Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Prizonierul

Turcii fugiseră din Smârdan şi îşi găsiseră scăparea spre Vidin, lăsând în drumul lor rămăşiţele goanei înfricoşate: tunuri, puşti, muniţii — toate îngrămădite la un loc, unele peste altele; şi hrană, bucăţi de pâne îngheţată, sau pesmeţi tari ca fierul. Din spatele Smârdanului, pană departe, îngustându-se din ce în ce ca o panglică, se trăgăna drumul bătut de paşii fugarilor. Fulgii nu putuseră acoperi toate urmele lor; călăraşii cari patrulau prin împrejurimi goneau de pe hoiturile cailor căzuţi stolurile de corbi ce zburau croncănind, se roteau prin aer, iar când patrulele se ştergeau în depărtare, se lăsau iarăşi, puzderii, şi se alungau unii pe alţii de la stârvurile cari îi îndestulau.

Turcii fugiseră înfrânţi, după o luptă crâncenă; dar oboseala atâtor zile de încordare dădură pe mulţi dintre ei prinşi în mânile dorobanţilor; unii se aşezaseră jos, cu capul plecat, cu braţele încrucişate, şi aşa îşi aşteptau soarta de care erau încredinţaţi că, dacă le era scris, nu puteau să scape. Ai noştri îi prinseseră. A doua zi după luptă, pornise spre Dunăre câteva pâlcuri de prizonieri, şi astăzi avea să se ducă cel din urmă, vreo cincizeci de pedestraşi, între care se aflau şi câţiva ofiţeri. Ca şi ceilalţi prinşi, trebuiau să facă drumul pe jos, până la Dunăre, supt paza călăraşilor. De cu seară, sergentul-major Mănciuc primise toate poruncile în privinţa aceasta. Trebuia să ieie zece călăraşi şi doi gradaţi, pe sergentul Ghenciu şi brigadirul Păilă, şi, în zorii zilei, să pornească. Până noaptea târziu, soldaţii şi prizonierii se pregătiră, luară fiecare hrana trebuitoare — pâne şi brânză — şi când şe crăpa de ziuă, călăraşii erau pe cai, iar turcii, câte patru, în coloana de marş, între ei. Şi porniră. În ajun contenise din nins, dar peste puţin începuse din nou, şi fulgii mari se cerneau, înfoieţi, în dimineaţa sură şi îngheţată. Prizonierii se îmbrăcaseră care cum putuseră. Unii din ei aveau mantale, dar cei mai mulţi erau numai în vengherca lor albastră, scurtă şi zdrenţuită; cu fesul îndesat pană după urechi, mergeau încovoiaţi şi slabi, cu manile vârâte în buzunarele şalvarilor, de-abia scoţând cizmele — legate cu sfoară, să nu le cadă talpa — din troianele prin care pârtiile fuseseră din nou astupate. În frunte mergeau cei trei ofiţeri: doi căpitani de-ai lor şi un sublocotenent; cei dintâi îmbrăcaţi în mantăli lungi, iar acest din urmă, numai în tunica pe care se mai desluşeau urmele galoanelor de fir. La plecare, un soldat, un cerchez, îi dăduse mantaua lui, dar el nu o primise, şi, vânăt de frig şi slab, de i se vedeau oasele obrazului cum îi străpungeau pielea, înainta cu greu, cu ochii tulburi, şi parcă urmărind ceva în depărtare.

Smârdanul se pierdea în urmă; şi-n curând albul nepătat al câmpului obosi vederile. Oamenii îşi duceau uneori manile la ochi şi îi freca, vrând parcă să le ieie ceaţa ce-i învăluise. Câţiva mergeau buimaci, ca ameţiţi, iar în capul coloanei, calul negru al sergentului-major Mănciuc tăia vânjos valurile de omăt, cu capul în piept, cu muşchii picioarelor întinşi ca nişte coarde. Din când în când, sergentul-major se întorcea, îşi punea calul pe flanc, şi lăsa să-i treacă pe dinainte convoiul. Atunci îşi încrunta fruntea şi striga apăsat, la câte vreunul:

— Mă Stavere, o s-adormi pe cal; atunci ce-o să facă cel de pe jos, ha?

Pe urmă dădea pinteni şi îşi lua locul în fruntea coloanei, cu capul în piept, şi el, ca şi calul, legănându-se când la dreapta, când la stânga.

Straşnic om era sergentul-major Mănciuc. Întreg regimentul îi ducea frica, şi chiar ofiţerii îi vorbeau lui mai altfel. Scurt, îndesat, cu capul mare şi ochii verzi, numai c-o mustaţă — că pe una i-o luase, dimpreună cu un capăt de buză, zvârlitura unui cal — îşi şuiera cuvintele mai mult decât şi le spunea. Doi dinţi îi rămăseseră goi, şi totdeauna părea că rânjeşte.

Viteaz şi vânjos ca un taur, se repezise odată într-un pâlc de cerchezi, fără să-şi scoată sabia, şi, împlântându-şi mânile în gâtul celui dintăi, îl smulsese de pe cal şi se întorsese cu dânsul târâş, în mijlocul escadronului înmărmurit.

Multe însărcinări avusese sergentul-major Mănciuc, dar de nici una nu fusese mai mândru ca de aceasta din urmă. Celelalte convoiuri plecaseră comandate numai de ofiţeri, lângă cari îl puneau şi pe el acuma. Fără o putere de judecată mai largă, el ştia una: era soldat, şi-n război duşmanul nu trebuie crutat. Năpârcii trebuie să-i zdrobeşti capul. Dacă el ar fi fost în focul oricărui din cei ce-l urmau cu capetele plecate în jugul înfrângerii, şi-ar fi primit soarta fără să crâcnească. De când plecase, la un lucru se gândea — şi nu-i putea da de rost: la ce ducea în ţară toţi prizonierii ăştia? La ce i-ar fi hrănit statul? La ce, ajunşi cu bine — dacă vor ajunge… şi la gândul acesta mustaţa îi tremura şi fruntea i se încreţea — i-ar fi trimis Înapoi în tara lor. Nu, asta n-o înţelegea. Să-i fi dat pe mâna lui: la rând, în front, alinierea! un pluton cu carabinele încărcate în faţa lor: „foc!!” şi gata…

Aşa gândea sergentul-major Mănciuc, când i se păru că-i miroase a ţigară. Întoarse capul, şi, printre călăraşii ce mergeau în frunte, văzu pe unul dintre cei trei ofiţeri turci, pe unul bărbos, fumând. Mănciuc întoarse calul, înfipse cu ciudă pintenii, şi, despicând rândul, smulse ţigara şi o aruncă:

— Nu e voie. Auzi?… Nu-nţelegi ce-ţi spui?… Ei, să ştii că nu e voie.

Căpitanul se uită cu ochii mari la el, cu un zâmbet de dispreţ şi mânie, de care buza de jos îi tremura uşor.

Mănciuc se ridică în scări, şi, cuprinzând cu ochii, pe deasupra convoiului, pe călăraşi:

— Dacă mai fumează unul… apoi!…

N-avea nevoie să sfârşească. Călăraşii îl cunoşteau. Sergentul-major Mănciuc nici comenzile nu şi le sfârşea; cu toate astea escadronul se învârtea ca o vâjiitoare.

Dar drumul se îngreuia, ninsoarea se îndesea din ce în ce mai tare şi un vânt aspru începu să sufle dinspre Dunăre, purtând troienile dintr-un loc într-altul, ca pe nişte valuri.

Caii suflau din greu, iar oamenii, înţepeniţi cot la cot, păşeau încet, trăgându-şi sufletul, ca şi când se înăbuşeau. Sprijinindu-se fiecare pe celalt, se apucau pe după mijloc, unii de alţii, se aplecau ca şi când ar fi tras la plug şi îşi regulau mersul, încordându-se cu toţii deodată.

După două ceasuri, sergentul-major Mănciuc opri convoiul. Atunci, cu ochii iscoditori privi peste capetele tuturor, şi-i numără; erau toţi. Se ţinuseră bine. Dar pe feţele unora ninsoarea îngheţase, şi din ochii rătăciţi, din răsuflarea grăbită a piepturilor, se vedea bine că la a doua postată erau să cadă.

Prizonierii se aşezară jos în zăpadă; unii îşi suflau în mâni să şi le încălzească. Sublocotenentul, învineţit de frig, părea că nu mai simte nimic, că nu vede. Împrejurul gâtului, pe fes şi pe umeri, ninsoarea se strânsese într-un strat gros, ca o blană albă, care poate îi ţinea cald. Căpitanul bărbos îi vorbea; îl îmbărbăta. El nu răspundea nimic, ca şi cum n-ar fi auzit cuvintele tovarăşului. Căprarul Păilă se uita la el, şi-n sufletul lui de om milos parcă se făcu un gol. Îi părea rău de tinereţea, de ştiinţa copilandrului care ajunsese ofiţer şi care avea să cadă acuma, departe de toţi ai lui, de toţi care-l iubeau. Păilă se luptase, nu dăduse înapoi niciodată, că era soldat doar, dar aşa era firea lui: îi era milă şi de-un câne. Ofiţerul turc îşi scoase fără să vreie mâna, vânătă de frig, şi o duse la gură; atunci brigadierul desfăcu coburii, se uită spre Mănciuc, şi, cum acesta privea într-o parte, se plecă şi-i dete sublocotenentului perechea de mănuşi ce o avea mai mult la el. Ofiţerul le luă, deschise ochii mari, apoi zâmbi şi dădu din cap. Puse mănuşile şi rămase iarăşi nemişcat.

Sergentul-major strigă:

— Ei, Ştiucă! Ia calul în trap şi vezi, ce se zăreşte colo — ce-o fi pata ceia neagră?

Călăraşul porni, soldaţii şi prizonierii îl urmăriră cu privirea, îl văzură cum descăleca, cum ridică apoi ceva din omăt şi se întoarce:

— Să trăiţi, domnule sergent-major, iacă, o scurteică ferfeniţită şi un fes.

Mănciuc scoase sabia, le luă în vârf şi arătându-le:

— E-he! Ista-i unul dintre cei porniţi de ieri.

Prizonierii înţeleseră: era unul de-ai lor, căzut în ajun, sfâşiat de lupi; şi un fior le trecu prin trup. Sublocotenentul ridică ochii şi parcă privirile îi rămaseră atârnate de bucăţica de haină zdrentuită în dinţii fiarelor.

De sus, din înalt, se auzi un vaier, ca o tânguire, şi vârtejuri de corbi împânziră zarea. Toţi priviră spre cer. Unii dintre prizonieri se gândiră poate la spăimântătorul sfârşit, acolo, în largul câmpului, când de-abia căzut eşti ciuruit, găurit, de ciocurile hrăpăreţe ale păsărilor, mai îndărătnice şi mai lacome decât lupii, ale păsărilor care se hrănesc din trupurile oamenilor şi a cailor căzuţi în războaie, care-şi mânjesc aripele de sânge ca să ducă apoi, în adâncul senin al cerului, semnul vrajbei şi nimicniciei de pe pământ.
Mănciuc ridică în sus capul şi şopti printre dinţi:

— Ne vin musafiri.

Apoi dădu porunca de plecare. Dar prinşii se sculară anevoie, şi doi dintre ei rămaseră jos, strânşi cu bărbia la genunchi, cu mânele înţepenite, ca şi cum îngheţaseră acolo. Călăraşii le strigă să se scoale, câţiva prizonieri îi ridicară şi îi luară pe mâni. Convoiul porni, încet, trăgănat, lungindu-se din ce în ce, din pricina mersului tot mai îngreuiat al oamenilor.

După câtăva vreme un şir se opri; unul dintre cei doi prinşi, pe cari îi luaseră ceilalţi să-i poarte, îşi dăduse sufletul. Supt de boală, sleit de osteneală, îşi găsise sfârşitul. Tovarăşii îl lăsară jos, vroiră să-l acopere cu zăpadă, dar sergentul-major băgase de seamă şi răcni:

— Înainte!

Trupul celui dintăi căzut rămase în urmă ca o pată. Nimeni nu mai întoarse capul să se uite înapoi, dar un vaiet surd, un învălmăşag prelung în aer arăta desluşit ce se întâmpla acolo. Stolurile de corbi coborau spre pământ…

Căzuseră şapte prizonieri, dintre care doi fuseseră părăsiţi suflând încă. Braţele tovarăşilor erau prea înţepenite să-i poată ajuta, adăpost nu se găsea, şi seara cădea mohorâtă, ceţoasă. Călăraşilor le îngheţase şi lor picioarele în cizme, lăsaseră dârlogii pe gâtul cailor şi-şi băteau palmele una de alta. Numai Mănciuc mergea tot în frunte, calul lui lua tot cel dintăi troienile în piept, cu muşchii picioarelor încordaţi ca nişte otgoane.

Sublocotenentul turc pierdea puterile din ce în ce; căpitanii îl luară între dânşii, îl purtau aproape; dar el îşi dete în curând seama că i-ar fi peste putinţă să meargă pană la sfârşit. Încetul cu încetul rămase în urmă, în rândul al doilea, apoi se perindă prin toate celelalte rânduri, şi când cei din urmă patru prizonieri, la cot cu care mergea, vroiră să-i deie ajutor, dânsul nu primi, îndărătnic, hotărât parcă în slăbiciunea lui. Brigadierul Păilă se uita la el, îl văzu că se clatină; bucuros i-ar fi dat calul o parte din drum, pană se va mai întrema! Dar cunoştea bine pe sergentul-major Mănciuc: ar fi fost în stare să-l împuşte. Se plecă numai, atinse umărul ofiţerului şi-i arătă în zare:

— Colo… nu mai este mult.

Sublocotenentul înţelese, din mişcarea călăraşului, ce-i spunea, îşi întinse într-un zâmbet buzele îngheţate şi dădu trist din cap.

Cu lăsarea serii, crivăţul părea că se înteţeşte, şi din depărtări veneau vaiete neînţelese, din păduri, pe care le frământa vântul, sau din adâncuri de văi, în care urlau fiarele.

O jale mare cuprinse pe Păilă. Se întorcea acasă după atâta vreme de lipsă, scăpase de la moarte, şi cu toate aceste parcă ceva i se rupsese în piept; nu putea să înţeleagă, în sufletul lui de creştin, cum avea să lase să se prăpădească în pustietăţile astea pe ofiţerul tânăr care, ca şi dânsul, se luptase. Şi cum gândea astfel, deodată parcă se făcu un gol lângă dânsul; întoarse capul şi văzu că sublocotenentul lunecase în omăt şi rămăsese acolo, nemişcat.

Opri calul, dar în clipa aceea glasul sergentului-major răsună aspru:

— Mai repede!… Brigadier, ne apucă noaptea…

Şi porni. În faţa ochilor însă i se pusese o pânză prin care nu putea privi şi între gene îi răsăriră două lacrimi.

Nu-l ştia pe copilandrul cela, nu-l mai întâlnise niciodată, şi totuşi i se părea că-l iubeşte ca pe un camarad, ca pe un tovarăş de arme… Îl văzuse bine cum căzuse şi cum rămăsese nemişcat… Poate că murise… Ar fi fost mai bine — scăpa… Dar dacă trăia încă? Ce spaimă, ce grozăvie să rămâi în mijlocul câmpului, să vezi cum zbor spre tine corbii.

…Şi-ai tăi, ai tăi, acasă, te aşteaptă!… Da, mai bine ar fi fost să fi murit. Gândul acesta îl necăjea, i se înfipse în minte. Deodată strânse dârlogii şi calul se opri. Convoiul mergea înainte, şi când se depărta, Păilă se întoarse şi porni în galop. Prin lumina cenuşie a serei, zări trupul ofiţerului sprijinit într-o mână.

Prizonierul rămăsese aşa, împietrit, uitându-se cu ochii mari deschişi, ţintuind parcă o privelişte de groază. Brigadierul descălecă, se plecă şi-l luă în braţe. Vroi să-l ridice în picioare, dar genunchii ofiţerului se muie, şi trupul lunecă în jos, ca şi cum s-ar fi topit. Călăraşul privi împrejur… nimic şi nimeni. Nu-l putea lua, iar inima nu-l lăsa să-l părăsească. Atunci un gând îi străbătu prin minte. Duse mâna la centiron, la spate, şi scoase revolverul, apoi îl întinse prizonierului. Acesta înţelese, prin ochi îi trecu o licărire de bucurie, şi de-abia luă arma cu amândouă mânile. Călăraşul se sculă şi întoarse capul, ferindu-se să vadă ceva groaznic; şi, după câteva clipe, cât trebuiră degetelor înţepenite ale ofiţerului să apese pe trăgaci, se auzi o detunătură pe care crivăţul o fură repede, şi o pierdu în depărtare.

Călăraşul privi: sublocotenentul îşi descărcase revolverul în inimă, şi rămăsese întins, încremenit în cea din urmă zvâcnire a trupului cuprins de moarte. Brigadierul se plecă, se uită îndelung la faţa care aproape nu se mai putea desluşi de umbrele serii. Tremurând, ridică revolverul, îl vârî în toc, apoi acoperi trupul cu omăt. Îşi mai aruncă ochii o dată; nu se vedea nici o urmă; supt giulgiul alb al câmpului parcă nu se întâmplase nimic. Călăraşul îşi simţi sufletul împăcat acum; era liniştit. Încalecă şi peste puţin ajunse convoiul. Lipsa nu i se băgase de seamă. De sus cădeau fulgii într-una, foşnind, ca un şopot; şi-n frunte calul vânjos al sergentului-major Mănciuc tăia, pieptiş, troienile. Iar oamenii mergeau cu capetele plecate… Şi noaptea cădea.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA