Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Om milostiv

— Ei, acu i-acu, neică! zise el.

Iar naşu-său îi răspunsese fără înconjur:

— Ascultă-mă ce-ti spun eu: nu fi papă-lapte; du-te la conul Mitică Limbă-dulce, că altminteri mergi la puşcărie cu mânile în buzunar… Du-te la el; ţi-o face el ce ţi-o face, şi-i scăpa. Dă, îi avocat mare, îi om cu trecere, şi-i d-ai noştri, din popor.

Şi iată-l acum pe Ghiţă Paşalău mergând la deputatul şi avocatul Mitică Limbă-dulce, care are casa în strada Justiţiei nr. 5, şi care primeşte între şase şi şapte seara, chiar dumineca şi sărbătorile.

Dimineaţa fusese o zi frumoasă — soare şi cald, adevărată zi de început de primăvară: e pe la mijlocul lui martie. Ghiţă Paşalău şi-a făcut ghetele, şi-a scos pestelca de piele de căprioară, a închis sticla cu mastică de Hio, din care numai dumnealui turna la muşterii, şi-a înfăşurat gâtul cu o legătură roşie, a luat pardesiul, pălăria cea tare şi a plecat. Dar iată, când nici nu se aştepta — că de atâtea gânduri n-avusese vreme să se mai uite spre cer — se trezi, pe drum, că începe să bureze. Dracul s-o ia de ploaie! Poftim! Asta îi trebuia?… I se strica lustrul la ghete şi i se muia pălăria… Pană la avocat mai era doar o bucată bună. De-abia e în strada Mitridate şi pană în acea a Justiţiei mai avea de străbătut două: a lui Gambetta şi-a lui Popa Prescură… Iuţi pasul. Ploaia se-nteţea şi, după câteva clipe, auzea cu groază cum îi lipăiau picioarele în apa strânsă repede, prin adânciturile lăsate de tăbliile sfărâmate ale trotuarului.

A ajuns. O casă la stradă, cu o poartă mare de fier. Înainte de a intra în curte, Paşalău se opri privind în toate părţile dacă nu-i văzut, apoi ridică repede picioarele pe rând, le şterse cu cele două colţuri ale pardesiului, şi încet-încet sui scările, gâfâind, ca şi când ar fi călcat postii. Bătu mai întăi în geam; dar în sala luminată strălucitor, nu răsări nimeni. Atunci îşi aduse aminte de sonerie; se uită, caută. O găsi, e la-ndămână, în stânga, lângă uşorul uşii, dedesuptul unei tăbliţe, pe care, lui Paşalău, i se păru că scrie „curaj”!

Şi, într-adevăr, ridică mâna, de-abia atinse bumburuzul alb şi-şi trase degetul, ca şi când s-ar fi fript.

Uşa dinăuntru, de la sală, se deschise, apoi cheia se-nvârti şi-n broasca uşii cesteilalte, şi un fecior în livrea se plecă puţin, ca şi când i-ar fi fost frică să nu i se umezească frizura de aerul jilav de afară:

— Poftiţi, domnule!

Paşalău nici nu apucă să păşească bine pragul, şi feciorul îl şi descheia la palton, în aceeaşi vreme în care îi şi smulgea pălăria din cap; apoi, întorcându-l în loc, pe călcâie, ca pe-o păpuşă, îl dezbrăcă, lăsându-l în redingotă.

Pe urmă feciorul se înclină mai adânc:

— Mă rog, poftiţi!

Îl luă de mijloc, îl trecu printr-un antreu lustruit aşa de tare, că lunecă de două ori pe spate, apoi îl aruncă într-un salon. Paşalău rămase buimac, în mijlocul odăii îmbrăcată toată în albastru, cu oglinzi mari, drepte, de sus până jos, cu două policandre atârnate de tavan — o lumină orbitoare. În oglinda din faţă omul se văzu bine, deşi la-nceput nu-i venea să creadă că e el. Pentru întăiaşi dată se privea întreg, bine şi amănunţit. Niciodată nu se văzuse atât de subţire, că parcă redingota măslinie — el o crezuse neagră cum e cărbunele — îi ţinea oasele strânse la un loc, să nu se risipească pe jos. Şi nasul lung i se scobora aşa de adus înăuntru de vârf spre gură, ca un cleşte ce-ar fi vrut să-i smulgă ceva — cuvintele care acum simţea el bine că n-o să-i vie pe limbă. Ochii şterşi: cărunt, zgribulit… Tare-mbătrânise!… I se părea că-i la un vrăjitor. Atâta sclipire, de sus de pe pereţi, de jos, îi făcea rău, îl ameţea. Paşalău se uită prinprejur; chiar lângă el era un jâlţ; îndoi încet genunchii şi se lăsă uşor pe marginea scaunului. Deodată, în trei oglinzi, alţi trei oameni se lăsară odată cu dânsul, ca nişte umbre ce-i urmăreau mişcările. Paşalău răsuflă adânc… Cine-l pusese să vie la un avocat aşa de mare! Parcă-i încolţise în minte un gând: s-o şteargă frumuşel. Dar uşa se deschise din nou, şi un alt fecior — ăsta îmbrăcat în negru — răsări în prag.

— Dumneavoastră vroiţi să vorbiţi cu domnul avocat?

Paşalău se gândi că doar la asta venise; înghiţi mai mult decât răspunse:

— Hâhî!

—Atunci, poftim dincoace!

Şi omul iar îl luă de spate, îl duse binişor pe covorul moale, pe care Paşalău, din prevedere, se ferea să nu mai lunece ca-n sală: şi pe o altă uşă, intră într-o altă odaie:

— Aşteptaţi!

Rămase iarăşi buimac, în mijlocul salonului mare, îmbrăcat în mobilă roşie, cu tricheluri în păreţi şi cu oglinzi rotunde, atârnate plecat, sus, încât odaia se arăta în ele prăvălită, gata-gata să se răstoarne. Şi lui Paşalău din nou îi veni să creadă că visează. Iar se aşeză pe marginea unui jâlţ. După câteva clipe se linişti şi răsuflă mai uşurat. Gândurile i se mai limpeziră, şi atunci îi trecu prin minte vorbele lui naşu-său: „Ţi-o face el ce ti-o face şi te-o scoate din încurcătură… că-i şi el… de-ai noştri… din popor!” Aşa e, i-o face conul Mitică Limbă-dulce ceva… E deputat… L-a votat doar de trei ori, el, Ghiţă Paşalău, crâşm…

…Un scărţâit, şi de unde nici visa, se deschise o altă uşă ca ruptă din părete, şi feciorul îl întrebă, de două ori, până să primească răspunsul:

— Numele dumneavoastră?… Numele dumneavoastră?…

— Ghi… Ghiţă, Pa… Paşalău!

Feciorul întoarse capul şi aruncă vorbele ca dintr-o goarnă, dincolo în odaie:

— Domnul Ghiţă Paşalău!…

Pe urmă se întoarse de-l chemă:

— Poftiţi, mă rog…

Merse ca tras de-o sfoară, intră în a treia odaie; numai scaune, canapeluţe: roşii, galbene, şi oglinzi, şi…

— Aşteptaţi puţin…

Omul rămase o clipă locului, şi cum îşi trecea mâna peste ochi, să ieie de pe dânşii ca o perdea ce-l împiedica să vadă, un braţ îl împinse din nou. Iar feciorul. Trecu deodată în altă încăpere, statura feciorului se şterse şi-n faţa lui Paşalău răsări, ca din pământ, un om scurt, burtos, chel ca-n palmă, încât capul lui se părea că-i un alt glob de lampă supt care ardea o lumină la fel cu cea din mijlocul odăii, de sus, ce arunca rotogoale, clătinându-se; şi supt globul acesta, două scântei ascutite: ochii conului Mitică Limbă-dulce, chiar domnul deputat şi avocat.

Paşalău îl cunoştea, îl auzise vorbind, şi totuşi i se părea acuma că nu-l văzuse în viata lui. Vroi să se închine, să zică: „sărut mâna!”, dar nu putu măcar crâcni.

Avocatul îl apăsă de umăr:

— Stai, suflete.

Şi, fiindcă Paşalău tăcea mereu, conu Mitică începu să-l întrebe dulceag:

— Eşti din coloarea noastră?

— Hâhî, săr’t mâna…

— Bine, tare-tare bine… Eşti… eşti… negustor? Cu ce te ocupi?

Paşalău înghiţi, mai luă suflet.

— Cârciumar… coane Mitică.

— Aha!… cârciumar. Iată, domnule, un negoţ, un negoţ fain! Cu cârciumăritul faci bani, ştii, berechet, colea.

Şi avocatul încovoie palmele una peste alta, făcându-le scoică, cântărind în aer, ca şi când ar fi ţinut o pungă grea.

Crâşmarul începu să se simtă mai la largul lui…

— Săr’t mâna… nu prea, acum nu prea… al’dată… că şi oamenii au mai calicit…

Dar conu Mitică îi lua repede vorba din gură:

— Orişicum, suflete, orişicum, tot câştigaţi bine… Unde ţi-i cârciuma?

— În Plopii cu soţ, la colţ în faţa Hengherigiului… cum o iei la barieră… La dreapta, când mergi încolo… la stânga…

— Când vii încoace… Bun loc… Şi…

Avocatul îşi scoase batista şi-o trecu pe faţă, răspândind un miros de „Ideal”, parfumul dumisale, apoi, aşa, într-o doară:

— Trebuie să-ţi iasă zece mii de lei ca popa… cinci sute pe lună… Ehei… bună treabă!…

Dar, fiindcă Paşalău se pregătea să-i răspundă, conul Mitică nu-i dete vreme să înceapă, se lovi cu amândouă palmele peste genunchi, se plecă puţin înainte, şi, grăbit:

— Ei, chestiunea, chestiunea noastră!

Omul nu pricepu:

— Ce e? Ce daraveră ai? îl mai întrebă avocatul.

Crâşmarul se aşeză pe scaun, căută să-şi amintească cele dintăi trei cuvinte cu care începea să-şi povestească, de-o săptămână, întâmplarea la toţi, cuvinte de cari celelalte se ţineau lanţ, şi începu:

—…N-ai să crezi!… Nici să mă gândesc, aşa să am parte de ceva pe lume, nici să mă gândesc, nici dumitale prin gând să-ţi treacă, mă rog, că fusese ceva pregătit de mai nainte. Eu n-am cu nimeni nimica… Un sfrijit ca mine să-l doboare, da ştii, dintr-o lovitură. Vine în cârciumă şi cere un chil. „Bine, îţi dau, da banii, ici, pe tejghea.” Că veşnic mă băuse şi bani, canci!… Plăteşte un chil… Da venise trăsnit de-aiurea; că cine nu-l ştie pe Mitu Becheru din Zlătari? Să dai, şi să fugi! Asta pe la două după douăsprezece, ziua. Bea chilul — să-i dau altul! „Bine, altul; da banii pe tejghea.” Nu, că el nu dă banii. „Măi — zic — banii, altfel nu-ţi dau.” „Ba să-mi dai, că-ţi stric tot…” Şi nici n-apuc bine să-i prind vorba, şi pleosc ia două sticle de borviţ de pe tejghea şi le lăţeşte pe duşumea. Şi dă să se ducă. Pe mine mă ţineau bani… Dumnezeu ştie cum… Mi se ridică sângele la cap, pun mâna pe stinghia cu care proptesc uşa, şi-o arunc, să-l ologesc… Dracu ştie cum am aruncat. Mi se suise sângele la crier… ÎI pocnesc în cap, drept în ceafă, şi pac! se-ntinde Becheru meu la pământ. Sânge năvală; du-l la spital… Vin oamenii, secţia, hai la poliţie… Mai dă-i unuia un leu, celuia doi, scăpasem. Da Zăludu, Toma Zăludu, celui de i-am luat vinul cel roş de sub nas, acu un an, a-nvăţat pe nevasta lui Becheru de necaz… pârlitu… şi m-a dat în judecată… Ş-acu… Răsuflarea cârciumarului se curmă…

— Ş-acu vii să te apăr.

Avocatul mai stă puţin pe gânduri, apoi:

— Greu… oricum, o palmă-două, mergea să-i fi dat. Dar capul? Ha?… Capul, cea mai fragedă parte a trupului şi cea mai preţioasă… Ce facem?… Ce facem cu capul?… Greu, suflete, neică… am uitat cum îţi zice.

— Paşalău, Ghiţă Pas…

— Greu, neică Paşalău…

Avocatul îşi dădu mâna peste frunte, ca şi când şi-ar fi ridicat părul, se frecă pe faţă, apoi repede:

— Ei, dar pentru dumneata… că eşti din coloarea mea, oi face totul.

Apoi şi mai repede, aşa din treacăt numai, aşezând nişte hârtii:

— Scoate cei cinci sute de lei ce spuseşi că mi-i dai, vii poimâine, mergem împreună, să vedem când e termenul…

Paşalău îngălbeni. Când spusese el de cinci sute de lei? Nu-şi aducea aminte. Se zăpăci, se sculă în picioare şi bâigui:

— Săr’t mâna… vorba-i că n-am… decât… optzeci de lei, coane Mitică…

Avocatul încreţi fruntea.

— Ei, frate… parcă ziseşi… Ştii… vroisem, pentru dumneata… Altfel eu nici nu fac afaceri de astea… mici. Eu nu iau decât de la o mie în sus… Unde am vreme, domnule Paşalău?… Unde am vreme să mă ocup de toate bagatelurile?… Pentru astfel de sume nici n-am deschise rubrice în registru... Să-ţi arăt.

Avocatul întinse mâna, prinse bumburuzul clopoţelului de pe birou, îl învârti, şi ţârâitul prelung aduse pe un tânăr roşcat — secretarul domnului avocat.

— Adu registrul de afaceri! îi porunci.

Secretarul se făcu nevăzut şi peste o clipă veni cu o condică mare, legată în piele verde, cu marginile aurite, o lăsă pe birou şi se duse. Avocatul o deschise, întoarse cea dintăi foaie, de mătase, care foşni ca o rochie, apoi răsfoi repede, se opri şi arătă cu degetul:

— Uite, azi spre pildă… uite, domnule Paşalău… mă rog… 19 martie… Ştii citi…

Şi începu să silabisească:

— Pro-ce-sul… domnului… numele nu te priveşte — trecem mai departe; aşa: ce-re-re de punere supt interdicţie… Uite ici... la coloana asta: Onorariu: 4.000 de lei — 2.000 încasaţi. Astălalt… domnul… Hm-hm-hm-hm… În-ves-ti-rea cu formula executorie… 2.500 lei încasaţi… Mai departe: Fraţii… pentru ieşirea din indiviziune, 5.000 de lei… domnule Paşalău… În-ca-saţi…

Apoi închise condica şi se întoarse către cârciumar:

— Ei, unde să te vâr pe dumneata cu patacele dumitale? Unde? Pentru numele lui Dumnezeu, unde?…

Şi începu a se tângui:

— Ce să fac! Ce să fac!…

Dar pesemne că o idee fericită îi străbătu mintea. Se lumină la faţă:

— Ştii ce?…

Avocatul sună iar. Secretarul sosi:

— Cât ai zis că ai, suflete, întrebă conul Mitică Limbă-dulce pe crâşmar.

— Optzeci de lei!

Conu Mitică porunci mai întâi secretarului:

— Domnule secretar, ia ăştia optzeci de lei de la dumnealui… pentru cheltuieli de cancelarie. Apoi, cu hotărârea omului care ştie să-şi calce pe inimă, bătu pe Paşalău prieteneşte pe umăr:

— Te apăr degeaba!

Din volumul Într-o noapte de mai, 1908

TE-AR MAI PUTEA INTERESA