Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Ochiul lui Turculeţ

Prietenul mă dojeni:

— Pentru ce stai de o bucată de vreme atât de posomorât?

Nu mă simţeam tocmai bine; i-am răspuns:

— Sunt cam bolnav.

— Mofturi! Ţi-a intrat în cap, ca la babe, că eşti bolnav, şi-o ţii morţiş. Priveşte frumuseţea dimprejurul tău şi-o să vezi cum te însănătoşezi. Eşti doar poet!

Intram cu trăsura printre lanuri de rapiţă; un vânt uşor legăna floarea galbenă, aurită în revărsarea celor dintâi raze ale soarelui. Pe margini, în zări, pădurile rămâneau în urmă, albăstrii, păreau că lunecă una după alta, pe faţa cerului, ca nişte nori. Câte un ciocârlan se ridica deodată, din faţa calului, şi zbura pe o parte, ciripind ascuţit.

Priveliştea îmi întări puţin sufletul.

— Ei, şi ce ai? mă întrebă batjocoritor prietenul.

— Mă cam doare capul.

Prietenul ridică puţin sprâncenele, zâmbi în colţul buzelor şi suspină prelung.

— Ei, dragul meu, zise dânsul, ce păcat că nu se poate înlocui şi capul, ca ochiul lui Gavrilă Turculeţ!

Îi cunoşteam de mult meşteşugul de povestitor. Întâmplarea cu ochiul lui Turculeţ trebuie să aibă hazul ei, mi-am zis, şi l-am rugat să mi-o spuie.

— Ce-o să-ţi povestesc, începu prietenul, s-a petrecut acum vreo trei ani. Eram, ca şi acum, doctor de plasă la Urziceni, în apropiere de Bucureşti. Am fost totdeauna atras de capitală, ca fluturii de flacăra lumânării. Îţi cam pârleşti din când în când aripile, nu-i vorbă, dar, când nu poţi zbura, Bucureştiul îţi dă mijlocul să te târâi, şi tot e bine. Eram, după cum ţi-am spus, doctor de plasă. Foarte iubit de ţărani, făceam şi pe duhovnicul, în ciuda popii. Le iertam păcatele pe-un cap, fără de parale, bineînţeles. Aşa, nu m-am mirat deloc când, într-o bună dimineaţă, m-am pomenit cu Turculeţ că vine să-mi vorbească. Dar întâi să ţi-l descriu. Închipuie-ţi un băietan încă o dată mai înalt şi mai gros ca mine, bălan, cu nişte buze cărnoase, cu faţa rotundă, ce, dimpreună cu părul cârlionţat, ieşea de sub pălăria mare, purtată pe ceafă, ca o floarea-soarelui. Ţinea totdeauna mâna dreaptă afundată în chimir, gata să plătească. Ş-avea un mers neobişnuit: când călca, se ferea parcă să nu desfunde pământul. După cum ţi-am spus, numai ce-mi răsare namila asta de om înaintea mea, în cerdac.

— Ce mai veste, Turculeţ? îl întreb.

— Bună, sărut mâna.

— Ce e?

— M-aş însura, coane...

Îmi spunea vorbele acestea ca şi când aş fi putut să-l opresc de la isprava ce-şi pusese în gând.

— Bine, Turculeţ; şi pe cine iei?

— Pe Zamfira.

— Lui Săftoiu?

— Lui!

— Ehe! Halal de tine! am adăugat.

Fata era cea mai bogată de prin părţile acelea. Fată de mocan cu câteva mii de oi, ce crezi!

Flăcăul se înfierbântase:

— Îmi dă şi zestre mare. Îmi dă casele din deal, o vie, două perechi de boi, o vacă şi, pe deasupra, trei sute de oi. Îmi dă zestre bună. Nu-i vorbă, urmă el mai afundându-şi mâna în chimir, parale am şi eu, dar tot nu strică să ai mai multe.

Până aici flăcăul îmi vorbise înfocat. Numai ce-l văd însă că pune capul în pământ şi începe mai domol:

— Mocanul, tat-său, mă vrea, că ştie că-s om de treabă, om cu stare. Fata parc-ar face nazuri. Că ea, ce-i drept, are de toate. Că nu-i lipseşte nimic. De asta nu pot zice.

— Ei, şi ţie ce-ţi lipseşte?

Flăcăul nu-mi răspunse de-a dreptul.

— Ei nu-i lipseşte nimic, îi întreagă. Da eu, dă, ştii, sunt cam beteag.

Şi se scărpină în cap.

De-abia acum îl înţelesei. Am uitat să-ţi spun ce era mai însemnat: bietul Turculeţ se împunsese c-un ţăpoi şi pierduse un ochi, după ce stase o mulţime de vreme în spital. La drept vorbind, lucrul acesta nu prea strica unui băietan atât de frumos ca dânsul. Dar pesemne fata era năzuroasă.

— Bine, Turculeţ, dacă nu te ia cum eşti, nu te iubeşte, mă.

— Ba m-o fi iubind dânsa, decât, dă, m-o fi vrând întreg.

— Ce e de făcut atunci? îl întreb eu.

El îşi luă aer în piept, semn că avea să povestească ceva:

— Păi, de asta am venit şi eu, coane Iorgule. Că aseară stam, ştii, la un pahar de vin cu Năstase Militaru, şi, din una-n alta, vine vorba şi despre fată. Şi el numai ce-mi zice: "Tii! da prost eşti, măi Gavrilă!" "De ce, mă?" "Păi fiindcă ai parale şi nici măcar un ochi nu poţi să-ţi pui, mă!" Eu am rămas cu gura căscată; da el mi-a mai zis: "Bine, mă, boierul nostru are un ochi pus, şi vede ca mine şi ca tine." "Ce spui, bre?!" "Să n-ajung până mâine, mă, dacă mint!" Şi m-a trimis la mneatale, că zice că mneatale trebuie să ştii unde se pun ochii la oameni. Eu dau pentru lucrul ăsta patru poli în cap, de face trebuinţă.

Proprietarul, era adevărat, avea un ochi de sticlă.

La urma urmei, de ce nu şi-ar fi pus şi Turculeţ al meu?

Tot aveam să mă duc a doua zi în oraş; i-am spus:

— Bine, Turculeţ băiete, să-ţi punem şi ochiul, dacă vrei tu. Mâine dis-de-dimineaţă să fii la mine, să mergem.

A doua zi către prânz eram pe uliţele Bucureştiului, cu Turculeţ după mine. Eu, cam stingherit, o luasem cu câţiva paşi mai înainte.

Turculeţ venea în urmă, cu pălăria lui cea mare cât o roată de car, cu cizmele înalte, de iuft, în ale căror creţuri aducea aninate câteva paie tocmai din Urziceni.

Am ajuns şi am intrat în prăvălie. Turculeţ al meu şi-a scos pălăria, s-a plecat la uşă să nu se lovească, a venit până în mijlocul prăvăliei şi, când a răsuflat o dată, a făcut vânt la nişte hârtii de pe un raft, trimiţându-le să zboare până jos.

Câteva cucoane ce erau înăuntru se făcură nevăzute.

M-am îndreptat către stăpân, un neamţ gros cu ochelari, pe care-l cunoşteam, şi i-am spus să-i puie băiatului un ochi.

Turculeţ se apropie şi adăugă sfătuitor:

— Da vezi mneatale, să se lovească bine cu ăst de-l am.

Neamţul zâmbi, îl luă prieteneşte de mijloc şi-l duse la fereastră, să-i vadă culoarea. Apoi căută în sertare, prin cutii, şi aşeză flăcăul pe un scaun. În scurt, treaba era făcută. După ce sfârşi, luă pe băietan de mână şi-l duse în faţa oglinzii.

Turculeţ rămase o clipă cu gura căscată, apoi faţa i se lumină de un zâmbet ce părea că-i izvorăşte din ochi, din gură, din fiecare părticică a obrazului, şi izbucni deodată într-un hohot scurt şi puternic de râs. Pe urmă se lovi cu mâna după ceafă şi se întoarse către mine:

— E ochiul meu, şi pace! Şi cum nu putea să-şi curme mirarea, adăugă, ca pentru dânsul: Halal!

Când a văzut că trebuia să plătească mai puţin decât bănuia, nu-i venea să creadă. A stat câtăva vreme cu mâna în chimir, să vadă, n-o să-i mai ceară ceva? Când a înţeles că lucrul e hotătât, spuse neamţului din toată inima:

— Mulţumim!

Şi am plecat.

La han, când să ne suim în trăsură, l-am întrebat:

— Ei, cum îţi vine?

Turculeţ se uită primprejur cu băgare de seamă, apoi se apropie de mine şi-mi spuse în mare taină:

— Îmi vine ghine, da parcă tot nu văd aşa de limpede!...

În sat vestea s-a împrăştiat ca fulgerul. Toţi îl suceau şi-l învârteau. Seara s-a şi pus la cale logodna cu fata mocanului.

A doua zi de dimineaţă beam cafeaua. Deodată mă pomenesc cu mama lui Turculeţ. Vine să-mi mulţumească, mi-am zis. Bătrâna se opri în uşă, îşi puse mâna la bărbie, plecă pe umăr capul şi îmi spuse cu glasul amărât:

— Barem nu-l lăsaşi, coane Iorgule, să-şi tragă băiatul sorţii. Acu o să ni-l ia la oaste, şi ce mă fac eu?!

... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Ţi-e mai bine? mă întrebă, zâmbind, prietenul, după ce sfârşi.

I-am răspuns râzând încă:

— Mare doctor eşti, coane Iorgule!

Mă vindecase!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA