Editura Global Info / Literatură

Emil Garleanu

În fel de fel de feţe

Gaiţa mea e foc. V-am destăinuit păţania ciocănitorii şi de-atunci şi-a pierdut încrederea în mine. O săptămână întreagă am rugat-o până să-şi ţie cuvântul, să-mi spuie cum au căpătat păsările penele lor aşa de minunate la vedere. Ascultaţi ce-am vorbit cu gaiţa:

Eu: Pasăre dragă, îţi făgăduiesc că de acum înainte n-o să mai spun altora nimic din ceea ce-mi împărtăşeşti.

Gaiţa: Lasă că te cunosc. Aşa mi-ai vorbit şi rândul trecut, şi mi-ai pus ciocănitoarea pe cap, de-mi amărăşte zilele.

Eu: Gaiţă dragă, mă jur...

Gaiţa: Jurămintele tale sunt ca fulgii mei de uşoare. Uite (îşi scoate un fulg cu ciocul şi-l lasă să plutească în aer).

Eu: Gaiţă dragă, crede-mă, jurămintele mele sunt ceva mai grele...

Gaiţa: Lasă! lasă!... În sfârşit, o să-ţi spun şi povestea asta, şi atâta tot...

Eu: Şi lada-n pod!

Gaiţa: Aşa. Ascultă: La-nceput toate păsările aveau penele de două feluri; albe şi negre, ca ziua şi noaptea. Decât Dumnezeu se cam săturase să le vadă pe toate la fel. Şi ce şi-a zis: „Bine, dacă la trup îs deosebite, de ce n-ar fi şi la pene?” Atunci s-a uitat în sus, în jos, şi-a hotărât îndată unui păun — păunul era alb, cânta mai frumos decât toate şi era şi pasărea lui de casă — a hotărât aşadar unui păun să-şi ia zborul, în zorii zilei, prin înaltul cerului, să-şi moaie penele în albastrul văzduhului şi-n aurul răsăritului, apoi să se lase pe pământ, să-şi poarte aripile prin verdele ierbii. După ce păunul a îndeplinit toate aceste, de-ţi lua ochii cu strălucirea lui dacă-l priveai, Dumnezeu a poruncit unui vultur să adune toate zburătoarele cerului, şi după ce s-au strâns la un loc cu toatele, preasfântul le-a spus că vrea să le înfrumuseţeze. Arătându-le păunul, le zise să-şi aleagă fiecare, de pe trupul lui, felul penei în care ar vrea să fie îmbrăcată. Şi ca să-l vadă mai bine păsările pe păun, Dumnezeu îi porunci să-şi rotească coada, şi de atunci păunul căpătă darul acesta. Păsările cerului însă, deprinse mereu cu albastrul văzduhului, cu verdele ierbii şi cu aurul soarelui, puţine au ales penele aceste, şi mai toate s-au bucurat de socoteala sticletelui. Vezi dumneata, mic şi afurisit: „Doamne, zise el, dă-ne din toate câte ceva şi lasă-ne să le amestecăm noi cum ne-o tăia capul.” Dumnezeu a zâmbit şi-a încuviinţat că cele care voiau să asculte de sticlete să facă după cum le-a sfătuit el. Tocmai atunci, hop! şi ciocănitoarea, care întârziase, c-un trandafir alb în cioc. Preaînaltul o cheamă să o mustre că a rupt floarea, apoi porunci unui înger să-i aducă trandafirul, să-l miroasă. Îngerul, când luă crenguţa, se împunse într-un spin şi îndată îi ieşi în vârful degetului o bobiţă de sânge. Fiindcă din pricina trandafirului răsări cea dintâi picătură de sânge pe lume, Dumnezeu meni floarea să se facă roşie, cum se şi făcu, iar pentru că prin ciocănitoare se întâmplase aceasta, Atotputernicul spuse îngerului să-şi şteargă degetul de capul ei, să rămâie însemnată.

Ce să vezi însă? Aşa le-a luat ochii celorlalte păsări roşul ciocănitorii, că toate au năvălit la ea, să se atingă de dânsa, să capete şi ele măcar cât de puţin din faţa sângelui. Cel dintâi sticletele. Dar dintr-o picătură ce s-alegi? Pe urmă şi-au amestecat penele care cum le-au tăiat capul. Vrabia, fiindcă era cald, s-a scăldat îndată în ţărână şi s-a făcut ca dracul. Cioara, foarte înţeleaptă, ce-a gândit: „Eu nu-s proastă, cu pana mea n-o să mă ia nimeni în seamă şi-o să mă înmulţesc în pace. Ia să rămân eu neagră cum sunt.” Şi neagră a rămas. Tot astfel şi corbul. Puţine au avut înţelepciunea să se roage de Dumnezeu să le facă el cum o crede în nemărginita lui mărinimie. Aşa Preaînaltul şi-a atins degetul de penele păunului şi-a făcut: prigoria, gangurul, scatiul. Ba chiar şi eu am întins aripile de mi-a pus albastrul de pe ele. Uite. Mărturisesc, cam puţin, însă şi aşa e bine, că tot mi-a venit mintea cea de pe urmă. Dar cel mai folosit, îţi închipui, a rămas păunul, că tot albastrul, aurul şi verdele, dispreţuit de celelalte păsări, i-au rămas lui. Iar el, de bucurie, şi cum avea un glas minunat, s-a pus îndată să cânte, şi cântă, cântă fără să ia în seamă că Dumnezeu, obosit, vroia să aţipească puţin. De trei ori i-a poruncit Atotputernicul să tacă. El, de unde! Îi da înainte. Atunci, dintr-un tufiş, iată şi privighetoarea! Privighetoarea, pe vremea ceea, era cea mai leneşă pasăre: dormea şi ziua şi noaptea. Şi fiindcă acuma se trecuse cu somnul, nimerise şi ea la spartul târgului şi alergă la Preaînţeleptul să-i schimbe şi ei penele, că nu vroia să rămâie aşa cum o mâzgălise, acum în grabă, vecina ei, vrabia, cu ce putuse lua şi dânsa de pe aripi. Dumnezeu însă se supără foc de lenea privighetoriii şi o lăsă aşa, ba o şi pedepsi să nu mai doarmă nici nopţile de acum înainte. Dar fiindcă privighetoarea zbură pe umărul Atotfăcătorului, şi se rugă frumos de iertare, şi fiindcă îndurarea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini, i se făcu milă Ziditorului de păsărică. Însă nu-şi mai putea lua cuvântul înapoi. Ce să facă? Tocmai îi lovi auzul glasul păunului. Şi ce se gândi Dumnezeu? Să treacă glasul păunului privighetorii: pentru pedeapsa mare care i-o dăduse se cuvenea, în schimb, şi-un dar mare. Ba scăpa şi de cântecul zăludului. Zis şi făcut. De atunci privighetoarea cântă aşa de frumos, iar păunul scheaună ca o mâţă. Ia aşa!

După ce gaiţa sfârşi, m-am gândit puţin, apoi iată ce i-am vorbit:

Eu: Ia ascultă, gaiţo dragă, frumoasă poveste şi mare minciună mi-ai înşirat.

Gaiţa: Dacă o crezi, cum o cred eu, ţi-am spus un adevăr.

Eu: Aşa-i! Dar adevărul e un adevăr când e pentru toţi la fel.

Gaiţa: Şi câte minciuni n-au fost multă vreme, pentru toţi, adevăruri adevărate.

Eu: Gaiţo, umbli cu şiretenii. Adevărul numai noi, oamenii, îl ştim.

Gaiţa m-a privit, a întors capul, apoi a început să fluiere un cântec care am învăţat-o eu, un cântec de batjocură, ca şi cum mi-ar fi zis: „Vorbă să fie!” Ei, vă place?

Ca să mă răzbun pe ea v-am destăinuit şi povestea aceasta. Uite-aşa.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA