Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Munca scriitorului

S'au scris multe după felul cum romancierii şi nuveliştii îşi adună materialul trebuitor pentru inchegarea operilor lor. Se cunoaşte în multe amănunţimi chipul cum Zola culegea, din lumea pe care o observa, tot ceea ce credea că poate să caracterizeze tipurile sau situaţiile romanelor lui, cum le clasifica, cum le trecea apoi pe fişe pe care le ţinea la îndemână. Unii critici au făcut haz, alţii i-au dat dreptate, — şi credem că dreptatea era cu aceştia din urmă. Zola nu era singurul asupra căruia se ştie că-şi avea carnetul lui. Alphonse Daudet îşi însemna şi el tot ce credea de interes, iar Maupassant nu lăsa să-i treacă seara, fără să-şi noteze ceea ce observase ziua.

Lucrul e firesc. Atunci când, în fuga vieţii, dai peste un lucru, peste un om, sau peste o întămplare, care ridică un capăt din vălul ce acoperă veşnicul adevăr, eşti impresionat. Dar câte nu poate prinde ochiul unui observator în timpul unei aceleaşi zile! Şi ce memorie fenomenală i-ar trebui, să ţie toate şi mai ales să le aibă la îndemână până atunci când are nevoe de ele. Căci scrisul e şi el o indeletnicire grea, care cere multă încordare, care cere observaţie, muncă, studiu, în afară de talentul care coordonează, care încheagă opera intr'un mozaic, mai mult sau mai puţin perfect, după cum e şi puterea scriitorului.

Carnetele cu „însemnări" nu sunt dar numai o cochetărie, cum cred unii, nici o pedanterie, cum ar înclina să creadă alţii, ci e numai o faţă a activităţii scriitorilor.

Cine a avut ocazia să intre în secţia de manuscripte ale Academiei Române şi va fi avut curiozitatea să cerceteze manuscriptele unui Vasile Alecsandri, sau ale unui Mihail Eminescu, numai acela va înţelege, ce muncă uriaşă e aceia a unui artist conştient de arta lui, a unui artist îndrăgostit de formă şi de cuvânt. În caetele lui Vasile Alecsandri, presărate cu acea măruntă şi femenină scriere, sunt sute de comparatii, sute de ziceri populare, de caracterizări, din culegerea cărora, alături, de multe ori, a scăpat frumuseţea unui vers din una dintre poeziile lui. În textele carnetele lui Mihail Eminescu, sunt atâtea însemnări, atât noian de însemnări, unele din ele scrise cu răgazul trebuitor, altele aruncate în pripă, aproape nedescifrabile, citibile numai pentru ochii lui, care astăzi nu mai ard, că rămâi uimit, sfios, şi umilit în faţa unei munci, din care a răsărit cea mai caldă şi mai frumoasă manifestare a cugetării româneşti. Pe acei cari îşi scriu versurile pe negândite, pe câte un colţ de masă, pe acei cari cred că poezia e desfătarea minţii între două partide de biliarde, pe aceia i-aşi duce bucuros să le arăt acele vrafuri de hârtie — pe care poetul le scria numai pentru dânsul, pe care le menea nimicirii, şi cari sunt materialul enorm pe care geniul lui s'a sprijinit de ne-a dat închegate acele capodopere, prin care poezia noastră poate trăi alături de poezia marilor literaturi ale lumii. Dar nu numai Alecsandri şi Eminescu înţelegeau că îndeletnicirea scrisului cere muncă, observaţie şi studiu, şi mulţi alţi premergători ai noştri. Iată un simplu literat, care nu ne-a dat decât vreo câteva poezii, unele studii şi cugetări de folklor, Miron Pompiliu. Din întâmplare găsesc două dintre carnetele lui, cari-l arată ca pe un muncitor conştiincios al scrisului. În aceste două carnete sunt nenumărate observaţii asupra oamenilor, asupra ţăranilor transilvăneni, prin ale căror ţinuturi a călătorit, asupra cutărui profesor sau elev de-al lui, asupra felului cum unul vorbeşte şi altul umblă. Câte nu sunt în carnetele acestui scriitor! Când le citeşti, din foile lor răsar atâtea fiinţi, că-ţi pare rău, că Miron Pompiliu, care era un eminent om de litere, n'a avut şi talentul să închege într'o nuvelă sau măcar într'o schiţă, cutare însemnare a lui.

Pană mai dăunăzi am cercetat corespondenţa marelui lon Creangă. Puţine scrisori, mai ales cărţi poştale, dar câte însemnări! În tren, la hotel, în clasă, pe stradă, Creangă scotea hârtia ce găsea prin buzunare, şi însemna ce i se părea lui mai caracteristic. Aşa cunoscuta lui imputare ironica la adresa românului: „Românului îi e greu până se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă", am găsit-o pe-o carte poştală; si pe o alta, am desluşit, cu greutate, ceea ce scrisese în fugă: „Unde-s fete multe, adeseaori rămâne casa nemăturată", frază pe care acuma i-o sugerase cine ştie ce încăpere neîngrijită şi în care vor fi fost câteva „codane" leneşe.

Dar câţi dintre cei cari citesc versurile lui Mihail Eminescu şi povestirile lui lon Creangă, nu-şi vor fi închipuind că rândurile acelea, cari le lunecă atât de uşor pe sub ochi, au fost tot atât de uşor aşternute pe hârtie!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA