Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Scrinul

Uitat într'un colţ, mobilă din vremi bătrâne, — scrinul pare că nu are nici o legătură cu tot restul odăii. Înalt, din lemn de palisandru, cu încrustări de sidef, scrinul îşi rândueşte, pe trei rânduri, şirurile de săltăraşe toate înflorite la mijloc cu câte un bumburuz de fildeş.

Peste săltăraşele acestea cade un capac, căptuşit pe dinăuntru cu o catifea viorie; şi pe capacul acesta sunt alcătuite, în mozaic, ramuri de trandafiri îmbobociţi. Din lemnul scrinului acestuia, din catifeaua lui, pare că se desprinde o mireasmă neînţeleasă, o mireasmă ciudată, care are putere asupra gândului şi sufletului meu, să le trimită în vremi depărtate, stinse de mult. Deatâtea ori stau şi privesc mobila aceasta veche! Deatâtea ori ochii mei se prind parcă de încrustările ei şi privind astfel, încetul cu încetul mi se pare că se desluşeşte, plecată deasupra catifelei viorii; o umbră albă, ca de-asupra unei scrisori.

Şi mâna aceia vaporoasă parcă începe să scrie, şi peste catifeaua viorie o foaie de hârtie parcă se întoarce.

Ştiu că e numai o închipuire şi cu toate acestea un fior mi se strecoară în suflet, căci aşa trebuie să fi stat aici, aceea care, în faţa săltăraşelor acestora, astăzi goale, scria răvaşe de dragoste, răvaşe scăldate în zâmbete la început, în lacrimi, ştiu, mai pe urmă.

Pe faţa catifelii ce urmă a mai răinas? Doar câteva picături de cernpală, pe care peniţa le-a plâns odată şi dimpreună cu ochii care plângeau atât să rămană din povestea unei Zadarnic mă uit spre cadra din părete de deasupra; din ochii trişti ai femeii care mă priveşte parcă, acelaş adevăr se revarsă.

Atâta doar rămâne! Ba nu. Într'unul din săltărasele acestea am găsit într'o zi, un bucheţel de flori. Ce flori anume, nu ştiu, vremea le-a şters culoarea, le-a lăsat numai strânse la un loc, ca pe un mănunchi de frunze moarte. Când l'am luat în mână, mi s'a părut că ele sunt sufletul scrisului acestuia şi că lasându-le i-l smulg. Le-am aşezat la un loc, le-am lăsat acolo; mireasma lor avea ceva de moaşte; o singură petală se desprinse şi căzu, uşoară, peste catifeaua viorie, acoperind una din lacrimile de cerneală...

În colţul acela al odăii, scrinul rămâne stingher, ca un strein între celelalte mobile, ca un scrin în care e îngropată vremea. Singuri numai ochii femeii din cadră ar şti ce să caute deasupra măsuţei viorii, şi ochii aceia n'au să-şi mai desfacă genele niciodată.

O umbră deasupra unui mormânt.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA