Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Pe-atunci

Lui D. Natiu

Îmi spui, dragă prietene, să aştern „cât mai multe din acele colturi sufleteşti”, cari dau fiinţă atâtor amintiri ale copilăriei mele. Mă prind uşor să-ţi trimit câteva crâmpeie pe cari le-am scris, nu de mult, într-una din acele clipe de linişte, cari, în viaţa noastră zbuciumată, despart totdeauna două dureri.

În dosul casei noastre se întindea grădina, mare, plină de pomi. Te-ai scăldat vreodată în mireasma a douăzeci de vişini înfloriţi, câţi aveam noi? Şi astăzi uneori, când mă gândesc la locul acela, parcă-mi străbate până în suflet mirosul dulce-amar al florilor albe ca omătul.

…Sunt lângă mătuşa Smaranda; o rog să-mi deie o creangă. Bătrâna rupe o crenguţă, eu o iau din mâna ei, să miros floarea, şi deodată o arunc ţipând. O albină mă împunsese la deget. Câte alintări, câte cuvinte blânde, până să-mi treacă!

Pe deget nu mi-a rămas urma acului albinei…

Pe inimă atâtea urme nu vor să se şteargă!

Când se îndulceau vişinile, îmi plăcea să le adun eu singur. Mătuşa Smaranda pleca în jos creanga, şi eu le culegeam una câte una. Când vedeam stolurile de vrăbii, că-mi luau înainte şi ciupeau vişinile tocmai din vârf, unde erau mai roşii, îmi era grozav de ciudă. Numai pe stigleţi îi priveam bucuros, cum se prăpădeau în frunzişul stropit de fructul copt, ca de nişte picături de sânge.

Odată un stigleţ se aşezase pe o creangă, aproape de pământ. M-am apropiat încet-încet, am întins mâna, dar pasărea a zburat din preajma mea. Am început să plâng. Mătuşa Smaranda m-a dojenit: „Nu mai plânge! Ei, câte o să zboare din faţa ta, copile!”

Aşa a fost? Tu, suflete, trebuie să ştii mai bine!

Odată m-am dus în grădină cu moşul meu. Era într-o zi spre seară. Moşul luase cu dansul şi puşca. Un stol de vrăbii făcea un zarvăt neîntrerupt în cătina din fund. Nici n-am luat seama când moşul a pus puşca la ochi şi-a tras. Pe vrăbii parcă le-ar fi suflat odată vântul, aşa s-au împrăştiat toate, în toate părţile. Am alergat într-acolo; câteva căzuseră jos, moarte. Una se zbătea încă. Am luat-o în mână. Pe piept, în dreptul guşei, răsărise o bobită de sânge. Păsărică ţinea ochii deschişi, mari, în ei parcă se tulburase ceva. A murit în mâna mea.

De-atunci le-am îndrăgit şi pe bietele vrăbii.

Când ploua, nu-mi vedeam grădina. Nu mă lăsa să ies din odaie. Mă uitam de după fereastră. Şi picăturile de ploaie se loveau de geamuri, apoi se strângeau în boabe şi lunecau în jos, ca nişte lacrimi. Urâte îmi erau ploile! Şi de ce ploua atât de des? Odată, pe o bură de primăvară, m-am strecurat printre toţi ai casei, am luat dintr-un colţ cortelul mamei şi m-am furişat în grădină. Supt căderea deasă a ploaiei, frunzele tresăreau uşor; prin tufele de pomuşoară cântau piţigoii; iarba era atât de verde! Am luat o piatră, am dus-o supt un nuc bătrân, şi, cu cortelul deschis, m-am aşezat să privesc. M-au căutat prin toată casa. Când, în sfârşit, biata mamă a dat peste mine, s-a oprit locului de m-a privit îndelung. Simt şi acuma sărutările fierbinţi pe obrazul meu umed — atunci de ploaie… astăzi de ce?

Sunt foarte mulţi ani de când am plecat de acasă. Am umblat prin multe locuri; am văzut multe grădini, dar nici una ca aceea a copilăriei mele.

De ce oare nu mai miroase vişinii aşa de frumos?

Acum vreo doi ani împrejurările m-au dus la Iaşi. Seara m-am îndreptat, singur, spre dealul Copoului. Am suit domol uliţa tăcută, mărginită de aceiaşi tei bătrâni. Când m-am apropiat de casa noastră, m-am oprit să privesc. Grădinuţa din faţă, cu buruienile crescute în voie, îşi ascunseseră cărările, casa părea pustie. Numai în dosul unei ferestre ardea o lumânare. Cine sta oare în odaia mamei…?

…Acolo, drept în faţa ferestrei, era patul mamei; alături o măsuţă; deasupra, portretul tatei; dincoace, o canapea şi scaune; scăunaşul meu lângă sobă; de bagdadie atârna o lampă mare — supt ea mă uitam seara în cărţile cu chipuri. Ce copilaş va mai fi ascultat poveşti, între cei patru pereţi, luminaţi acuma de slaba flacără a lumânării?…

M-am dus pe lângă gard spre grădina mare, din dosul casei. Nu mai cunoşteam locul; nu mai era nici un copac. Îi tăiase pe toţi! Numai nucul bătrân, de supt frunzişul căruia privisem într-o zi ele ploaie, trăia încă, gârbov, în colţul lui. M-am dus pană la el: îşi întindea, ca şi atuncea, o ramură dincolo de gard. Am ridicat mâna şi am rupt o frunză. Am frecat-o între degete; mirosul sălbatec şi amar mă pătrunse deodată. Am plecat; în urma mea, copacul rămase singur, în întuneric, cu ramura întinsă, ca un braţ care ar fi voit să mă oprească.

M-am întors iarăşi în dreptul casei. Am deschis încet portiţa, şi m-am strecurat până lângă fereastra luminată. Odaia părea goală. Dar de colo, din colţul acela pe care-l văd şi acum, mi s-a părut că s-a desfăcut cineva, că a venit până lângă fereastra de al căreia geam şi-a lipit obrazul, să mă vadă mai bine. Şi-n ochii ceia mari, negri şi adânci, am cunoscut ochii mamei. Era dânsa. Am vrut să fug spre ea, cu braţele întinse, dar chipul i s-a şters repede; geamul rămase gol. Am plecat. Pe uliţa pustie, paşii mei grăbiţi smulgeau vuiete înăbuşite, din gangurile casefor, vechi, lipsite de lumini!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA