Editura Global Info / Literatură

Emil Garleanu

Puişorii

Sub lumina trandafirie a unui blând apus de soare, pământul pare adâncit într-o odihnă neclintită: frunzele aţipesc, pregătindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în depărtări, miriştile scânteiază singuratice, ca nişte ţesături de fir; iazul îşi aşterne faţa umedă, sorbind, până în adânc, din lumina asfinţitului. Din jos, din văi, răsună talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul.

În aer, un popor întreg de rândunele se pregăteşte de plecare; s-au adunat rând pe rând de prin părţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, străbat văzduhul ca nişte săgeţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasă deasupra lui, ca o perdea, apoi, răzleţindu-se în ciripiri ascuţite, se avântă cu toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzându-se rătăcesc prin frunzişul răcoros, apoi o iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bătaia lină a aripelor. De după deal vine în zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare că nu ia în seamă mulţimea păsărelelor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare şi stolul întreg năvăleşte la luptă. Uliul ocoleşte iscusit prin aer şi piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat! Rândunelele, vesele de această fugă, plutesc sus, crezând că l-or mai vedea; zarea rămâne însă limpede şi dânsele se întorc obosite de se înşiră pe vârful şurelor de paie...

Pe prispa casei, copilaşul, numai în cămăşuţă, cu capul gol, urmăreşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se află şi cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de supt streşină. Îi căpătase doar dela mămuca lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea : „Fii cuminte dacă vrei să-ţi dau puii, când or creşte mari!”

Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au eşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburase mai mult ca astăzi.

Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurei din dreapta, trei unul lângă altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă samănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!...

Păsărelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigăt vesel, şi s-au ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărţit pentru o clipă din stol, au atins uşor streşina casei, apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau rămas bun de la el şi de la cuibul lor de humă.

Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălţă, şi porni încet să lunece spre asfinţit.

Copilaşul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adânc, apoi duse mănuşiţele la ochi şi începu să plângă.

Maică-sa aruncă furca şi veni în fuga de-l luă în braţe: în cuvinte desmierdătoare îl întreabă ce are.

Copilul nici nu poate vorbi de atâta năvală de lacrimi, întinde mâna spre cer, îi arată stolul care luneca în zbor necurmat, şi de abia îi poate şopti:

„Puişorii”.

Mama îl strânge la sân, şi-l sărută cu drag :

„Nu plânge puiul mamei, au să se 'n-toarcă înapoi... la Primăvară.”

Copilaşul se linişteşte; punând mânuşiţa deasupra ochilor, ca mămucă-sa, împreună privesc stolul pe zarea depărtată a cerului.

Şi lumina slabă a duiosului asfinţit de toamnă le înneacă ochii înrouraţi acum la amândoi.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA