Editura Global Info / Literatură

Emil Garleanu

Punga

Când se treziră, în zorii zilei, amândoi, la han, şi după ce plătiră un franc şi douăzeci pentru că dormiseră acolo, femeia Safta, nevasta lui Neculai Lăptuc, se căută prin buzunarele fustei. După ce şi le întoarse pe dos, căzu dintr-unul cinci parale. Atâta; nu mai aveau nimic. Veniseră cu o zi înainte, vânduseră două perechi de gâşte, şi în loc să se întoarcă acasă, în Popriceni, ici, o palmă de loc, rămăseseră în târg să beie la han.

Femeia se uită la cel de cinci parale, îl întoarse pe faţă, pe dos, apoi îl arătă lui bărbatu-său:

— Merge?

Neculai Lăptuc îl învârti şi el, îl puse în zare, să se uite de departe, ca şi când ar fi vrut să-l vadă dacă-i străveziu, apoi îşi trecu degetul pe sub nas şi răspunse:

— Pe dracu!

Femeia i-l smunci, răstindu-se la el:

— Tu l-ai luat, prostule!

— Ba tu!

— Aşa să trăieşti!... Haidem!

Şi porniră.

Afară începuse iar să fulguie. Nevasta îşi trase bine barizul peste urechi; era o femeie înaltă, ciolănoasă, largă în spate; şi cum vântul îi flutura fustele, i se vedeau pulpele subţiri în ciorapii albi de lână, băţoase, ca nişte catalige, de care se părea că adevăratele ei picioare se legau mai sus. Mergea cu paşi mari, cam şontâş, ca şi cum vroia mereu să cârmească.

Bărbatul, un prichindel, cu pieptul lipit de spate parcă, se ţinea pe urma ei, gâfâind; în cap avea o pălărie grozav de mare, cu un fund cât un ceaun, care parcă-l apăsase pe om în jos, de-i intrase picioarele în pântece. Mai mult sărea, ca un purice, decât mergea; da din mâini şi se uita spre partea în care nevastă-sa se ţinea puţin pe o coastă, ca şi când îi era frică să nu se întoarcă să-l înhaţe.

Aproape de barieră, femeia se opri dintr-o dată:

— S-o luăm pin grădina poblice; sărim gardul şi tăiem drumul de-a dreptul; ce s-o mai înconjurăm!

— Mă aburci? întreabă sfios ţăranul.

Şi femeia îi răspunse:

— Te-oi aburca, stârchitură!

Deschiseră, încet, portiţa şi intrară în grădina publică.

Ninsoarea cădea înceată, fâşâind, printre ramurile copacilor, şi se aşeza uşoară, ca un puf.

Ţăranii o luară pe aleea cea mare, apoi făcură la stânga. Femeia mergea drept înainte, când bărbatu-său îi strigă din urmă:

— Fa, Safto, să cotim, că ajungem tocmai bine la capul dealului, şi-i drumul mai neted pe ici.

Ţăranca stete puţin pe gânduri, apoi pesemne că-şi făcu şi dânsa aceeaşi socoteală, că o luă repede la dreapta: ea înainte, bărbatu-său în urmă. Făcură câţiva paşi, şi Neculai Lăptuc, cum se uita în pământ ca şi când număra urmele neveste-sii, mai că era să se izbească de dânsa, aşa de scurt se oprise aceasta: drept în faţa lor, un gardist sta plecat şi se uita deasupra unei bănci, pe care un om părea că doarme. Gardistul întoarse capul, îi zări şi-i chemă:

— Ia veniţi aici!

Cei doi ţărani se apropiară sfioşi: dacă le-a fi ghicit gândul că voiau să sară zăplazul?

Gardistul spuse bucuros:

— Bine c-aţi venit, ia staţi colea până m-oi întoarce eu, să nu deie vrun câine. Mă duc să dau de veste, ici, la poliţie; într-o jumătate de ceas sunt înapoi... C-acuma l-am găsit şi eu!

Şi arătă spre cel ce părea că doarme pe bancă. Apoi gardistul o luă la fugă.

Femeia se apropie să se uite; bărbatul nu-şi dăduse încă bine seama ce era; stătea mai la o parte.

Femeia se mai uită puţin, pe urmă întoarse capul spre bărbatu-său:

— Iacă, tontule, dacă m-am luat după tine! Stăi acum şi păzeşte mortul.

Lăptuc veni şi dânsul mai aproape, uitându-se la nevastă-sa, gata să primească vreo câţiva pumni, pe dreptul; se gândea el că altă dată îi luase şi degeaba. Dar femeia îl lăsă în pace şi căta întins la mort, vrând să ştie, ca toate femeile, ce şi cum. Apoi spuse, ca şi cum şi-ar fi vorbit singură:

— S-o omorât; uite chistolul ici, lângă dânsul. Şi iar îşi luă de seamă: D-apoi ce sunt eu să-l păzesc?! Haidem!

Dar bărbatu-său nu vroi; răspunse cam cu jumătate de gură:

— Dacă ne-o spus gvardistul să stăm, trebuie să stăm.

Femeia îi aruncă o privire furioasă, şi-n urmă se plecă să privească iar la cel de pe bancă. De mort nu îi era ei frică la câte priveghiuri nu stătuse dânsa, pe câţi nu îngropase! Ehei! că mai mult din asta trăia. Dar revolverul o umplea de groază, şi parcă şi bărbatu-său, care nu pusese în viaţa lui mâna pe puşcă la oaste nu-l luase şi dânsul simţi un fior prin şira spinării, aşa ca un bulgăraş de gheaţă ce-i luneca pe piele, când se uită la ţeava lucioasă.

Împuşcatul rămăsese pe o coastă; din mâna dreaptă, zgârcită, revolverul căzuse pe bancă. Mâna stângă nu i se vedea de sub palton. Era bine îmbrăcat; căciula de astrahan atrase îndată privirea ţăranului:

— Halal căciulă!

Femeia nu răspunse: dânsa nu găsea ce căuta.

— Unde s-o pocnit oare? Nu se vede nici un chic de sânge, parcă doarme. Vezi-l? Nici un chic de sânge.

Dânsa îşi aduse aminte că văzuse odată pe notar cum trăgea cu "chistolul"; o săptămână de zile nu-i ieşise atuncea din minte bucăţelele cele cu care poţi omorî chiar vita; şi începu din nou să vorbească lui bărbatu-său:

— Şi doar plumbul îi mare, trebuie să-l fi potrocolit rău. Ai văzut cele cu care dădea notaru? ...Doamne iartă-mă... erau câtu-i ghinda.

Şi în minte parcă i se înţepeni gândul acesta: să vadă unde se lovise. Cu ochii la revolver, să nu cumva să-l atingă, luă mortul binişor de umăr şi-l întoarse. Atunci trupul ţeapăn se rostogoli repede pe spate. Pulpana paltonului se desfăcu peste marginea băncii, şi pe partea stângă a surtucului se văzu pata de sânge cum se lăţise peste tot.

Când se rostogoli mortul, ţăranii rămaseră o clipă împietriţi de frică, cu ochii la revolver, dar arma nu se mişcase din loc. Atunci femeia se linişti şi spuse:

— În inimă şi-o tras!

Bărbatul îi bănui:

— De ce l-ai întors, fa? Ce-o să zică gvardistul?

Dar în aceeaşi vreme se auzi parcă un fâşâit, un vuiet ciudat, parcă se mişcase ceva lângă mort şi căzu apoi în stratul subţire de omăt de pe jos.

Ţăranii priviră şi rămaseră încremeniţi. Din buzunarul mortului lunecase o pungă de piele, neagră, o pungă umflată, doldora.

După ce le trecu mirarea, ei uitară de mort; Lăptuc se făcu puţin mai mititel, lăsându-se pe vine, femeia se lăsă şi ea, ca şi când se coborâse de pe catalige, şi cu ochii mari, ţinându-şi răsuflarea, se uitară la pungă.

Cum stăteau aşa, grămădiţi, ţăranul ridică ochii şi întâlni pe ai nevestei. O lumină de înţelegere sticli în privirea lor; de când erau împreună nu se înţeleseseră aşa dintr-o dată, fără nici un cuvânt, ca acum; apoi, îndată, ca şi cum s-ar fi ferit unul de altul, şi de mort, femeia întoarse capul şi se uită spre cel împuşcat, ţăranul privi spre copaci, ca să nu-i vadă nici pe unul, nici pe celălalt, întinse mâna, luă punga şi o vârî repede în carâmbul cizmei. Apoi se sculară dintr-o dată amândoi, ca pe teluri, femeia parcă mai lungă decât era, şi priviră îngrijaţi în toate părţile; bărbatul dete cu piciorul peste urma mică, pătrată, ce lăsase punga în omăt, iar nevasta ridică pulpana paltonului la loc şi întoarse mortul pe-o coastă, cum fusese. Ţăranul iar privi spre partea de unde avea să vie gardistul şi, nevăzând pe nimeni, vârî mâna în carâmb şi îndesă, mai în jos, punga, căci îi apăsa pulpa.

Dar parcă îi apucă frica să mai steie singuri, cu mortul, în tăcerea aceea. Ţăranul începu să vorbească:

— Halal căciulă... şi ce straie!

Şi-atunci simţi ceva cald şi tare lângă picior, şi parcă ar fi vrut să zică: "Şi ce pungă"!

Dar adăugă altceva:

— Şi el se omoară! Ca şi băiatul lui Dumitrache Strâmbu; da să zici că celuia i s-o slobozit puşca singură-n chept!

Vorbele însă nu-i mai veneau: n-avea ce mai spune. Iar îi cuprinse o grijă mare, se traseră amândoi deoparte, unul lângă altul. Lăptuc, înăduşit, ca după cine ştie ce drum. Femeia se gândea... Dacă i-o da în cap gardistului să-i caute? Dacă dânsul umblase mai dinainte prin buzunarele împuşcatului şi ştia ce are, şi-i lua acuma din scurt?

— Ha? făcu speriat Lăptuc, ca şi când îl întrebase ceva nevastă-sa.

Femeia nu-i răspunse, întoarse capul în toate părţile, apoi se duse şi mai bătători cu mâna omătul.

De-abia se ridică, şi auzi un tropot. Venea gardistul, în fugă, cum se dusese. Ţăranii se-nfiorară, dar gardistul le vorbi bucuros, ca şi adinioare, când îi rugase să păzească mortul:

— Ei, brava vouă! Mulţumesc! De-acu rămân eu cu dânsul; că aista-i domnul Bucur Colţescu, profesor la gimnaz. Dragostea trebuie să-l fi dat gata, săracul!

Dânşii mai stătură o clipă locului; nu le venea să creadă că puteau pleca; apoi, ca şi când i-ar fi şfichiuit cineva de la spate, ziseră:

— S-auzim de ghine!

Şi-o luară repede la picior.

Când ajunseră în fundul grădinii, Lăptuc se căţără pe gard, nevastăsa îl apucă de mijloc, apoi de tălpile cizmelor, şi-l aruncă dincolo; în urmă dânsa parcă păşi gardul, şi o luară gâfâind, la deal, printre spini, uitându-se din când în când în urmă.

Fulgii se aşterneau molcomi, cernuţi de sus. Pe umerii femeii ninsoarea se strânsese în două grămăjoare, iar pălăria bărbatului se făcuse albă. Ţăranii mergeau mereu, fără să simtă că-s obosiţi. Deodată se ridică în faţa lor cumpăna unei fântâni, şinguratică în tot cuprinsul câmpului. Când ajunseră în dreptul ei, se opriră. Erau departe de târg, încă o postată, şi-ajungeau satul. Şi, cum se opriră, parcă li se tăiaseră picioarele. Se aşezară pe ghizdele, unul de o parte, celălalt de alta, şi răsuflară uşuraţi.

Ţăranul zise:

— Vezi, fa, dacă n-o luai pe unde ţi-am zis eu, îţi mergea în săc.

Femeia nu-i răspunse.

Apoi se ridicară deodată, ca şi cum şi-amintiră de ceva, şi o porniră din nou, puţin mai încet: ea înainte, el în urmă. Femeia simţea o bucurie caldă, care i se împrăştia în tot trupul, şi gândea... O pungă cu bani, pe vremea asta, când nici tu para, nici tu lemne, nici tu mălai, nimic n-aveau! Dacă n-o luau ei, ar fi luat-o gardistul. Ce, cu banii Năstăsoaii, căreia îi ţinuse lumânarea, nu se întâmplase tot astfel? Ea-i lăsase, şi notarul îi păpase. D-apoi zău! Doar nu mai era proastă... Şi cum gândea aşa, parcă i se şterse deodată amintirea întregii întâmplări: nu mai vedea nici banca, nici mortul; i se părea că banii aceştia i se cuveneau, ba, mai mult, că erau ai ei. Atunci îşi aminti şi de bărbatu-său şi-i fu ciudă că de pe urma lui oarecum se căpătuise cu parale. Apoi se uită înapoi, ca şi cum îi era frică să nu-l piardă. Bărbatul venea în urmă, bălăbănind din mâini; şi femeia se linişti.

Lăptuc gândea şi el, simţea ceva cald într-însul, ceva care-l necăjea, şi-i plăcea că-l necăjeşte; fără să vreie, începu să râdă singur, înfundat, dete drumul unui hohot şi îşi şterse, mulţumit, nasul cu degetul. Femeia întoarse capul iar, se priviră unul pe altul şi, ca şi-atunci când se-nţeleseseră în faţa pungii, îşi ghiciră şi acum, dintr-o dată, gândul, pentru a doua oară într-atâta amar de vreme. Şi-ncepură să râdă împreună; râdeau amândoi, de-o bucurie ascuncă, mare, care le gâdila sufletele...

Când zăriră şuviţele de fum pe hornurile bordeielor din Popriceni, începură să păşească mai repede. Se grăbeau pe măsură ce se apropiau, se grăbeau, nerăbdători. Uliţa satului era pustie; câţiva băieţi, într-o hudicioară, se băteau cu omăt; încolo nimeni. A doua, a treia casă după biserică era a lor. Lăptuc deschise poarta, iar femeia trase cu coada ochiului spre vecin: la A Dumitroaiei nu era nimeni prin ogradă cu atât mai bine. Apoi se suiră pe prispă, iar se uitară în toate părţile, femeia întinse mâna, de luă, din stuhul streşinei, din locul ştiut, cheia uşii o punea acolo ca să n-o mai piardă, cum păţise în vreo două rânduri; apoi tropăiră, să se scuture de ninsoare, şi Lăptuc întoarse cu amândouă mâinile cheia în broasca stricată. Intrară. Din tindă trecură într-o odaie sărăcăcioasă, cu un pat de scânduri, acoperit de un lăvicer, o masă joasă, azvârlită într-un colţ, o ladă fără capac şi un jilţ cu telurile scoase, căpătat demult de la un boier.

Dintru-ntâi se opriră în mijlocul odăii; apoi femeia îşi aduse aminte, se întoarse repede şi zăvorî uşa tindei. Pe urmă veni iar în odaie, îşi smulse barizul, luă o pernă şi se repezi de înfundă ochiul de geam, lat cât palma. Bărbatul îşi scutură pălăria, apoi rămaseră o clipă aşa, unul în faţa celuilalt.
Femeia îi spuse, gâfâind:

— Dă-mi punga, s-o deşărt.

Ţăranul clipi repede din ochi:

— Ţi-oi da-o; stăi, că mi-s îngheţate degetele.

— Dar femeia se apropie cu mâna întinsă şi se răsti:

— Dă-mi punga!

Ţăranul iar clipi din ochi, apoi parcă se proţăpi în picioare. Adică de ce s-o deşarte dânsa? Ce, nu tot el făcuse s-o găsească? Şi pentru întâiaşi dată simţi că îndrăzneşte ceva în faţa femeii lui. Banii care-i ardeau pulpa parcă îi trimiteau, de-acolo, o înviorare în tot trupul. La ce i-ar da-o? Răspunse dârz:

— Eu am luat-o de jos, eu am s-o caut.

La rândul ei femeia îl privi şi i se părea că niciodată nu-l urâse mai mult. Se repezi ca sărită din minţi:

— Scoate-o din cizmă!

Apoi îi dete un pumn şi întinse mâna spre picior.

Omul, care-i suferise de atâta amar de vreme pumnii şi palmele, ca un câine, simţi în sufletul lui o furie grozavă şi, cum femeia se plecase să-i prindă piciorul, el o cuprinse cu braţele pe după mijloc şi, cu pieptul strâns de braţele ei, vroi s-o răstoarne, s-o calce în picioare. Dar femeia se zvârcoli o clipă. Îl ridică în cârcă şi se scutură de dânsul, cum fac dulăii când sar pe dânşii javrele, şi iar căută să-i prindă cizma. Atunci bărbatul se văzu o clipă învins, se plecă, vârî repede mâna în carâmb şi scoase punga, ţinând-o cu degetele încleştate. Femeia îi apucă pumnul în mâinile ei osoase şi, călcându-se cu picioarele, gâfâind, cu ochii holbaţi, strângeau punga, prin pielea căreia li se părea că simt zimţii banilor, de aur poate. Lui Lăptuc îi slăbeau degetele sub ghearele nevestei şi, cu o încordare deznădăjduită, îşi trase mâna, se făcu mititel, îşi alipi braţele ghem la piept, izbi în pântecele femeii cu capul şi o dete de-a tăvălucul pe pat. Atunci dânsa, nebună de furie, îşi desfăcu mâinile ca două aripi de vultan şi începu să lovească pe bărbatu-său peste faţă şi-n cap. Acesta simţi că nu mai încăpea împotrivire, ameţise, de-abia îngăimă:

— Ţi-o dau... Ţi-o dau, fa fumeie!

Atunci nevastă-sa se opri; el îi întinse punga, ea o luă, pe urmă se aşezară amândoi pe marginea patului, gâfâind, miraţi: femeia, de îndrăzneala bărbatu-său, el, de puterea lui. Vrasăzică, putea să o înfrunte! Şi întoarseră amândoi capetele, se uitară unul la altul, parcă nu se cunoscuseră niciodată.
Femeia se trase în fundul patului, întinse mâinile, vroi să deschidă punga, dar deodată răsunară câteva lovituri în uşă şi-un glas:

— Taică Lăptuc!

Femeia se zăpăci, se culcă repede pe pat şi puse punga sub dânsa, neştiind unde să o ascundă în pripă; zise bărbatu-său:

— Spune-i că mor de durere de şăle... Ne-o chema la dezghiocat păpuşoii.

Lăptuc ieşi în tindă, trase zăvorul, şi femeia ascultă din casă.

— Săr' mâna, părinte.

— Bine v-am găsit, taică. Haide şi mi-i ajuta să vâr o balercă de vin în beci.

Ţăranul tăcu puţin, parcă să-şi aducă aminte de ce-i spusese nevastă-sa. Apoi răspunse:

— Oi veni, sfinţia-ta, da mai târzior, că moare nevasta de şăle.

— Aşa, bine, taică; te-aştept.

Şi preotul plecă.

Lăptuc trase iar zăvorul, veni, desfăcu puţin perna, să vadă de-a ieşit preotul din ogradă, pe urmă se cocoţă şi dânsul pe pat. Femeia se ridicase, bătători bine lăvicerul, apoi, uitându-se amândoi cu ochii holbaţi la pungă şi ţinându-şi răsuflarea, femeia o deschise şi-o răsturnă deodată. Atunci se auzi un sunet sec, şi pe lăvicer se împrăştiară patru cartuşe de revolver.

Ţăranii făcură numai atât: "Hîîî!", ca şi cum îşi muşcaseră limba, şi rămaseră împietriţi, galbeni ca moartea, uitându-se cu ochi rătăciţi la cele patru cartuşe, cu vârfurile roşii, ca muiate în sânge.

Vrasăzică, pentru bucăţelele acestea alergaseră, se bătuseră, gata să se sugrume! Pe aceste le purtase el în cizmă, pe aceste le strânseseră în pumni, fără să ştie că dintr-o clipă într-alta dânsele îi puteau sfărma. Se jucaseră cu moartea, şi ei credeau că ţin în mâinile lor o avere! Şi deodată amintirea mortului le trecu prin trup ca un fior.

După clipa aceasta de mirare, li se coborî în suflet o deznădejde fără de margini. Aşa le era scris, pesemne, să trăiască şi de acum înainte calici. Amândoi simţeau un gol aşa de mare în sufletul lor, că parcă le scosese cineva inimile din ei.

Dar, repede, un alt gând, un gând tot atât de grozav pentru dânşii, li se ţintui în minte: ce aveau să facă acum cu cartuşele? Şi nu îndrăzneau să se mişte, să întindă mâna, ca nu cumva bucăţelele să ieie foc, să-i omoare dintr-o dată.

Într-un târziu, ţăranul ridică în sus capul şi întâlni privirea femeii; apoi o întrebă, printr-un singur sunet, care-i arăta toată spaima şi care de-abia îi ieşi din fundul gurii:

— Ha?

Femeia înţelese. Dar şi dânsa se gândea la acelaşi lucru, şi încă nu-şi putea da seama, lămurit, ce puteau să facă. Iarăşi rămaseră, tăcuţi, buimăciţi. Apoi parcă le mai veni sufletul la loc. Femeia judecă: le izbiseră ei atâta şi nu luaseră foc, n-or lua ele tocmai acuma, când trebuia să le arunce. Bărbatul iar ridică în sus capul, şi iar făcu din fundul gurii:

— Ha?

Atunci femeia îngăimă:

— Dacă le-om da peste gard, la a Dumitroaiei, în spinărişu cela?

Ţăranul nu răspunse. Femeia se răzgândi:

— Nu, că le-or găsi plodurile. Şi-or lua foc lângă casa noastră.

Lăptuc se mai învioră, îşi trecu încet degetul pe sub nas şi-şi dădu părerea:

— Mai ghine în fântână!

— Tontule! să se lovească de chietre?

Şi iarăşi se uitară la ele, şi iară le trecu un fior prin spate. Atunci nevasta se înfurie:

— Fă ce ştii, stârchitură, că tu le-ai găsit!

Lăptuc simţi că atâta vreme cât or fi bucăţelele celea între dânşii, e la adăpost; rânji parcă:

— Fă tu ce ştii, zăludo, că tu ai deschis punga!

Dar amândoi înţeleseră că trebuiau să scape de ele cu orice preţ. O lăsară mai domol. Femeia făcu un plan:

— Iaca ce-i: mergem şi le dăm în Râpa-Ţurluiesei. Punga o zvârlim în vatră, şi când om face focul, arde.

Pe urmă, ca să dea suflet bărbatu-său, întinse mâna şi, cu două degete, ca şi cum îi era teamă să nu se frigă, luă un cartuş.

— Iaca, ie-le aşa.

Ţăranul se uită, dădu din cap şi întrebă cu glasul pe jumătate:

— Şi cum să le ducem?

Femeia se gândi şi-i răspunse:

— Pune-le binişor, pe câte unul, în chimir, şi-om merge.

Ţăranul le luă uşor, le puse pe câte unul în chimir, cu vârful în jos, apoi se sculă încet, ca şi cum avea în sân ouă. Femeia aruncă punga în cenuşă, în vatră, apoi ieşiră, încuiară şi puseră cheia la locul ei, în streşină.

Dar cum treceau prin faţa bisericii, le ieşi înainte, bucuros, popa:

— Ei, bine că venişi, taică! Haidem să coborâm polobocelul.

Lăptuc uitase de popă, ca de moarte: se-ngălbeni. Dar n-avea ce face; ce era să spuie? Se scărpină în cap şi porni cu femeia după preot. În faţa beciului, unde era balerca, femeia îşi suflecă mânecile să ajute şi ea, dar preotul o goni:

— Ia lasă, lasă pe bărbat, că n-o fi el aşa de bicisnic cum îl crezi.

Şi apucă de-un capăt, iar ţăranul se-nţepeni în picioare, se-ndoi ca un arc, doar nu s-o atinge cu chimirul de balercă. Simţea că bucăţelele mici de plumb îl ard. Şi-n vreme ce se opintea, îl necăjea un gând rău, ce-i intrase în creier ca un cui: din clipă în clipă aştepta parcă să-l sfărâme în mii de bucăţi. Când ajunse în gârliciul beciului, se rezemă de perete, gata să leşine. Năduşelile îi curgeau potop de sub pălăria mare, care-i strângea capul ca un cerc de fier. Preotul luă o ulcică de pe o policioară, bătută în peretele de lut, o puse la canea, apoi îi dădu să beie:

— Dă-o peste cap!... Aşa!

Vinul parcă îi mai dete putere.

Când se văzu iar pe drum, în urma nevestei, Lăptuc îşi scoase pălăria; mergea cu capul gol, şi din când în când îşi ştergea sudoarea cu dosul mâinii, apoi o azvârlea jos.

Pe marginea prăpastiei se opriră.

Femeia îl sfătui:

— Zvârle câte unul.

Ţăranul se uită în râpă, o văzu plină de bolovani şi se-nfricoşă:

— Bun cap mai ai! Da dacă s-or lovi de chetri?

Atunci femeia gândi ce se gândi, se plecă, îşi ridică o fustă, apoi alta, şi rupse din poalele cămăşii, de jur împrejur, o fâşie lungă; pe aceasta o destrămă cu dinţii, în patru bucăţi, şi se răsti:

— Hai, scoate unul!

Ţăranul vârî două degete în chimir şi trase încet-încetişor un cartuş.

Femeia îi întinse o bucăţică din pânza ruptă:

— Na, învăleşte-l şi-l azvârle.

Lăptuc înfăşură uşor cartuşul şi-i dete drumul. Apoi stătu o clipă, ca şi când ar fi aşteptat detunetul. Când văzu că nu se întâmplă nimic, prinse inimă şi scoase pe al doilea.

După ce le aruncă pe toate, ţăranul răsuflă uşurat şi căzu, sleit de oboseală, pe un bolovan mare, ce era parcă într-adins pus acolo pentru el. Nevasta lui se aşeză de cealaltă parte şi rămaseră tăcuţi, spate la spate.

Acuma erau iar ei; femeia simţea că nu mai are nici o nădejde în suflet, ca şi mai înainte; bărbatul înţelese că i se dusese puterea de adineoare, când se luptase cu nevasta lui. Din pulpă nu i se mai ridica înviorarea caldă; şi când auzi glasul femeii, tresări. Îl ocăra:

— Iacă, ţi-ai văzut scofala cu ochii, stârchitură?... Hai, porneşte!

Şi porniră...

Dar în capul lui Lăptuc încolţi iar un gând... un gând care-l muncea de cum se sculase de pe bolovan. Şi, cu toată frica de nevastă-sa, strigă:

— Fa, Safto!

Femeia se întoarse.

— Fa, eu cred că-n pungă tot bani o fost, da i-o schimbat în plunghi Necuratul.

Atunci, cum bărbatu-său sta drept în faţa ei, cu capul pe spate, femeia se plecă puţin şi-l stupi drept între ochi.

Şi porniră: ea înainte, el în urmă, cum făceau de douăzeci de ani în şir.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA