Editura Global Info / Literatură

Emil Garleanu

Luptătorii

Soarta se vede că-i menise aşa: să fie vecini şi să fie duşmani. Şi-amândoi cocoşi frumoşi.

Unul, negru — cu toate lucirile pe care negrul le poate da în mângâierea luminii. Gulerul şi penele subţiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oţelul. Şi penele lungi, mlădioase, şi întoarse ca nişte arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochii neliniştiţi ca nişte gâze, creasta plecată, ştrengăreşte, roşie, aprinsă ca para focului.

Celălalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omătului de curând căzut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puţin-puţin gălbui, ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, uşoară, răsfirată. Şi, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută şi roşie ca o garoafă.

Nu se puteau suferi; îşi aruncau priviri tăioase printre spărturile gardului; fiecare se silea să trâmbiţeze mai înainte zorii zilei. Şi totuşi prilejul nu-i adusese încă faţă-n faţă, să se măsoare. Astăzi însă clipa dorită de amândoi sosise pe neaşteptate.

Cocoşul alb, cu găinile lui, ieşi pe tăpşanul de din dosul casei, la scurmat. Era o zi frumoasă de primăvară, pământul era jilav, plin de mustul din care se şi hrănea cea dintâi urzeală a lăvicerului ierbii.

Cum scurma aşa cocoşul, îşi auzi tovarăşele şoptind. Ridică semeţ capul şi, drept înainte, de partea cealaltă, vrăjmaşul negru se proptise, gata de luptă. Găinile se opriră; înţeleseseră că aveau ceva de privit.

O scăpărare, şi s-au repezit. S-au oprit faţă-n faţă, cu gâturile întinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripile puţin desfăcute şi datenapoi. Cel negru bătu o dată din pinteni, şi se loviră piept în piept; apoi se dezlipiră repede şi, cu capetele pe spate, se avântară din nou, prinzându-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripile-n coapse.

Erau grozav de voinici amândoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpătat.

Şi iarăşi se deteră-napoi, cu gâturile întinse de mai să se desprindă din trup. Ca şi cum i-ar fi suflat odată vântul, aşa s-au ridicat de la pământ. Se îndesară pene-n pene, căutând să se apuce cu pliscul, să se sfâşie cu ghearele. Se feriră pe urmă în lături, săriră unul deasupra celuilalt, ca şi cum ar fi vrut să se răpească-n văzduh; şi-n sfârşit se ţintuiră locului. Cel negru prinse creasta duşmanului în ascuţişul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gât. Plini amândoi de sânge, tremurând, stătură aşa până când durerea îi învinse; atunci se smunciră-napoi, pândind clipa când să se răpuie.

Sângele clocoti deodată în trupul amândurora; ochii le vedeau roşu; turbaţi, se năpustiră, de astă dată pe viaţă şi pe moarte.

Strânşi în gheare ca-n nişte cleşte, cu pliscurile împlântate unul în carnea celuilalt, se rostogoliră la pământ şi iar se înălţară, aprigi, în picioare. Săpară pământul cu pintenii, şi ţărâna sărea împrăştiată. Penele, negre şi albe, zbârlite, smulse, răsfirate, se amestecaseră-n lupta abraşă, că trupurile lor se contopiseră, alcătuind parcă o floare ciudată, o floare chinuită de furtuna ce-i împrăştia petalele-n vânt.

Dar puterile li se sleiră. Nici unul nu biruise. Se mai încordară o dată şi se descleştară doborâţi, însângeraţi, răsuflând cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picături de sânge. Pe pieptul celui negru se aşternuse o dungă roşie, de care se lipise o pană albă din haina potrivnicului.

Şi cum stăteau aşa, găinile se apropiară, mulţumite şi mândre parcă fiecare de stăpânul lor; îi înconjurară. Iar luptătorii, după ce se mai priviră o dată, ca şi cum şi-ar fi zis: „Pe mâine!”, se depărtară ţanţoşi, fiecare în mijlocul alaiului său.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA