei, vrând să-şi gonească neliniştea, se încercă să gândească într-un anumit fel: Mă rog, nu-i murise nimeni dintre cei de aproape ai lui, nici o rudenie mai depărtată, nici măcar un prieten dintre acei cu care ar fi petrecut clipe tulburi, sau fericite, ce pecetluiesc trăinicia înfrăţirii a doi oameni. Nu; ci un soldat, un străin, un om pe care-l avusese un an în frontul companiei... Aşa vroia ofiţerul să-şi înlăture mâhnirea, dar nu putea. Gândul celalt, cel ce izvora fără voia lui, acela îi reîmprospăta alte lucruri. Îşi aducea aminte cum, în cutare zi de marş, pe o arşiţă dogoritoare, ceruse apă la soldaţii din pluton mai nimeni nu avea, iar celor ce le rămăseseră câteva picături, le păstrau pentru setea lor de oameni trudiţi ce duc atâta amuniţie pe dânşii... Un singur om a întins bidonul, dar în aşa fel că rămâinea ascuns, parcă într-adins, după raniţa camaradului din rândul întăi. Când i l-a înapoiat, a ţinut bidonul aproape, silind pe soldat să se arate: era Stan Petre... Dar, în cutare noapte ploioasă, în avanposturi, în manevra trecută, când a găsit în cort un culcuş de paie uscate, pregătit pentru o odihnă mai cumsecade! Tocmai târziu află, printr-o întâmplare, că tot Stan Petre i le adusese... Îl primise ca recrut în urma stăruinţei fratelui său, cornist al companiei, cu doi ani de vechime. Îl întrebase: Vrei să vii la mine, băiete? Recrutul îşi apropie repede călcâiele, îşi scoase iute căciula şi răspunse din toata inima: Vreau, cum nu, să trăiţi, domnule sublocotenent... Ce voios era soldatul acesta. Numai să-l fi privit, în marşuri, mergând voiniceşte, totdeauna zâmbind, şi-ţi trecea orice osteneală. Rar soldat şi prieten credincios ca Stan Petre!... Acum câteva zile, intrând dimineaţa în companie, îi ieşi cornistul înainte; cu glasul încet de lacrimi, îi spuse că peste noapte dusese pe frate-său la spital. Îl cuprinsese o căldură grozavă, vorbea într-aiurea, iar doctorul, chemat, grabnic, spusese că-i tifos. De frică să nu se îmbolnăvească şi alţii, îl scoseseră repede din cazarmă.

Îl văzuse la spital, pe patul de chinuri, cu buzele arse, cu faţa suptă, cu ochii şterşi ce nu mai puteau cunoaşte. Ieri, la raportul companiei, caporalul de serviciu îi raportase că soldatul Stan Petre murise... Iar maiorul, om bun, dar cu toane, nu îngăduise ca la înmormântare să sune un alt cornist.

Înţelegând că nu va putea adormi, chinuit de gânduri şi amintiri, ofiţerul se îmbrăcă şi, cu toate că nu era nevoie, plecă din nou la cazarmă.

A doua zi începuse să ningă. Plutonul de paradă venise şi se înşirase în ograda spitalului, în faţa odăii întunecoase ca o hrubă de beci. Un caporal şi câţiva soldaţi intrară înăuntru. Ofiţerul făcu semn cornistului să se ducă şi el, apoi înaintă singur, intră pe uşa îngustă, coborî câteva scări şi rămase lângă perete. În mijlocul cămăruţei de piatră, pe o masă, Stan Petre părea că doarme uşor, gata să tresară la cel dintâi sunet al deşteptării, pe care nu mai avea să o audă. De pe faţă i se dusese urma de zbucium ce rămâne după o boală plină de chinuri; în locu-i răsărise zâmbetul acela cuminte ce-l prindea atât de bine.

La căpătâi îi plângea maică-sa, o femeie slabă, trudită de muncă, cu picioarele goale pe o vreme ca aceasta de început de iarnă. Mai încolo, un frate al ei, cu decoraţiile războiului pe piept. Când bătrâna văzu pe celalt băiat, pe cornist, începu să bocească în gura mare:

— Mi l-o luat Dumnezeu şi m-o lăsat numai cu tine! Băietul mamei, băiet.

Iar bătrânul căuta s-o liniştească:

— Taci, Mărando, aşa a vrut Cel de Sus. Apoi veni lângă ofiţer, se opri la o parte şi spuse: "Să trăiţi, domnule sublocotenent, nu vă supăraţi, aşa-s femeile, mai slabe."

Cu două zile înainte, se dăduse ordinul de zi prin care Stan Petre era făcut fruntaş. Doi dintre camarazi îi cusură, pe mânecile tunicii, galonul împletit din mătasă: puseseră mână de la mână şi-l cumpăraseră. Şi deodată unul băgă de seamă că numai cravata îi lipsea fruntaşului Stan Petre; cornistul îşi desfăcu repede cravata lui şi o înfăşură uşor la gâtul fratelui său. Iar maică-sa, cu degetele ei groase, de-abia îi atinse fruntea şi-i aşeză capul pe pernă:

— Aşa, să nu se lovească, dragul mamei.

Preotul sluji puţin, apoi patru soldaţi aşezară sicriul pe o năsălie şi-l scoaseră afară. Soldaţii se descoperiră. Ningea des, cu fulgi mari, ce cădeau ca nişte flori albe de cununie. Preotul trecu înainte, apoi veneau cei ce purtau năsălia, cei doi bătrâni, ofiţerul şi plutonul. Plecară în bocetele mamei.

Ofiţerul privi pe cornist. Îl văzu că duce cornul la gură, că stă câteva clipe fără să poată suna, apoi auzi un scâncet ce se schimbă într-un hohot de plâns şi, deodată, ca un strigăt de durere, cântecul de îngropare al ostaşilor străbătu aerul. Şi-n clipa ceea i se păru că aude un şopot înăbuşit în rândurile soldaţilor din urma lui, vroi să privească înapoi, dar nu putu, căci lacrimile îi năpădiră în ochi; înclină capul pe piept şi începu să plângă.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA