Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Nucul lui Odobac

Satul Arşiţeni e aşezat într-o văgăună; casele lui mărunţele şi albe, ghemuite una-ntr-alta, se văd, de pe muchile dealurilor dimprejur, ca nişte ouă într-un cuibar. Pământul Arşiţenilor e nisipos şi sterp; iarba creşte atât de rară, încât, în loc să îndulcească vederea, pătează, ca o pecingine, faţa galbenă a locului. Doi-trei copaci se înalţă, istoviţi, cu crengile rare, cu frunzele străvezii, care aştern pe jos, vara în amiază, o umbră destrămată, ce măreşte şi mai mult setea de răcoare.

Dar, ca lucru de neînţeles, ca o minune, se ridică pe dealul lutos şi sterp dinspre răsărit un nuc straşnic, bătrân, de câteva sute de ani, copac lacom, care suge parcă tot sucul locului dimprejur prin miile de rădăcini ale căror viţe nu mai încap sub pământ şi ies, să atârne despletite, ca nişte cozi, afară. Din trunchiul gros să nu-l cuprindă trei oameni, muncit, întors şi încremenit ca într-un spasm, se desfac două ramuri vânjoase, ce merg, încleştate ca nişte braţe, până sus, apoi deodată se izbesc una pe alta în lături, împroşcând fiecare sute şi mii de crengi ce se unesc într-un frunziş negru, cărnos, ca un aluat de fiere. Şi până departe se împrăştie mirosul amar al frunzelor, miros ce ameţeşte pe cutezătorul adăpostit la umbra ce acoperă, ca un veşmânt negru, întreaga coastă de deal.

Arşiţenii îl privesc cu jind, dar şi cu un fel de frică, frica pe care lucrurile neînţelese o aruncă în sufletele slabe. Copacului îi zic toţi, din vechi, Nucul lui Odobac, fiindcă e pe partea de loc a Odobăceştilor, nişte răzeşi avuţi, stăpânitori din tată-n fiu prin părţile acestea. Multe vorbe ciudate umblă pe socoteala nucului, dar una e mai cunoscută decât toate: se spune că un bunic al bunicului lui Toader Odobac de astăzi purtase judecăţi, tocmai pentru bucata de pământ ce-o stăpânesc şi acum, cu unul Cârlibaba, un zgârcit putred de bogat, care nici nu ştia de rostul avuţiilor lui. Acesta nu făcea alta decât să se ciondănească mereu cu oamenii şi să le mănânce, când putea, din părţi. Aşa, cu Odobac, la urma urmei, i s-a împlinit. Că, din una-n alta, au hotărât ca hotarul să le fie un nuc, nucul acesta, care pe atunci să fi fost copac de un an, crescut în vale, la poalele dealului dinspre răsărit. Dar, peste noapte, Odobac voinicul se gândeşte ce se gândeşte, se scoală, se duce la nuc, îl apucă bărbăteşte de trunchi, îl smulge cu rădăcini cu tot şi se suie de-l înfige drept în creştetul dealului. S-o fi mirat el Cârlibaba, Dumnezeu ştie, dar prin minte n-a putut să-i treacă vreodată că aceea îi treabă de om. Copacul s-a prins, şi hotarul a rămas acolo. Aşa le merge vorba Odobăceştilor că-s viţă de uriaşi. Şi-n adevăr că cine-l vede pe Toader Odobac, pe moşneagul şi pe nepotu-său, pe Mitru Odobac, cel mai tânăr şi cel din urmă coborâtor din neamul lor, înţelege pentru ce de vorba lor ascultau până mai deunăzi patru sate: Arşiţenii, Moghileştii, Benza şi Cotruţii.

Toader Odobac să fi trecut suta, după cât de multe ţine el minte. E un moşneag înalt, spătos şi uscat ca un schivnic; priveşte ascuţit, vorbeşte limpede şi calcă apăsat. Când se opreşte să se uite la om, îşi îndreaptă şalele, care trosnesc ca un vreasc. Toader avusese un frate, pe Gheorghe, mort, cu vreo cincisprezece ani în urmă, în pădurea Benzei; s-a prăvălit un stejar peste dânsul, se-ncordase voinicul în picioare, se măsurase o clipă cu copacul, dar la urmă se prăbuşise jos, rămânând mort, cu trunchiul stejarului în braţe, ca într-o luptă. Pe urma lui rămăsese băiatul, Mitru Odobac, om ca de vreo douăzeci şi cinci de ani, nalt şi spătos, ca şi moşu-său Toader, vânjos şi uscat, ca şi dânsul, numai cu obrazul mai rumen şi cu pletele negre. Trăia la un loc cu moşneagul, care-i ţinuse loc de tată şi din al căruia cuvânt nu ieşise.

Numai de la o bucată de vreme moşneagului i se păru că băietanul nu-şi prea vedea de treburile lui. Că fusese vorba să se ducă până în Cotruţi, să taie un preţ pentru nişte stuh cu un om de acolo, şi nu se dusese. Că trebuise să meargă până la reşedinţă, cu livretul de oaste, şi uitase. Şi câte şi mai câte, până când, într-o bună zi, moşneagul îl luă din scurt:

— Mitrule, ţie nu ţi-s boii acasă.

Dar băietanul făcu pe prostul:

— Nu, îs la câmp, în Moghileni.

— Haide-haide!

Numai atâta îşi spusese unul altuia. Dar prin sat se ziceau mai multe. Şi ce vorbeau oamenii veni şi până la urechea lui Toader Odobac, căci întâlni pe Stoica, primarul, şi-l opri în drum:

— Bună, moş Toader.

— Bună, primarule.

— Şi cu noroc, ai? Da se poate să nu ne spuneţi şi nouă, măcar mie, că-s bătrân şi ştiu multe şi-am văzut de toate?

— Ce, primarule?

— Păi nu ia Mitru pe Ruja lui Cazacu din Moghileni?

— Cum?

— Pe Ruja.

— Ruja?

— Iacă!

Şi Stoica, rotofei şi îndesat, rămase locului, cu gura căscată în faţa privirilor crunte ale moşneagului.

— Cine ţi-a spus?

Primarul înghiţi o dată, ca şi când i s-ar fi uscat gâtlejul.

— Na, toţi: popa din Moghileni, A Fărămiţei din Benza, ieri, când o venit cu cânepa la baba lui Farcaş. Şi... el... Mitru chiar.

— Când?

— Acuma... acuşica... e la primărie, vorbeşte cu nişte flăcăi.

Moşneagul îşi stăpâni furia şi răspunse:

— Aşa ceva ştiu şi eu; da vezi că nu-i îngăduisem să facă vorbă. Apăi om vedea noi. Cu bine.

Şi Toader Odobac îşi îndreptă o dată şalele şi porni.

Nu găsi pe Mitru la primărie şi se întoarse dintr-o întinsoare acasă. Mitru sta în mijlocul ogrăzii şi cioplea un leaţ la un gard. Bătrânul se duse de-a dreptul la el:

— Mi-ai poruncit coliva?

— Ce colivă, moşule?

— Mi-ai luat măsură de sicriu?

— Ce sicriu, moşule?

— Mi-ai săpat groapa, sub nuc, unde ţi-am zis să mă îngropi?

— Ce-i asta, moşule?

— Nu? Hai, grăieşte, nu?

— Nu.

— Atunci de ce să ştie alţii înaintea mea, care ţi-am fost ca tată, că vrei să iei pe Ruja de nevastă?

— Moşule!

— Din patru sate, pe Ruja ai găsit-o? Pe Ruja tâlharului de Cazacu, pe fata celuia care o furat caii lui tat-tău, de era să-l spânzure colo, de nuc?

Băietanul se-ndreptă o dată şi vorbi răspicat:

— De asta nu ţi-am spus, că ştiam că n-o să vrei; da fata-i bună, moşule, şi vreau să mi-o fac nevastă.

— Ba nu!

— Ba da!

Moşneagul ridică palma dreaptă şi-l lovi peste obraz cu atâta putere, că Mitru se clătină; dar băietanul se înălţă parcă, îşi înghiţi lacrimile şi răspunse uscat:

— Ba da!

Atunci moşneagul îl lovi şi cu stânga, şi palma răsună sec. Băietanul se clătină din nou, îşi încleştă degetele pe stinghia ce-o ţinea în mână; şi, înţepenindu-se în picioare, spuse iarăşi:

— Ba da!

Atunci loviturile moşneagului înfuriat curseră ploaie; la urmă, gâfâind, îl lăsă şi-i zise:

— Acum du-te şi te-nsoară cu Ruja.

— Mă duc.

Mitru îşi şterse lacrimile cu mâneca, îşi suflă nasul, aruncă leaţul şi ieşi pe poartă.

Toader se învârti prin casă, prin ogradă, apoi porni şi el; o luă spre Moghileni. Satul nu era cine ştie ce departe. Moşneagul era deprins cu drumul acesta. Cum ieşi din văgăuna Arşiţenilor şi mai merse puţin încolo, pământul parcă se schimba: încetul cu încetul, câmpul se îmbrăca, imaşurile începeau să-şi desfacă lăvicerele până departe, încolo, spre Cotruţi. Şi mergând aşa, gândurile bătrânului se adunau şi se risipeau, parcă se luptau între ele; multe-multe îi mai veneau în minte. Şi dintre toate, faptul că nepotu-său îl nesocotise i se înfipse ca un cui în minte. Şi asta din ce pricină, din pricina unei femei!

Femeile din ziua de azi nu se asemănau cu celelalte, şi tocmai pentru asta el nici nu se însurase; dar la ce folos, când Mitru se lăsase ademenit de Ruja? Şi ce fată; tată-său un hoţ de cai, ba se spunea că şi Ruja îi ajută, că trece şi ea, noaptea, Prutul înot, când apele-s mari, şi duce cai dincolo, în ţara rusească. Cu gândurile acestea, Toader Odobac dumecă drumul şi, fără de veste, se trezi în imaşul Moghilenilor. Cum îşi aruncă privirile încolo, deodată îi răsări înainte o herghelie cu cai mărunţi, şi-n mijlocul ei, călare bărbăteşte pe un sur, Ruja lui Cazacu. Odobac o luă într-acolo, dar fata lovi cu picioarele în cal şi-i ieşi în faţă, apoi, când se apropie de tot, smunci căpăstrul calului şi-l opri scurt. Moşneagul îşi infipse privirile în faţa ei. Ruja era voinică, smeadă, cu obrazul rotund, cu părul, ochii şi sprâncenele negre, ca pământul cel bun. Cozile, lăsate pe spate, se îndoiau pe oblâncul şeii, aşa erau de lungi. Gura cu buzele cărnoase, umede şi roşii ca miezul piersicei pietroase; printre ele scăpa un zâmbet, care arăta albul dinţilor ca pe o rază de lumină ce ţâşnea din mijlocul feţei smolite. Sub cămaşa strânsă bine pe trup, ţâţele i se ridicau, repede, în răsuflet, ca două păsări ce se zbăteau în sân. Moşneagul clipi din ochi, tulburat, dar îşi căpătă repede stăpânirea de sine şi-i vorbi de-a dreptul:

— Ce-am auzit, Rujo? Vrei să-mi fii noră!

— Da dumneata nu vrei?

— Eu te-ntreb pe tine.

— Întreabă-ţi pe Mitru.

— Înaintea lui Mitru, eu trebuie să ştiu.

— Zău!

— Aşa.

Ruja ridică mâna şi dezmierdă pe bătrân cu cele câteva frunze rămase în vârful crengii cu care-şi îndemna calul:

— Moşule!

Dar Toader îi apucă creanga şi, smulgându-i-o, zise înfuriat:

— El şi-a luat plata, o să ţi-o iai şi tu.

Şi ridică mâna, dar Ruja strânse pulpele şi porni surul să deie peste moşneag. Odobac îl prinse de funie, îl opri şi rămaseră aşa, încordaţi, bătrânul măsurându-se din priviri cu fata.

În cele din urmă Ruja începu să râdă, îi apucă mâna şi zise hohotind:

— Lasă, moşule, nu struni aşa gura murgului, că i-o sângera... şi-i cal de furat.

Pe urmă sări jos, dădu calului o palmă, şi surul îşi luă vânt spre herghelie, iar fata luă mâna moşneagului.

— Lasă, mai bine odihneşte-o, că o să ai ce struni mai târziu.

Toader Odobac se uită iar în ochii negri ai fetei; inima i se înmuia şi i se împietrea pe rând.

— Fată hăi, păzeşte-te... Ia-l pe Mitru, dar să ştii că o să ai cu mine de-a face. Sub papucul tău numai colbul drumului să rămâie, nu şi sufletul băiatului. M-auzi tu?

Fata se uită şi îi vorbi peste umăr:

— Tu ce zici, Mitrule?

Bătrânul se-ntoarse; la spatele lui, băietanul sta întunecat. Moşneagul le spuse la amândoi:

— În calea voastră n-o să mă pun eu; că ar fi degeaba; ce-i scris e scris! Am vrut numai să văd cât preţuiţi fiecare-n parte. Da cât m-o ajuta luminile ochilor, din ochii mei n-o să scăpaţi.

Moşneagul îi lăsă şi porni înapoi. Se însera, imaşurile răscoapte de căldura zilei parcă răsuflau, uşurate, mireasma ierbii păscute. Şi cum ridică ochii, bătrânul zări departe, încolo, uriaş, întunecat pe bolta rumenă a cerului, nucul de pe creştetul dealului. Toader puse mâinile la ochi să-l privească bine şi i se păru că, de acolo de unde era, copacul îl învinuia că fusese prea slab.

Îi venea parcă să se întoarcă înapoi, să smulgă pe băietan de lângă sânul femeii celeia; se oprea o clipă, apoi, deodată, îi răsărea în faţa ochilor chipul întunecat, cu raza de lumină a dinţilor fetei, cu cele două ridicături ale sânilor, care poate aveau să hrănească suflete deosebite de cele ale Odobăceştilor. Şi plecă la drum, muncit de gânduri. De ce adică bietul om nu poate înfrunta şi dânsul împrejurările, cum le înfruntase nucul întunecat din zare? De ce nu putea călca şi el vremile, cum le călcase dânsul? De ce nu se umplea şi trupul lui, în fiecare an, cu suc nou şi puternic de viaţă, cum se revărsa în fiece primăvară din trunchiul până în cea mai mică frunzişoară a copacului celuia?

Pe măsură ce mergea, nucul se desluşea şi mai bine pe fundul cerului. Razele amurgului înroşeau lutul dealului, deasupra căruia frunzişul negru stătea neclintit, ca o grămadă de mangal. Toader Odobac se gândea că numai copacul acesta îl cunoştea bine, că de copil se deprinsese să-l vadă, să stea vara sub frunzişul lui, sub care alţii ameţeau, şi că de pe vremea aceea numai el, numai nucul rămăsese. Nici nu băgase de seamă câtă viaţă se scursese, câţi oameni se duseseră, ce lume nouă se ridicase. Până şi sângele lor, până şi Mitru era un alt Odobac, ce semăna numai la trup şi la chip cu cei dinaintea lui, dar cu alt suflet, c-un suflet ascuns şi slab.

Se înserase bine când ajunse moşneagul acasă. Pâna pe la miezul nopţii Mitru nu se întoarse încă.

Înspre ziuă bătrânul îi auzi paşii în tindă.

Nunta fu pusă la cale de către moşneag şi tatăl fetei, şi repede se şi făcu. În casa Odobăceştilor intrase un suflet nou şi străin.

În seara nunţii Ruja sărutase mâna moşneagului, apoi, cu zâmbetul ei care scăpa ca o rază de lumină din mijlocul feţei negre, îi zise:

— Ei, moşule, s-a făcut şi asta.

Şi Toader Odobac parcă simţi că-n dosul vorbei acesteia se mai ascundea una. Dar tăcu, şi când veni şi Mitru să-i sărute mâna, Toader îi zise:

— Vezi, Mitrule, să fii bărbat.

Moşneagul se trase în casa lui, căci pe locul lor erau patru perechi de case, şi nu se întâlneau decât la mâncare, la amiază şi seara, când nu erau duşi pe câmp.

Nunta se făcuse pe la începutul lui octombrie, şi acuma dădeau în iarnă. Lunile întunecate cu zloată, apoi cele cu ninsoare, însurăţeii le petrecură închişi în odăiţele lor, ca nişte cârtiţe în vizuină. Numai venirea primăverii îi dezlipi unul de altul. În ograda lui Odobac începu să se facă multe schimbări, să se dărâme şi să se zidească din nou.

Ruja adusese ca zestre trei perechi de cai. Mitru dăduse jos un hambar şi făcu pe locul lui un grajd. Bătrânul nu-i zise nimic, numai într-un târziu, după ce tot era gata, la o cină, îl sfătui pe nepotul său:

— Puteai lăsa hambarul şi ridica grajdul în altă parte. Caută, Mitrule, ce-ai apucat de la cei bătrâni să păstrezi, că-s lucruri trainice.

Dar Ruja îi apucă repede vorba din gură:

— Eu i-am zis, moşule, că doar hambarul se clătina.

Şi râse, râse săltat, aşa ca atunci în câmp, când îl mângâiase cu creanga.

Într-o zi Toader se întorcea călare. Ruja îl zărise şi-l aştepta în mijlocul ogrăzii, cu mâinile în şolduri:

— Bună ziua, moşule. Iii! da stricat ţi-i roibul la picioare... merge încrucişat.

Femeia se apropie de cal, puse mâna pe dârlogi, îl struni de-l opri în loc, apoi îşi înfipse privirile ca şi atunci când Toader îi oprise murgul.

— Ştii ce, moşule? Să-ţi aduc eu un sur.

— De unde?

— Treaba mea.

Moşneagul dădu calul în lături.

— Femeie, vezi tu nucul cela?

— Ei?

— Să ştii că te spânzur de el, cum era să spânzure frate-meu pe tatâne-tău, când oi afla că ai adus cai străini în ograda mea.

— Elei! într-a dumitale, nu, da-ntr-a mea...

Toader Odobac o măsură cu privirea.

— Încearcă.

Şi îşi îmbie calul.

Femeia îi privi pe urmă, murmurând:

— Hm! să mă spânzuri tu de nuc, ghiujule!

Şi ochii i se opriră pe copacul uriaş de pe creştetul dealului. De când intrase în casa lui Mitru, niciodată nu suise dealul, să vadă şi dânsa nucul. Şi gândul o ispiti să facă drumul până la el acuma. Tocmai atunci venea cu carul şi Mitru. Ruja îi sări înainte:

— Ştii ce, Mitrule? bine c-ai venit. Hai de-om vedea nucul.

— Da ce te-a lovit?

— Uite-aşa.

Apoi ajută lui bărbatu-său să dejuge, duse boii în ocol, se opinti bărbăteşte şi vârî carul, singură, sub şopron, şi strigă pe bărbatu-său din casă, unde se dusese să se spele.

Ruja şi cu Mitru ridicară dealul din greu, picioarele li se afundau până la glezne în lutul galben şi puhav. Un miros amar le îmbiba nările pe măsură ce se apropiau de copac. Când ajunseră sus şi intrară sub frunziş, îi cuprinse o răcoare de pivniţă, întunericul îi înfăşură deodată.

Ruja ameţi şi se rezemă de Mitru.

— Mitrule, hai, că nu mai pot.

Şi bărbatul o luă în braţe ca pe un copil, de o scoase iarăşi afară, la lumină. Femeia răsuflă prelung, apoi spuse:

— Mitrule, ista-i copac blestemat.

— Ei!

— Ascultă-mă ce-ţi spun. Nu vezi cum te doboară mirosul lui?

— E bătrân şi-i plin de suc.

Cum coborau amândoi dealul, Ruja se opri fără de veste şi zise bărbatu-său:

— Mitrule, moşneagul mi-o spus că o să mă spânzure de nucul ista.

— Când?

— Adineoare.

— Nu te potrivi.

— Ba eu mă potrivesc, Mitrule, eu mă potrivesc. Că şi pe tătuţa se lăuda tătâne-tău că o să-l spânzure tot acolo.

Peste vreo săptămână, când se sculară de la masă, Ruja trase pe moşneag spre grajd:

— Haide să-ţi arăt ceva.

Apoi o luă înainte, fugi spre grajd, se întoarse ca o săgeată călare pe un cal roib, frumos, pe care Toader nu-l mai văzuse, şi ieşi, vâjâind, pe poartă.

Toader se duse repede în casă, la nepotu-său:

— Mitrule, de unde-i calul?

— Mi l-o dat socru-meu.

Moşneagul se apropie bine şi-l privi în ochi.

— E cal de furat, Mitrule. Femeia asta te prăpădeşte.

— Lasă!

Bătrânul ieşi şi nu-i mai spuse nimic, dar din ziua aceea nu mai veni la mâncare; îşi făcea mâncarea singur, şi nici de mers, să se ducă în sat, nu mai mergea prin ograda lor. Deschise un pârleaz prin gardul lui şi trecea de-a dreptul în uliţă.

O schimbare adâncă se petrecu din ziua aceea în sufletul bătrânului. Simţea că un duh rău se coborâse peste casa lor liniştită. Vorba lui nu mai era vorbă, ca altădată. Cu anevoie mai da un sfat, oamenii care aveau nevoie de el îl găseau cu greu, ba, de când se aflase că nu se mai înţelege cu nepotu-său, şi puterea asupra celorlalţi parcă-i slăbise. Câteodată, când nu avea ce face, moşneagul se suia la deal şi sta în întunerecul umbrei umede a nucului. El era deprins cu mirosul greu al frunzişului, care alunga pe alţii. Se simţea atât de liniştit sub copacul acesta, care îl primea, ca un altar, sub paza frunzelor lui. Dar Ruja îl urmărea cu ochii de câte ori suia şi cobora cărarea. Într-o zi femeia luă pe Mitru de mână şi i-l arătă:

— Vezi-l? Alege craca de care să-mi înnoade ştreangul.

Mitru râse şi o bătu uşor peste spate. Dar femeia vroia ce vroia:

— Ori m-a spânzura de nuc, ori a fi el stăpân aicea-i totuna.

Chiar atuncea încălecă şi porni spre Moghileni. Când se întoarse, seara, şi o întrebă Mitru unde fusese, dânsa răspunse liniştită:

— Ia, după nişte cârlige de vie.

Peste câteva zile, primarul Stoica şi popa Năstase treceau prin dreptul casei Odobăceştilor. Toader tocmai păşea pârleazul; primarul îl văzu.

— Da ce-i, moş Toader?

— Ce-i?

— Văd c-ai deschis pârleaz.

— Ei, păi ce să tot necăjesc pe cei tineri. Da unde vă duceţi? Ia, hai, înapoi, să cinstim un pahar de vin.
Toader intră înăuntru, luă cheile, şi-n câteva clipe aducea din pivniţă o cană de vin profir, de turnă în pahare. Apoi închinară, şi câteşitrei dădură vinul de duşcă. Popa Năstase luă cana, mai turnă un rând în pahare, apoi zise în treacăt:

— Mie nu-mi prea vine să cred c-o să se prindă via pe dealul nucului.

Moşneagul se-ndreptă o dată din şale:

— Ce vie?

— Via care vrea s-o sădească nora dumitale; zilele trecute a căutat cârlige prin Moghileni.

Moşneagul rămase dintru-ntâi locului, fără să spuie un cuvânt, apoi se plecă, să-şi ascundă faţa încruntată, şi, tremurând, luă oala şi turnă vin. Pe urmă, ca şi când şi-ar fi răspuns unui gând, zise tare:

— Treaba lor... ia luaţi.

Şi dădu paharul, ca şi ceilalţi, peste gât. Dar îndată ce rămase singur, un gând crud, de care aproape nu-şi dădea bine seama, începea să-i chinuiască mintea. Apoi iarăşi se stăpâni, şi de data aceasta îşi zise singur:

— Treaba lor.

Şi ieşi după treburi. Însă gândul îl lăsa câte o clipă, şi iarăşi îl înfăşura în reţeaua lui de griji. Atuni moşneagul se puse să judece. Şi deodată i se făcu lumină în minte. Ca să sădească vie pe deal, avea nevoie de soare, şi ca să fie soare, trebuia să taie nucul, care umbrea toată coasta. Aici vroia să vie noră-sa. Un fior trecu prin trupul moşneagului, dar în aceeaşi vreme simţi că toate le putea face femeia, dar pe asta, nu. Atâta cât trăia dânsul, nu. Şi fără să mai zăbovească, porni să-l găsească pe Mitru. În locul lui găsi pe Ruja.

Femeia îl zări de departe şi-l aştepta în prag, cu mâna streşină deasupra ochilor, că bătea cumplit soarele. Odobac se opri scurt şi-o întrebă cu glasul stăpânit:

— Unde-i Mitru?

— Prin sat.

Bătrânul vroi să se-ntoarcă, apoi rămase. Ruja pricepuse numai din privirile lui la ce venise. Îl întrebă:

— Da ce ai cu el, moşule? Spune-mi mie.

Atunci faţa uscată a moşneagului se învineţi:

— Tu nu ştii că dealu-i sterp?

— Care deal?

— A nucului.

— Hm... A nucului... Atunci cum trăieşte nucul din stârpiciunea lui?

— Şi vrei să sădeşti vie?

— Vreau.

— Da cu umbra nucului ce-o să faci?

Femeia îşi ţinea mereu mâna streşină, dedesubul ei privirile îi scăpau ca două ţâşnituri de păcură, iar printre buzele întredeschise dinţii sclipeau într-o rază de lumină.

— Adicătelea cu nucul: umbra e în nuc, moşule, ca sufletul în om. Nu-i omul, nu-i nici sufletul.

— Ce?

— Nu-i nucul, nu-i nici umbra.

— Ce?

— Nici umbra, tătucule.

Bătrânul se cutremură, nu mai văzu nimic în faţa ochilor, se repezi, nebun de furie, cu mâna ridicată. Dar Ruja se strecură ca un fulger pe dedesubul braţului şi fugi hohotind în ogradă. Bătrânul se-ntoarse după ea, dar în aceeaşi clipă zări şi pe Mitru venind. Se duse, gâfâind, spre dânsul.

— Ce, vroiţi să doborâţi nucul?

— Cum să-l doborâm?

— Acuma mi-a spus dânsa, nevastă-ta, că îl tăieţi... Să sădiţi vie.

— Nu te potrivi.

Dar bătrânul ridică în sus capul şi-l privi pe Mitru drept.

— Cine s-o atinge măcar de-o frunză din copac, îi sfărm capul ca la o năpârcă! Şi moşneagul, scos din minţi, răcni de răsunau împrejurimile: Atâta rămăsese neatins pe locul ista, şi vreţi să-l daţi jos... Da nucul e şi-al meu. Auzi tu, băiete, nucul e şi-al meu! Să nu vă atingeţi de el!

Şi, clătinând din cap ameninţător, Odobac se duse. Mitru intră în casă, dar nu găsi pe Ruja. Atunci ieşi iar în ogradă şi o strigă. Ruja venea pe poartă, legănată, cu un bujor după ureche, râzând. Când se apropie de Mitru, îl întrebă:

— S-o dus moşul?

Dar bărbatu-său încruntă sprâncenele.

— De ce i-ai spus că tai nucul... despre ce vie îmi tot vorbiţi?

— Ce, nu ţi-am spus că am şi cumpărat cârlige?

— Ei şi, trebuie să tai nucul?

— Păi dacă umbreşte toată coasta.

Mitru îi dădu din cap:

— Femeie, tacă-ţi gura! Te las să faci ce se poate, ce nu, nu!

Femeia se gudură ca un câine bătut:

— Mitrule!

— Nucul o să rămâie acolo, pe coastă, m-auzi tu? E hotarul nostru.

— Mitrule!...

— Auzi tu ce-ţi zic?

Atunci Ruja îi bănui:

— Când o spus moşneagul că o să mă spânzure de el, ai tăcut, şiacuma îi iei partea. Tu nu vezi că copacul ista-i blestemat? Nici la umbra lui nu poţi sta. Toate dihăniile acolo se aciuiesc; o să vie o molimă odată din stârvurile câinilor care se duc şi mor acolo.

Mitru se uită mirat:

— Ce molimă, ce tot vorbeşti?

Dar femeia urmă, aprinsă:

— Molimă, molimă, că eu am fost de câteva ori, şi-am văzut, şiam spus şi femeilor din sat...

Dar Mitru îi tăie scurt:

— Ajunge: nucul o să rămâie acolo, pe coastă. Ni-i doar hotar.

Ruja tăcu şi se luă cu treaba casei. Trecură câteva zile. Dar în gândul ei toate lucrurile astea se încâlciseră, se înnodaseră, apoi, ca şi când nişte degete iscusite ar fi prins capătul firului, aşa se limpeziră toate şi se depănară potolit. Se hotărâse, ştia ce are să facă. Nimeni nu-i stătuse ei în cale. Nici santinelele căzăceşti de pe malul Prutului. Îi adormea c-o sărutare, când nu putea cu vutcă, şi trecea dincoace cu caii. Şi un hodorog ca socru-său avea să i se împotrivească?! În ziua când i se desluşi bine ce avea să facă, se duse la crâşmarul satului. Nevasta acestuia, femeie bătrână şi uscată ca o scândură, căreia îi mergea numele că ştie să facă vrăji, se bucură când o văzu, căci Ruja de o bucată de vreme se luase bine cu dânsa.

— Ei! Ruja mătuşii. Ce mai faci?

— Rău, mătuşă...

— Ei.

— Păi da... Nu mă-mpac cu de-alde socru-meu.

— Cum asta?

Ruja se plecă şi-i vorbi ca-n taină:

— Nu-s stăpână la mine în casă... Vreau să fac un şopron, nu, că nu-i loc; vreau să îngrădesc ceva, nu, că nu-i place; vreau acum să sădesc vie, nu, că să nu-i tai nucul.

— Aha, nucu! Păi îi hotar, Rujo!

— Şi?... Da alt hotar nu poate pune? Nu vezi că nucu ista-i blestemat? Că alt copac nu mai are ce suge din pământul Arşiţenilor, că înghite el totul? Că la umbra lui nu poţi sta, că te doboară mirosul lui tare?... Şi ce crezi? Hai de-i vedea: acolo, în umbrişul lui, numai stârvuri, toţi câinii din sat acolo trag să moară. Şi o să vie o molimă...

Femeia crâşmarului duse mâna la obraz:

— Dă, de asta, aşa-i... Şi pe Ilie Ciobanu tot acolo l-o mâncat lupchii acu trei ierni... Poate că şi molima de an vară...

Ruja se plecă şi mai aproape:

— Dacă vezi pe Mitru, spune-i şi dumneata... şi când îi avea nevoie de ceva, de vreun cal... ştii... una-i Ruja...

Femeia se schimbă deodată la faţă, îşi rânji gura până la urechi:

— Las.

— Spune-i şi primăresei, că primarul ţine cu moşneagul... şi preotesei...

— Las.

Crâşmăriţa ieşi cu ea din casă; pe prispă stăteau câţiva oameni. Unul întrebă:

— Da unde-i Mitru, lele Rujo?

— După treburi şi necazuri...

— Necazuri?... Şi el are necazuri?...

— Păi da... Cu nucul cela, că toate lighioanele se aciuează acolo, ca-ntr-un ţintirim, şi am vrea să dăm copacul jos, să sădim vie.

Unul îi luă vorba din gură:

— E-hei, da moş Toader ce zice?

Crâşmăriţa răspunse acru:

— Păi decât o da vreo molimă, ca an vară, din pricina stârvurilor de pe deal, mai bine om da noi nucul jos.

În seara aceea, Ruja încălecă pe murg şi trecu ca o furtună prin sat, spre Moghileni. Se însera, nici nu se ascunsese soarele bine, când sări de pe cal în faţa uşii casei lor. Tătâne-său ieşi repede din tindă.

— Ei! iacă şi Ruja. Apoi repede: Ia ascultă, n-ai veni peste două zile să trecem dincolo nişte căluţi?

Dar Ruja îl bătu peste gură cu palma.

— Lasă căluţii, că avem de furcă la noi... Ascultă-mă, vreau să înfrâng pe socru-meu... Hai în casă, să-ţi spun pe larg...

Fata trase pe bătrân, un om roş, cu ochii verzi, cu mustaţa tunsă, c-o ureche sfârtecată, în odaie, şi-l puse cu de-a sila pe pat.

— Aşa, stai... Uite ce e: bătrânul se ţine-n calea mea, şi tu ştii că cine mi se pune dimpotrivă... Hmm!... Eu nu uit c-o ridicat mâna să mă bată... El ţine la nucul lor de hotar, eu vreau să-l tai... Am zis că vreau să sădesc vie... Apoi se plecă şi privi pe tată-său în ochi: Îs călduri mari... Acolo sub nuc se aciuează şi mor toate lighioanele... O să vie o molimă peste sat... Ca an vară, cum spune crâşmăriţa, şi-o să spuie şi alte femei din sat. Înţelegi? Şi făcu din ochi.

— Ei, ba nu!

— Câteva stârvuri sunt ele... Da trebuiesc să fie multe...

— Bine.

— Ş-apoi om trece şi căluţii dincolo.

Bătrânul se ridică şi o bătu pe umăr:

— Tot Ruja mea! Aşa, fato!... Da mai ştii tu că potera umblă după Milcea, haiducul? Poate că tot de sub nucul vostru îşi ocheşte prada, ca deunăzi noaptea. Ia vezi!

Ochii Rujei sticliră.

— Ştii că ai dreptate?... Ne-am înţeles?

— Ne-am!

În câteva zile tot satul forfotea de vorbe. Crâşmăriţa purta vorba din femeie în femeie, şi acestea spuneau bărbaţilor. Lucruri care n-avuseseră nici o trecere până acuma prinseră cu încetul rădăcini.

Până şi preoteasa spuse sfinţiei-sale într-o seară:

— Sfinţia-ta, oamenii au dreptate cu nucul cela, zău, au dreptate.

— Nu mai zice zău, femeie. De ce până acuma n-a mai venit nici o boală peste sat?

— Cum n-a venit? Da n-am băgat de seamă, că nu ne-a deschis nimeni ochii. Da an vară, da acum trei ani...

Preotul se sculă de la masă şi porni către casa lui Toader Odobac. Zări pe moşneag stând pe prispă, dus pe gânduri; întâiaşi dată, zilele aceste, bătrânul simţise dureri grozave prin piciorul drept, care-l şi ţinuseră să nu mai poată sui dealul, unde găsea alinarea; şi-n seara aceasta înţepăturile începură să-l chinuiască şi mai abraş. Preotul se apropie:

— Bună seara, moşule.

— Bună, sfinţia-ta. Şi adăugă, cu glasul mâhnit: Ai venit şi dumneata să mă sfătuieşti să tai nucul, cum a făcut Ţâru, crâşmarul, şi primarul, mai zilele trecute?

— Ferească Dumnezeu... Da eu aş zice să te-mpaci cu Ruja.

— Ce? Dac-o venit vremea ca muierile să ducă pe bărbaţi de nas, treaba lor. Pe mine, unul, n-o să mă ducă.

— O să taie nucul.

— Las să-l taie.

Preotul plecă, amărât, căci ţinea la moşneag. Odobac rămase până noaptea târziu cu ochii ţintă spre creasta dealului, până când frunzişul rotat al nucului se făcu una cu noaptea, şi nu mai văzu nimic...

A doua zi era duminică. Soarele ardea ca în zi de secetă; în faţa crâşmei jocul se închega şi se fărâmiţa repede, căci flăcăii, înfocaţi, uzi de sudoare, treceau mereu sub umbrare, de luau câte un pahar de vin. Şi cum stăteau aşa, numai ce prinse să aburească un vânticel fierbinte. Unii oameni adulmecau aerul fără să vreie; un miros greu parcă venea de departe. Unul aruncă o vorbă:

— De unde o fi venind miasmele istea?

Crâşmarul îşi puse mâinile în şolduri, răsuflă o dată, apoi se întoarse furios:

— De unde? De sub copacul cela blestemat. De unde!

Un sătean vorbi hotărât:

— Apoi nu, ia să mergem câţiva la moşneag şi să ne înţelegem omeneşte. Trebuie să-l tăiem. De ajuns suge, de atâţia ani, tot sucul satului; şi boli să ne mai vie de pe urma lui?

Şi, repede, vorba prinse cheag, primarul şi crâşmarul dădeau ghes oamenilor. Jocul se sparse, şi intrară şi femeile în vorbă. De departe, mirosul venea mai greu, mai puternic, nesuferit.

Toţi priviră spre deal. Sub frunzişul negru părea că se deschise o groapă care-şi împrăştia miasmele.

Primarul, rotofei, se învârtea printre oameni.

— Asta, nu, asta nu mai poate trece aşa.

Dar pe când vorbeau, deodată răsări în mijlocul lor Toader Odobac.

Primarul se apropie:

— Bine că vii, moşule, uite ce-i: noi, cu toţii, te rugăm să tai nucul. Nu-i vorba de vie, dar numai miroasă şi dumneata ce mai miasme vin de sub el.

Bătrânul se-ncruntă şi îşi îndreptă şalele.

— Dar până acum cum de nu veneau?

Oamenii tăcură, dar crâşmăriţa sări poponeţ:

— Veneau ele, da eram noi proşti.

Odobac răcni o dată:

— Eu cu muierile nu vorbesc!

Atunci primarul, cam ameţit, îşi scoase pântecele înainte.

— Asta nu e glumă, moşule, eu îţi spun să tai nucul.

— Ia taci!

— Atunci l-om tăia noi, primăria, şi-om face cunoscut celor mari.

Moşneagul parcă mai vroi să spuie ceva, se uită la oameni, îşi muşcă buzele, ca şi când ar fi vrut să-i scuipe, apoi se întoarse şi plecă, fără să le mai spuie un cuvânt.

Se înserase bine, oamenii începură să se împrăştie. După o lună întreagă de secetă, acuma dădea să se înnoreze. Lucrul acesta parcă-i mai îndulcise puţin, dar, deodată, de departe se auziră câteva împuşcături, apoi o fugă nebună de cal şi strigăte de femeie. Peste o clipă, se năpusti pe uliţa satului Ruja, călare pe Surul. Femeia, galbenă, cu părul vâlvoi, părea că de-abia mai ţine frâul. Oamenii săriră şi opriră calul, şi Ruja lunecă mototoală jos. De-abia putuse să îngăime câteva cuvinte... Se întorcea de la Moghileni, în pasul calului, şi, sub deal, în dreptul nucului, îi ieşi un om în cale şi-i strigă să oprească. Ea dădu călcâie Surului, şi atunci acela slobozise câteva focuri de pistol... Oamenii o duseră pe mâini acasă; Mitru, speriat, o luă în braţe ca pe un copil, să o culce, căci sătenii rămăseseră să se sfătuiască în ogradă. Unul spuse:

— Măi, şi mai acum vro două săptămâni a oprit pe crâşmarul din Benza... Ista trebuie să fie Milcea, după care aleargă potera.

Glasurile se încrucişară:

— Milcea, să ştii că-i Milcea...

— I-o fi trebuind cal... şi pândeşte unul...

Cineva, un glas de femeie, căci veniseră şi femeile să vadă ce-i, adăugă:

— O fi pândind de sub nuc... Acolo, sub deal, îşi ţine capcana...

Atunci izbucniră strigăte: "La nuc..." "Haideţi la nuc..." "La capcana lui... Să-l prindem!"

Oamenii luară fiecare coase, topoare, unul făcu un şumuioc de paie, îl vârî în păcură şi-i dădu foc şi, cu el în frunte, potera înjghebată porni spre dealul nucului, aruncând lumini fugare spre cuprinsul satului, în care câinii neliniştiţi urlau. Cu cât se apropiau mai mult de copac, cu atât oamenii simţeau mai tare miasmele care le loviseră mirosul ziua, în vremea jocului. Aproape de tot era de nesuferit. Câţiva traseră focuri de puşcă în frunzişul copacului, apoi cei mai tari de fire intrară sub ramurile lui, dar, repede, se traseră înapoi, ameţiţi de mirosul stârvurilor zăcute în ţărâna umedă. Atunci unul hotărî:

— Milcea, chiar de-a fi fost pe-aici, şi-a văzut el de treabă... Da şi sălaşul hoţiei şi mirosul jivinilor a rămas... Oameni buni, mâine tăiem nucul, că nu-i de chip.

Răspunseră cu toţii:

— Să-l tăiem! Să-l tăiem!

Şi coborâră dealul, sfătuindu-se ca, a doua zi, dis-de-dimineaţă, în zori, să vie cu ferăstraie şi topoare la Mitrea şi, de acolo, să se suie să taie copacul.

Dar mai întâi veniră la Mitrea acasă. Începuse să plouă cu găleata şi se stârnise un vânt straşnic. Câţiva oameni intrară în tindă, de unde auzeau glasul Rujei. Mitru umbla speriat de la o femeie la alta, pe când câteva babe şi crâşmăriţa o descântau. Ruja ţinea o gură, vorbea într-aiurea:

— Nucul... ia! nucul!

Şi iar tăceau cu toţii, şi până acolo ajungea de pe deal foşnetul mânios al copacului! Femeia prindea iar să se zvârcole:

— Ia! nucul... nucul!

Mitrea veni în tindă. Unul îi zise:

— Mâine să tăiem nucul, Mitrule.

Şi el se grăbi, bucuros:

— Mâine, mâine în zori; până n-o băga de seamă moşul.

Oamenii plecară. Ploaia mai încetase; Mitrea aţipi o clipă. Lângă Ruja rămăsese numai crâşmăriţa. Într-un rând se plecă deasupra feţei zâmbitoare a Rujei şi-i suflă:

— Mâine-l taie.

Ruja dezlipi buzele şi privi aprins, apoi şopti:

— Mitrea?

— Doarme.

— Surul...

— Ei?

— E-al dumitale.

Numai preotul Năstase îşi luă umbrela, aşa ruptă cum era, şi plecă cu ea spre casele moşneagului, cum făcea de câte ori auzea o veste. Odobac urmărise de pe prispă pe cei ce se duseseră să caute haiducul.

— Ai văzut, moşule?

— Da, sfinţia-ta.

— Ştii ce-au hotărât? Mâine taie nucul... Eu nu-i mai pot opri.

— Bine, sfinţia-ta... Bei un vin?

Moşneagul turnă două păhăruţe de vin, apoi preotul se sculă. Odobac îi sărută mâna şi, când plecă, îl rugă:

— Blagosloveşte, sfinţia-ta, c-a venit, precum vezi, ziua de apoi.

Preotul uni degetele şi-i atinse capul, apoi se strecură pe uşă. Moşneagul rămase pe gânduri, şi-n sufletul lui se aprinse cu încetul un şimţământ de ură pe care nu-l mai încercase încă, dar care acuma parcă îi şoptea lămurit ce trebuia să facă. Dintr-o încordare, moşneagul se ridică, îşi luă securea şi aşa, cu capul gol, ieşi în ogradă şi se-ndreptă spre casa lui Mitru. Când ajunse, se opri întâi la fereastră. Pe după ochiul geamului se mişcau umbre încolo şi-ncoace. Într-un răstimp i se păru, ba nu, auzi chiar glasul Rujei, şi-atunci sângele îi vâjâi în urechi, furia îi înecă pieptul şi se repezi în tindă. Dar în uşă se lovi de Mitru şi rămaseră amândoi înfipţi locului. Băietanul presimţi ceva:

— Unde te duci?

— Să te scap de năpârcă!

— Haide, moşule, c-o să fie rău.

Şi, repede, vânjos, apucă pe bătrân de braţe şi-l împinse înapoi, afară. Aici se proptiră din nou. Toader vroi să se smulgă din braţele lui Mitru şi nu putu; atunci spuse gâfâind:

— Ce, pui mâna pe mine?

— Nu, moşule, te opresc de la un lucru rău.

Deodată, pe băietan îl străbătu o durere la mâna stângă, apoi simţi că i se prelinge ceva cald printre degete. În frământatul lor, Mitrea se rănise în securea moşneagului.

— Ce ai, moşule, în mână? Şi îi arătă: Uite, m-ai rănit, ce vrei să faci?

Moşneagul se uită o clipă, buimac, apoi aruncă securea şi fugi, cu faţa în mâini, gemând. Când ajunse acasă, se trânti pe laviţă şi plânse, cu lacrimi calde, în care parcă i se topise toată fierbinţeala mâniei. În locul ei, i se lăsă peste suflet o linişte adâncă, o înţelegere deplină a lucrurilor. Se ridică, hotărât. Căută prin lăzi, dar nu găsea ce vroia. În urmă îşi aduse aminte. Se duse în tindă şi deznodă capetele frânghiei, pe care era întinsă nişte pânză, şi ieşi pe prispă. Acolo rămase aşa, rezemat de stâlpul cerdacului. Ploaia stase; numai vântul bufnea din când în când, şi foşnetul mânios al nucului parcă arunca numai blesteme. Uneori, departe tare, ca sclipirea unor ochi fioroşi de fiară ce pândeşte în noapte, cerul se lumina de pâlpâirea unui fulger, şi-atunci, o clipă, nucul se desprindea din întuneric pe creasta dealului, singur şi neînduplecat. Moşneagul oftă adânc şi gândi: Tu tot tare rămâi, până la sfârşit! Pe urmă trase uşa tindei, apoi se cufundă şi el în noapte...

Nici nu mijise bine de ziuă, şi ţăranii veniseră. Mitru se sculă, buimac, şi rămase uimit când văzu pe Ruja îmbrăcată, gata, aşteptându-l. O întrebă:

— Ţi-e bine?

— Mai bine. Hai, că te aşteaptă oamenii. Se luminează de tot şi-o veni moşneagul. Eu o să mă duc pe urmă până la tata, în Moghileni.

Mitru îşi luă pălăria şi ieşi. Venise şi crâşmarul, şi crâşmăriţa, primarul; se adunaseră vreo treizeci de oameni. Primarul adusese şi-un felinar. Porniră. Suiră din greu dealul, căci lutul se muiase de ploaie. În sfârşit, ajunseră şi se apucară de treabă. Întâi tăiară o ramură, ca să pătrundă lumina ce se vărsa tot mai lucie până la trunchi, apoi intrară sub crengi şi, la lumina felinarului, potriviră ferăstrăul. Doi flăcăi voinici scrijeliră coaja bătrână, apoi dinţii oţelului intrară tot mai adânc, tot mai adânc; scrâşnetul de la început se auzea acum ca un geamăt înăbuşit. Mitru stătea deoparte, întunecat; îngrijat, se uita mereu să nu vie moşneagul. Dar Ruja îl strânse de mână.

— Mitrule, ia, acum o să fim şi noi acasă la noi, n-o să aibă nimeni la ce se amesteca... Şi adăugă: Om pune viţă, n-om pune, asta-i altă vorbă.

Flăcăii se opriră, luară o frânghie şi o-ncolătăciră bine de-o ramură. Apoi câţiva oameni prinseră de capăt să tragă copacul în vale. Unul din flăcăi strigă:

— Trageţi!

Oamenii îşi încordară puterile, ceilalţi se dădură la o parte. Copacul începu să se clatine. Atunci Mitru, care-şi aruncase ochii spre frunzişul lui, strigă deodată, speriat:

— Staţi.. moşul...

Şi arătă spre nuc.

Oamenii priviră într-acolo şi, printre crengile ce se legănau de smuncitură, zăriră capul plecat spre piept al lui Toader Odobac.

Primarul începu să strige, să sufle:

— Staţi... S-a spânzurat...

Oamenii se traseră speriaţi înapoi, dar copacul se desprinse deodată de pe trunchiul tăiat, un pocnet grozav străbătu până departe, un glas strigă: Feriţi, şi nucul se prăbuşi în vale, acoperind în căderea lui, ca într-un mormânt de frunze, trupul neînsufleţit al moşneagului.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA