Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Furnica

În mahalaua Tătăraşilor toţi îl cunoşteau pe Ion Cuhulea. Născut şi crescut acolo, trăind cincizeci de ani în şir numai pe locul acela, nici nu putea fi altfel. Copiii, de la vârsta de şapte ani, când prindeau să înveţe carte, pe lângă şcoală, mai ştiau unde-i biserica şi casa lui Cuhulea; iar biserica era mai greu de nimerit decât căsuţa moşneagului. Dintr-un bordeiaş prizărit, locuinţa Cuhuleştilor la-nceput, astăzi moşneagul clădise, din munca lui, patru odăiţe, cu pereţii îmbrăcaţi pe dinafară într-o perdea de iederă care flutura la cea mai mică bătaie a vântului, ca un fald de steag. Şi cum era pe un vârf de dâmb, din orice parte a Tătăraşilor puteai privi drept în ograda lui Cuhulea.

La început Cuhulea a fost paracliser un şir întreg de ani, apoi, la bătrâneţe, s-a lăsat, şi acum stătea să se odihnească. Om scurt, ciolănos, purta mustăţile rase şi, cum era spân, mai nu i se cunoşteau nici sprâncenele. Numai ochii albaştri şi totdeauna speriaţi împrăştiau ceva neobişnuit peste faţa lui. Era morocănos, rar intra în vorbă cu cineva, şi atunci două-trei vorbe de schimba, atâta, în portiţă, apoi repede se trăgea, ca ariciul, în ograda lui. De câte ori treceai pe la dânsul, îl vedeai, printre parmaclâc, stând pe vârful picioarelor, privind vreo floare din grădină, sau la vreo găină ce scurma. Asta era patima lui Cuhulea: să privească, să se uite cu de-amănuntul şi îndelung la câte ceva patima omului care trăieşte singur şi are răgaz să vadă şi să gândească.

Stătea ceasuri întregi în faţa unui trandafir sau a unei garoafe. Ştia fiecare floare când s-a desfăcut din boboc şi aproape vedea crescând orice tulpină din grădina lui. Urmărea cu ochii lui rotunzi toate vietăţile din ogradă: ştia că găina Bogheta nu se oua la un loc cu celelalte, căci o pândea Sura, o nadoleancă pestriţă la pene, şi o ciupea de creastă până i-o însângera, de aceea o lăsa să se ouă lângă gard, într-o tufă de brusturi, iar iarna, în pod, după horn. Cunoştea pricina duşmăniei dintre câinele lui şi cel al vecinului. Nu era frunză care să cadă, nu era creangă care să se usuce, fără ca moşneagul să nu se întrebe şi să nu cerceteze cum şi ce fel se întâmplase lucrul.

Şi din pricina asta îi ştiau cu toţi de frică. Mai cu seamă de la întâmplarea cu banii lui Almaşu. Acestuia i se furase nişte parale, tot ce strânsese şi el o viaţă întreagă, vreo două-trei sute de lei. S-a plâns bietul om la toţi, şi atâta era de amărât, c-a venit şi la Cuhulea să-i spuie. Cuhulea l-a ascultat, şi pe urmă i-a vorbit aşa, ca din senin:

— Ştii că pe Arghir l-am văzut cumpărând ieri o găină?

Almaşul rămase cu gura căscată: ce-i vorbea el, şi ce-i răspundea moşneagul? Dar acesta adăugă:

— Şi de ziua lui a făcut chef straşnic.

Cum Almaşu stătea tot ca picat din cer, Cuhulea dădu mai de-a dreptul:

— Dă, când mănânci o viaţă-ntreagă borş cu ştir, şi sai deodată la ciorbă de găină... Apoi se lepădă: Dă, eu nu zic... Numai ţi-am spus, că omul, dacă are ochi, trebuie să vadă.

Păgubaşul a-nţeles, a cercetat şi a găsit ce mai rămăsese din bani la Arghir.

Într-o vară, cum bătrânul urmărea cu privirea o gânganie ieşită la lumină, ca să vadă la rădăcina cărei flori şi-o fi având cuibul şi să i-l stârpească, îl strigă la zăplaz un băietan, unul Ilie Trăsnea, scriitoraş la percepţie:

— Moş Cuhulea, moş Cuhulea!

Moşneagul nu se mişcă, dar, la urma urmei, după ce dete de locul gânganiei, întoarse capul şi întrebă:

— Ce-i?

— Apoi... Dă! ţi-aş vorbi ceva.

— Zi!

— Vin-aici!

— Ei! că multe-ţi mai trebuie!

Şi bătrânul coborî încetişor până lângă băietan.

— Ce-i?

— Moş Cuhulea, ţi-aş spune ceva, da... Să nu te superi.

— Da zi odată, băiete.

— Uite ce-i: pe Smaranda, pe vară-mea, iar a alungat-o bărbatu-său. A bătut-o şi-a gonit-o din casă. Sfătuieşte-l şi dumneata, moş Cuhulea, poate-o primi-o, c-a bătut-o degeaba.

Cum vorbeau aşa, numai iată şi femeia, Smaranda. Şi, cum auzise cele câteva cuvinte din gură, îşi duse pestelca la ochi şi începu să spuie, printre sughiţuri de plâns:

— Degeaba; că nici moartă nu-i mai intru în casă. După ce-şi şterse ochii, ca să dea loc celuilalt rând de lacrimi, urmă: Mai bine m-oi vârî slugă undeva, să-mi câştig o bucată de pâine, s-o pot mânca fără bătăi... Iacă, te-oi sluji pe dumneata, moş Cuhulea. Zău te-oi sluji, numai pe mâncare.

Moşneagul tresări, măsură femeia din cap până-n picioare, îi privi rochia şi i se păru curată; polcuţa parcă nu-i era prinsă în ace, ca la cele leneşe, era încheiată în nasturi; în picioare, pantofi.

Repede, ca într-o sclipire, îi trecu pe dinainte bătrânului toată viaţa lui de singuratic.

Trebuia să se gândească.

— Uite ce e, zise, în sfârşit, vino mâine pe la mine, şi-om vedea, om vedea...

Băietanul şi femeia plecară, iar bătrânul se duse în casă, luă un cuţit şi se întoarse în grădină, să sape la tulpina rozetei unde se dusese chiftiriţa. Cum săpa, nerăbdător să dea mai repede de jiganie, deodată îşi aduse aminte de femeie. Şi, cum dezgropa ţărâna, aşa îşi dezgropa în minte trecutul lui, viaţa lui singuratică, petrecută aici, între câţiva pereţi. Da, era bătrân, se simţea mai slab, i-ar fi prins bine tovărăşia unei fiinţe; şi, totuşi, când se gândea să mai amestece încă pe cineva în treburile şi în mersul traiului zilnic, parcă se cutremura. De când era pe pământ, îşi ducea rostul singur; de ce s-ar lenevi tocmai la sfârşit? Dar lacrimile femeii îi muiau inima...

Dădu de cuibul chiftiriţei, într-o împletitură ca de câlţi, tocmai la rădăcina florii. Din cuib ieşiră repede două gângănii, pe care Cuhulea le rostogoli cu limba cuţitului în pahar. Şi se gândi: dacă şi urâciunile astea trăiesc împreună şi se pot înţelege, adică de ce n-ar încerca şi el, că-i om cu judecata întreagă, putând apropia ce-i bine, înlătura ce-i rău. Apoi se uită în pahar. Să le omoare? Se cutremură de scârbă. Străbătu ograda, deschise portiţa din fund şi, ieşind pe locul pustiu de din dosul casei, se duse pe marginea râpei şi aruncă gângăniile în fundul ei.

— Aşa!

Apoi mai meremetisi un perete, închise păsările mai dereme şi, fiindcă simţi un junghi în dreapta, se culcă cum înserase. Peste noapte îi fu cam rău. Avea fierbinţeală. Se sculă, bâjbâi pe întuneric, să caute o lămâie, să-şi facă limonadă. Vorbea singur:

— Dacă ar fi cineva să mă îngrijească, nu m-aş năcăji aşa.

Pentru întâiaşi dată îi venise gândul acesta. De când ştia că ar putea să aibă un ajutor, parcă îi mai slăbise hotărârea de până acum în viaţă.

A doua zi dimineaţă, când veni femeia, o întrebă:

— Da bărbatu-tău ce-o să zică?

— Ce să zică?

— Îl ai cu cununie?

— Nu.

— Apoi atunci rămâi, să fii femeie la locul tău, să-ţi vezi de treabă, şi-o să fie bine.

Într-o lună de zile, Smaranda se deprinsese şi cu casa, şi cu păsările, şi cu florile cu toate obiceiurile stăpânu-său. Cum ştia puţină carte, îi ţinea socoteală de cheltuielile zilnice; iar drept răsplată purtării acesteia, Cuhulea o punea cu el la masă.

Se deprinseseră aşa de bine unul cu altul că toate treburile erau pe mâna femeii, iar moşneagul îşi vedea numai de florile lui.

Într-o seară, cam după vreo opt luni, cum stăteau în cerdac, bătrânul îi vorbi rar, aşezat:

— Ascultă, Smarando! Tu eşti femeie harnică şi bună. Mi-ai îngrijit casa, şi pe mine, şi m-ai mulţumit totdeauna. Ca şi mine, n-ai pe nimeni în lume. Eu îs bătrân, mâine-poimâine mă duc. Cui rămâne tot ce-am agonisit?

Femeia privea drept înaintea ei; parcă înţelegea ce avea să urmeze în vorba bătrânului.

— Cui rămân toate astea? Ţi le-aş lăsa ţie... da vezi, ca să fie în regulă toate, ar trebui să-mi fii nevastă, şi sunt bătrân... iar lumea îşi bate joc de oameni... Ai vrea?

Femeia răspunse scurt, cuvântul pregătit mai dinainte:

— Da.

Spusese vorba asta ca oricare alta, o vorbă care ţi-ar fi adus un pahar cu vin când ţi-e sete de apă, o frunză când ai vrea o floare, şi totuşi o vorbă care, orişicum, mulţumeşte, cel puţin, dacă nu poate da fericirea.

Când auziră tătărăşenii că se însoară Cuhulea, mulţi au râs, alţii au dat din umeri nu era treaba lor , iar unii i-au dat şi dreptate. Nunta s-a şi făcut într-o duminică, acasă, numai cu popa, câţiva oameni şi vărul Smarandei. Şi a trecut şi asta; lucrurile au intrat iar în vadul lor.

Nimic nu se schimbă în casa lui Cuhulea; atâta doar că în locul odăii de culcare a Smarandei se făcu un fel de sufragerie. Protivnic obiceiului de până acum, la masă venea de două-trei ori pe săptămână vărul femeii. Cum toată gospodăria era în mâinile Smarandei, bătrânul se plimba de colo până colo, uitându-se cu de-amănuntul, cum avea obiceiul, la toate. Smaranda parcă mai întinerise, şi schimbarea aceasta nu scăpase ochiului bărbatului ei. Într-o lună se înviorase. Cuhulea simţea o bucurie ascunsă, de care nu-şi dădea bine seama; era mulţumit că putuse să mişte ceva în sufletul amărât, odinioară, al femeii.

Într-o seară, era prin august, Cuhulea întârziase la vie, un petic de vie ce avea la deal, nu tocmai departe; băietanul, vărul Smarandei, rămăsese să mănânce cu dânsa. Şi cum da să se ducă, se sculă în picioare şi se apropie de nevasta lui Cuhulea:

— Zi, tot nu vrei?

— Nu.

Flăcăul o apucă de umeri şi o întoarse bine spre el:

— Uită-te la mine. Nu?

— Nu.

— Ei, asta-i!

Şi se aplecă repede şi sărută femeia apăsat pe buze.

Femeia nu s-a ferit; văru-său s-a dus, iar dânsa a rămas cu capul în mâini, ca ameţită. De mult se împotrivea patimii acesteia, dar vedea bine că se sfârşise, trebuia să cadă, tocmai acum, când îşi legase viaţa în faţa lui Dumnezeu de un altul.

Pe drum, băietanul se întâlni cu bătrânul. Ca şi cum s-ar fi ştiut vinovat faţă de el, îl ocoli. Cuhulea băgă de seamă. De altfel, mai demult parcă purtarea tânărului ăstuia nu-i cam plăcea. Când intră în odaie, găsi pe Smaranda tot aşa, cu faţa în palme.

Se duse repede lângă ea, o mângâie:

— Ce ai, Smarando, ce ai?

Se uită drept în ochii ei şi o văzu plânsă. Îi spuse deodată:

— Ascultă, ţi-a adus vreo veste rea. Să ştii, să nu-l mai văd pe aicea. Să nu-l mai văd. Nu-mi place purtarea lui!

Femeia tresări, se ridică repede, îşi dădu părul în sus, pe frunte, şi schimbând vorba:

— Ce mai e pe la vie, moşule?

Tot "moşule" îi zicea lui Cuhulea.

Bătrânul, căruia de mult încă nu-i mai plăcea să-i zică astfel, se hotărî să-i spuie, dar se opri îndată, ruşinat.

Iarna trecu repede; primăvara se pregătea să aducă iarăşi "moşului" bucuria florilor.

Lucrurile nu suferiseră altă schimbare decât că Ilie Trăsnea venea acum mai rar, că-i spusese Smaranda. Iar în urmă bătrânul i-o tăiase de tot:

— Ia ascultă, omule, casă n-ai? N-ai şi tu ce munci?

Băietanul scrâşni din dinţi, se duse în odaie, chipurile să-şi ieie o legătură, se uită pe fereastră, să vadă nu cumva Cuhulea vine după el, şi, zărindu-l tot acolo, plecat deasupra unui strat cu flori, vorbi repezit Smarandei:

— De-acu nu mai pot veni pe aici. Şi o luă în braţe. Apoi, cu glasul stins: Vino tu pe la mine.

Femeia se zbătea; zise:

— Nu pot.

— Să vii!

Femeia tăcu, şi băiatul ieşi pe poartă ca o furtună...

Odată, stăteau afară, în faţa casei, pe o bancă; Cuhulea îşi aduse aminte:

— Smarandă! n-am pus fărmătura de pâine furnicii mele.

Şi plecă în casă. De o săptămână în şir, o furnică venea pe masa albă de lemn să-şi caute hrana. Întâi şi-ntâi, când o văzu fugind cu picioruşele ei mărunte pe lemnul geluit curat, Cuhulea, temându-se că au năvălit furnicile în dulceţi, se repezi la dulap.

Acolo nu văzu vici una, şi cum se întorcea s-o prindă s-o zvârle afară, băgă de seamă că furnica umflase o fărmătură de coajă şi o ducea grăbită spre ascunzătoarea ei. Moşneagul o lăsă atunci şi o privi până se făcu nevăzută, cu coajă cu tot, sub faţa mesei. A doua zi o văzu din nou, căutând iute, mişcându-şi cele trei bucăţi ale trupului ei, ca trei mărgele înşirate; dar fiindcă masa era ştearsă, Cuhulea îi zvârli el o bucăţică de miez. Furnica o luă şi se duse. A treia zi chemă şi pe Smaranda să vadă lucrul acesta şi, de o săptămână în şir, în fiecare zi, dimineaţa şi seara, hrănea gângania. Astă-seară o uitase.

Când se întoarse din nou în cerdac, Cuhulea zâmbea mulţumit; zise:

— Mă aştepta!

— I-ai dat?

Bătrânul se plecă, şi-n taină:

— Ghici ce?

— Ce?

— Cozonac, cozonac.

Şi prinseră să râdă!

Peste două zile venea Paştele. Era cald şi-o seară liniştită. Departe tare, dealurile viorii păreau că se topeau în aer, şi-ncetul cu-ncetul nu se mai zăriră. Se lăsa noaptea. Zarzării înfloriseră, şi mirosul florilor lor, mirosul rozetelor şi-al zarnacadelelor se împrăştia adormitor. Femeia se gândea cu mulţumire la viaţa ei tihnită, alăturea de omul acesta bătrân, care se purtase până acum cu dânsa ca un tată. Şi totuşi parcă-i venea să plângă. De ce? În pieptul ei simţea aşa ca un val care se ridica repede de la inimă spre gât, spre sufletul ei, şi o chinuia parcă, o înăbuşea. Şi cum îşi apăsa pieptul fără de voie cu mâna, lacrimile îi izvorâră din ochi şi începu să plângă cu sughiţuri.

Bătrânul se repezi spre dânsa. Îi luă capul în mâini, îl alintă ca pe al unui copil, o legănă, cuprins de mâhnire:

— Ce ai? Ce ţi-e, Smarando? Ţi-e rău? Eşti bolnavă cumva?

Femeia răspunse printre suspine:

— Nimic, nu-i nimic. Nu ştiu de ce m-am înecat, deodată.

Apoi au rămas tăcuţi...

Smaranda tânjea. Bătrânul nu-şi vedea capul. Nu ştia ce are femeia. Aduse un doctor, acesta se uită zâmbitor la amândoi şi-i încredinţă că nu-i nimic:

— Boalele astea îşi găsesc leacul.

Cuhulea cumpăni vorbele aceste; apoi, în mintea lui, deprinsă să apropie şi să cântărească toate, parcă se făcu lumină. Puse în legătură îndepărtarea lui Ilie cu tânjirea femeii. Oare nu se iubeau? Şi-ntâiaşi dată îşi dete seama că-n sufletul lui era ceva mai mult decât iubirea unui tată. O iubea. Lui Cuhulea îi era parcă ruşine să se gândească la asta, îşi bănuia singur, aduna atâtea dovezi potrivnice ca să-şi scoată din minte credinţa asta, şi totuşi sufletul ieşea biruitor. O ciudă grozavă îl cuprinse împotriva slăbiciunii lui şi-mpotriva lui Ilie.

În seara aceea se plimbă mult, singur, prin ogradă, până îl strigă nevasta:

— Moşule, e răcoare. Intră înăuntru!

Într-o zi Smaranda se dusese după nişte târguieli şi nu se întoarse decât seara, târziu. Bătrânul o aşteptase neastâmpărat, în poartă, şi cum o văzu:

— Unde-ai fost?

— În târg.

— De-atuncea? De la prânz? Hm!

Şi din clipa aceea bătrânul o urmări aproape pas cu pas.

Într-o duminică erau amândoi în grădină, Cuhulea cu florile lui, Smaranda la parmaclâc. Cum curăţa o rozetă de câteva frunze uscate, moşului i se păru că nevastă-sa vorbeşte cu cineva. Întoarse capul era Ilie; băietanul, vesel, îl strigă:

— Ce faci, moş Cuhulea?

Iar femeia se depărtă repede şi o luă spre casă. Bătrânul mormăi:

— Bine!

Apoi întoarse spatele. Dar lăsă stratul cu flori şi veni şi el în odaie. Când intră, i se păru că femeia, care nu se aşteptase să-l vadă, făcuse o mişcare de mirare. Zăpăcită, Smaranda încremeni la capătul mesei unde o găsise. Bătrânul o întrebă:

— Ce făceai?

Femeia rămase o clipă fără să răspundă, apoi, aruncându-şi ochii pe masă:

— Uite, mă uitam că a ieşit iar furnica.

Bătrânul crezu; începu să privească şi el. Furnica sta în mijlocul mesei, căutând parcă fărmătura obişnuită.

Smaranda ieşi să-şi vadă de treburi, iar bătrânul rupse o bucăţică de miez şi-l aruncă. Apoi se uită cu mare băgare de seamă. Furnica apucă fărmătura şi începu să o tragă, ca pe celelalte, spre capătul mesei. Atunci, absorbit în urmărirea ei, căută să vadă unde o să se ducă. Furnica se coborî, uşoară. Cuhulea se lăsă pe vârful picioarelor să se uite, şi deodată ochii i se opriră pe un petic de hârtie strecurat între faţa de lemn şi stinghia ce lega picioarele mesei. Bătrânul uită furnica, trase hârtia mototolită, vârâtă repede, la întâmplare, în ascunzătoarea ei, îşi luă ochelarii şi se duse lângă fereastră să citească:

"Te-am aşteptat iar joi. De ce n-ai venit? Pândeşte moşneagul când s-o duce la vie. Ori ţi s-a făcut milă de el?"

Scrisoarea era de la Ilie, îi cunoştea scrisul. Bătrânul începu să tremure, apoi căzu, moale, pe scaun. Vrasăzică, nu se înşelase. Se iubeau. Atuncea, când a întârziat, dânsa la Ilie fusese. Şi acum a fost de ajuns numai o clipă ca să-i şi strecoare bileţelul. O ură grozavă îl cuprinse împotriva omului aceluia care-i adusese femeia aceasta în casă şi care acuma îi sfărâma viaţa. Cine-l pusese să o ieie, să o culeagă de pe drumuri?

Smaranda intră. Când văzu pe moşneag stând pe scaun, la capătul mesei, se uită îngrijată.

Cuhulea începu, înecându-se parcă:

— Smarandă, o să mă duc la vie.

Femeia se prinse, întrebă grăbită:

— Când, moşule?

Bătrânul se sculă, cu ochii rătăciţi.

— Astăzi, ca să te poţi duce mai degrabă la Ilie.

Femeia încremeni. Dar furia cuprinse pe bătrân. Se repezi la nevastă-sa şi o apucă de mâini, strângându-i-le:

— Astăzi, astăzi, acuma, ca să te duci la Ilie. Auzi?... Ai ascuns hârtia, dar am gâsit-o. Mi-a scos-o Dumnezeu înainte... Hai, du-te la Ilie al tău.

Smaranda căzu în genunchi.

— Moşule!

Dar bătrânul o lovi, răcnea ca scos din minţi:

— Să te duci din casa mea. Să te duci! Şi începu s-o îmbrâncească: Acum, în clipa asta chiar.

Femeia se prăvăli pe podele, bătrânul o împinse deznădăjduit spre uşă:

— Afară, afară! Ticăloaso!

Când se dezmetici bine, se trezi singur. Smaranda se dusese. Cuhulea rătăci prin toate odăile, căutând. Îi venea să meargă să o aducă, s-o ierte. Şi iarăşi se înfrâna. O ruşine îl cuprinse: ce va zice lumea? Apoi deznădejdea îl doborî.

Seara se lăsă rece. Se culcă îmbrăcat. Adormi repede şi avu vise grozave. Părea că după un drum lung şi greu, ostenit, se aşezase la poalele unui munte. Un munte negru, fără fir de iarbă, fără un copac. Şi cum privea spre înălţimea întunecată de pământ, deodată aceasta începu să se clatine, să se mişte. Fiecare bulgăre de ţărână prindea viaţă, mişuia în grămada înaltă până la cer. Şi, ca prin farmec, milioanele de fire de ţărână se revărsară, împrăştiindu-se potop împrejur, acoperindu-l, înăbuşindu-l şi pe dânsul cu desăvârşire. Apărându-se, căutând să scape, de-abia atuncea băgă de seamă că toate acele erau furnici. Se trezi îngrozit.

Se odihni puţin pe marginea patului. Apoi se duse de deschise fereastra. Aerul rece al nopţii îl dezmetici; întreaga întâmplare i se desfăşura în minte. Şi gândul i se opri cu îndărătnicie la furnica aceea care-l pusese pe urma nelegiuirii femeii lui.

O ură nebunească îl prinse împotriva gânganiei care fusese trimisă, ca un duh rău, să-i tulbure liniştea. Se sculă şi se duse lângă masă.

Dimineaţa îşi vărsa lumina prin ochiurile geamurilor. Bătrânul aştepta cu ochii mari, ca-n preajma unui duşman. Şi deodată, în raza de soare ce se aşternea pe masă, colo, în capăt, zări furnica alergând uşoară, să-şi caute fărmătura.

Bătrânul se sculă în picioare, ridică palma şi, când gângania se opri, iscoditoare, în mijlocul mesei, Cuhulea îşi repezi mâna cu atâta putere, că se clătină sticlăria pe poliţă. Sub lovitura grozavă, furnica se făcu una cu lemnul. Apoi, rătăcit, Cuhulea umblă printre nişte lăzi, găsi o frânghie şi trecu în cămară.

...Tocmai spre seară, Smaranda veni să-i cadă în genunchi, dar din prag băgă de seamă că în uşa cămării se vedeau picioarele bătrânului, până la genunchi, atârnând în aer. Şi, îngrozită, se repezi în ogradă:

— Săriţi, că s-a spânzurat moşul!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA