Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

La vorbă, într-o seară de iarnă

Ioana Catinca tocmai se pregătea să verse ceaiul în pahare, când geamul îngheţat sbârnâi, ca o darabană, supt loviturile cuiva dinafară. În aceeaşi vreme glasul unui bărbat străbătu în odaie:

— V-aţi fi culcat odată cu găinile! Deschideţi uşa mai de grabă că ne prefacem în sloiuri.

Cei din casă întoarseră capul spre fereastră; coana Catinca rămase cu samovarul în mână; numai conul Dumitrache striga vesel:

— Ce-aţi încremenit aşa? E glasul lui Costache, oamenilor!

Coana Catinca puse samovarul jos, şi cu toţii alergară în sala. Dădură la o parte, de lângă pragul uşei, sulurile îmbucate cu lână, şi întoarseră cheia.

— Da pe semne a-ţi vroit să tăieţi gheaţa cu topoarele de pe noi, se auzi glasul conului Costache. Venim noi pe gerul ista, şi voi habar de grijă n-aveţi.

Coana Măndiţa, soţia conului Costache, intră bătând din picioare, de frig.

— La o parte calicime, strigă conul Costache şi, repezindu-se în mijlocul sălii, deschise braţele, apoi le făcu vânt, încrucişându-le pe piept, ca să se încălzească.

— Da glagorie aveţi voi să veniţi pe jos, pe frigul ista? se miră conul Dumitrache, în vreme ce toţi ajutau coanei Măndiţei să se descotoşmănească de şal şi de caţaveică.

Conul Costache îşi asvârlea într-una braţele, pocnindu-şi palmele de spate, în tact, ca un ceasornic.

— Crapă ouăle corbului bre, mă-nţelegi? crapă ouăle corbului de ger, şi Măndiţa mea: „nu, că să se plimbe”. Să se plimbe pe jos! Eu mi-am pus blana, după cum vedeţi, am şi un cojocel pe de desupt, din căciulă nu-mi iese decât nasul, şi mor de frig. Şi pe dânsa dă, a-ţi văzut doar, o leancă, la gât cu o blană cât o coadă de şoarec, şi-mi spunea că a asudat!

Apoi se întoarse către coana Catinca:

— Să mă ierţi, coană Catincă, de-un cuvânt: zău aşa că femeile au piele de drac. Zău, să mă ierţi.

Toţi începură să râdă. Dar coana Măndiţa, dolofană, şi roşă la obraz ca o căpşună, se repezi la bărbatul dumisale, îi opri braţele din vântul ce-l luase, îi smulse căciula din cap, şi începu să-i descheie paltonul.

— Ia desbracă-te frigurosule! Iaca! stai în casă cu căciula!

Într-o clipeală de ochi, conul Costache rămase cum spusese dumnealui, într-un cojocel fără mâneci, îmbrăcat pe deasupra redingotei. Un râs puternic sgudui sala.

Intrară cu toţii în odaia unde rămăsese samovarul fierbând. Conul Costache nu putea tăcea nici cum.

— Îţi spun eu dumitale, şi să mă crezi, că, dă, îs cu şase luni mai mare decât tine, femeile au piele de drac. Ce-i vorbă crapă ouăle corbului şi...

Coana Catinca îi tăie vorba:

— Ia stai ici omule, şi lasă ouăle corbului. Bea mai bine un ceai. Ia ajută-mi Gheorghiţă, se întoarse dumneaei către băetul dumisale.

Gheorghiţa luă samovarul de jos, şi turnă apa fierbinte în pahar. Apa se făcu arămie.

— Cam tare, coană Catincuţă, şi nu mai dorm o mie de ani pe urmă.

— Pune lămâie, că-l taie.

— Bine zici, dar mai întăi, stai puţin.

Şi conul Costache puse manele deasupra paharului din care se ridicau aburii mirositori.

— Aşa! acu mi-am încălzit mânele, să-mi încălzesc şi gâtul.

Conul Dumitrache se întoarse către coana Măndiţa:

— Mă rog, totdeauna a fost aşa friguros, coană Măndiţă?

— E he! răspunse dumneaei, ia spune-i că vrei să mergi la vânat, acuma pleacă, îl vezi? uite-aşa în cojocel şi-n surtuc. Mi-l cunosc eu, coane Dumitrache! Uite ici.

Şi uitându-se, zâmbind, pe furiş la soţul dumisale, îşi arătă părul alb ca omătul.

— La dânsa să te uiţi, strigâ după ce înghiţi odată şi bine din pahar, uitaţi-vă la mine, cum m-a 'nălbit!

Toţi începură să râdă. Conul Costache n-avea un fir de păr alb.

Apoi, după ce spuse aceste, veselul boier se întoarse către Gheorghiţă care se aşezase pe divan lângă nevasta lui, Profiriţa, ţinându-i dinainte, pe-o farfurioară, paharul cu ceai.

— Tu bagă bine de samă, că eu o ştiu pe Prohiriţa ta; dacă nici dânsa nu te-a înălbi, apoi să ştii că te-a lăsat Dumnezeu să rămâi negru pe cap.

Fata se-nroşi.

— Vai! ce spui coane Costache! Se poate să crezi mata...

Boierul se prefăcu a n-o fi auzit şi urmă:

— Tu n-ai nevoie să mă spui ei, dar dă, eu care-s mai mare decât tat'tău cu nouă luni.

— Cu şase, Costache.

— Cu şase luni, am drept să deschid ochii băietului.

Mai sorbi odată din pahar şi se întoarse către Profiriţa:

— Îmi pare bine că te găsesc singură fetiţă, să-ţi spun verde, că mie nu mi-i frică de tat'său: Gheorghiţă a dumitale, dă, e cam aşa-ş'aşa; ştii, eu îţi vorbesc pe şleau...

Fata râse şi întoarse ochii către bărbatul ei:

— A! de iştia îmi eşti?

— Iacă! nu-i jumătate de ceas de când a venit şi v-a ameţit de cap.

În toată vremea asta, coana Catinca, nu mai putuse de râs.

— Lasă-l Măndiţo, când intră conul Costache în casă parcă răsare soarele.

— Măi Costache, de asta nu 'nbătrâneşti tu, adăogă boierul Dumitrache...

Conul Costache mai ceru un pahar cu ceai, puse într-însul două linguriţi de rom, o felie de lămâie, şi întrebă:

— V-a adus la vreme vânatul?

— Eram tocmai la masă, îţi mulţumesc. Când l-ai împuşcat?

— Apoi dacă n-a fost alaltăeri, apoi să ştii Dumitrache-trache, c'a fost ieri. Să ştii că ieri a fost. O dandana întreagă! Pană l-am împuşcat m-au trecut, vorba Măndiţei, toate sudorile.

Cei bătrâni zâmbiră pe ascuns; ştiau patima conului Costache să spuie câte-n lună şi-n soare despre vânătorile dumisale, mai ales când îl ascultau ageamiii.

Pe Profiriţa, nu o răbda inima să tacă:

— Da cum l-ai împuşcat coane Costache?

— Greu, duduie Prohiriţă, tare greu. Vezi mata, la iepuri nu te duci ca la urşi sau lupi; ci-ţi iei colea un haliciu, două, cât îţi trebue să-l nimereşti drept între urechi, căci altmintreli nu e bun la gust. Aista era bun?

— Tare bun, răspunse serioasă de tot, duduia Profiriţa.

— Apoi să ştii că-l nimerisem drept între urechi. Cum îţi spun îmi iau eu două halice, — eu pun in puşcă numai câte unul; vânătorii proşti, cum ar fi Dumitrache, pun câte două. Ei, dar în sfârşit, eu n-am cu ei nici în clin nici în mânecă. Merg eu, merg, prin pădure, şi deodată îmi iese în faţă, de după un hăţiş, — ştii ce-i hăţiş?

— Ştiu, cum nu.

— Apoi după cum îţi spuneam, îmi iese de după un hăţiş, o haită de lupi! Eu singur şi cu două, halice, ş-acele pentru iepuri! Ce te faci Costache-puiule? Mă dosesc după un copac. Ce să fac? Să dau în lupi? Bine, omoram eu poate doi, dar mă gândeam că mă dusesem după iepuri; ş-apoi doi lupi nu-s doi iepuri. Acolo-i carne nu glumă; mă gândeam la biata Măndiţă cât avea de tăbârcit cu dânşii.

Duduia Profiriţa făcuse nişte ochi mari, mari.

Inima însă, urmă conul Costache, îmi da ghes. Cum ciracul să las eu lupii să treacă pe lângă mine, aşa ca un prost? Pun un haliciu şi trag: lupul pe care-l ţintisem se ridică în două labe, se învârteşte şi grămadă jos. Avusesem noroc. Ceilalţi o rup de fugă ca nişte ogari. Ş-atâta răscoală făcea, prin pădure, goana lor, că se speriase lighioanele şi mişunau iepurii încolo, şi-ncoace, ca vrăbiele. Pun al doilea haliciu, buf, şi dau peste cap şi-un epure. Iau lupul în spate, iepurile suptsuoară şi acasă.

Conul Costache bău din pahar, tuşi, privi pe supt gene, către coana Catinca şi conul Dumitrache, care de abia se stăpâneau, şi urmă să povestească:

— Acasă altă pacoste! Măndiţa, nu, că de ce i-am adus lup? „Când să-l jupuiască ea, când să-l pregătească? Mâne-i Duminecă, doar nu-i păgână.” Bine soro, îi zic, fă şi tu lupul întăi şi scapă de dânsul. Şi m-a ascultat, a pregătit lupul, de şi-a luat grija.

— Dar cu iepurile ce-aţi făcut, întrebă îngrijată, duduia Profiriţa?

— Iepurele îl fac mâine. Îţi trimitem noi, nu-ţi fie grijă, duduie Profiriţă.

— Păi cel de azi n-a fost iepure, coane Costache? Doar n-am mâncat lup, spuse, cu lacrămile în ochi, duduia Profiriţa.

— Era negrie carnea?

— Ba era chiar neagră.

— Apoi lup aţi mâncat. Bun lucru nu e aşa?

Duduia Profiriţa, încrezătoare cum era, se făcu galbenă şi mai să-i vie rău. Coana Măndiţa alergă lângă dânsa.

— Caută-ţi de treabă copilă. Costache glumeşte. Apoi se întoarse către bărbatul dumisale, care, foarte serios, răsucea între degete o ţigară.

— Ei! d-apoi prea eşti din cale afară. De ştiam c-o să ajungi aici, îţi închideam eu gura.

— Da să vezi duduie cum am împuşcat, mai dăunăzi, un porc sălbatic.

— Lasă coane Costache, nu mai povesti că-mi vine rău, se jălui fata. Eu credeam că le spui într-adins.

Cei doi boieri începură să râdă cu lacrămi. Gheorghiţă se uita îngrijat la nevasta lui, căreia cucoanele îi dădeau să mănânce zahăr cu rom.

Conul Costache începu iar:

— Ageamiilor, ageamiilor! Dacă le crede el Dumitrache, apoi, voi, tinereţea, să nu le credeţi!

Şi-şi aprinse ţigara.

— Măi Costache zău că tu n-o să îmbătrâneşti niciodată, îi răspunse prietenul său.

— Şi de ce aş îmbătrâni omule? Casă am, bani am, sănătos tun sunt, nevastă căzută din cer am, de ce aş îmbătrâni?

— Ia auzi-l Catincă, acuma caută să mă înbuneze dumnealui.

— Parcă nu-l văd eu ce hram poartă? Apoi coana Catinca se întoarse către conul Costache.

— Şireţi îmi mai sunteţi!

— Ei da, ce e dreptul, mă uit eu la Dumitrache... îi răspunse boerul.

— Ba uită-te la tine, lasă-mă pe mine, se grăbi să spue conul Dumitrache.

— Apoi să vă povestesc eu... mai adaogă conul Costache.

Dar nevasta dumisale îi luă înainte:

— Ba să nu mai povesteşti nimic. Am venit pentru o jumătate de ceas, şi tu văd că vrei să nu ne mai culcăm în astă noapte, pesemne. Hai!

Conul Costache îşi mai răsuci o ţigară, o aprinse, şi ieşiră cu toţii în sală. Coana Măndiţa se îmbrăcă într-o clipă, dar hazliul boier, după ce-şi puse blana şi-şi înfundă capul în căciulă, de-i cuprinse toată ceafa, şi obrazul pănă la nas, mai ceru:

— Măi Dumitrache, n-ai tu o blană mai largă s-o îmbrac peste a mea?

— Caută-ţi de treabă coane Dumitrache, căci glumeşte, spuse coana Măndiţa.

După ce-şi spuseră bună seara, şi îşi urară somn uşor, cei doi mosafiri plecară. Coana Catinca închisese uşa, şi era gata să aştearnă la loc, lângă prag, sulul cu lână, ca să nu intre frigul, când glasul conului Costache se auzi afară. Conul Dumitrache deschise iarăşi uşa şi ieşi sa vadă ce-i.

— Ce e Costache!?

— Păi tot carne de lup era, îmi spune şi Măndiţa.

— Bată-te norocul să te bată, răspunse conul Dumitrache, şi intră în casă.

Din volumul Cea dintâi durere, 1907

TE-AR MAI PUTEA INTERESA