Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Tată

— Te miri de ce mă găseşti mâhnit? mă întrebă prietenul meu, în ochii căruia căutam cercetător.

Iar după câtăva vreme adăugă:

— Mi-au plecat toţi copiii la ţară. Am rămas eu cu nevasta.

După ce spuse acestea, căzu pe gânduri. M-am uitat din nou în ochii mari, adânci, umeziţi de stropul lacrimii sfărâmat în repedele clipit al genei. N-am mai spus nici o vorbă. Mă gândeam la omul acesta potolit, mulţumit în mijlocul alor lui, lângă nevasta pe care o iubea mai presus de orice, alături de copiii fără de care nu putea trăi. Ce rar se găsesc oamenii aceştia şi cât n-am da să schimbăm, măcar pentru un an din traiul lor, întreaga noastră viaţă răvăşită, viaţă cu zilele spulberate de către furtuna dorinţelor şi plăcerilor neizbutite. Mă uitam cum a doua lacrimă răsărea iarăşi ca un bob de mărgăritar, în scoica de sidef a ochiului. Prietenul îmi vorbi:

— Tu, care eşti singur, dragul meu, nu vei înţelege mâhnirea mea. Ai venit acum la mine, peste câtăva vreme te vei întoarce iarăşi între cei patru pereţi ai odăiţei tale liniştite, între lucruşoarele puse şi rămase la locul lor de zile, de săptămâni întregi. Nici o schimbare nu vei găşi aceiaşi salcâmi de la fereastră, aceleaşi strigăte pe uliţă, la acelaşi ceas, aproape aceleaşi scrisori săptămânale, şi, rar, aceiaşi prieteni care, fie vorba între noi, nu prea sunt legaţi sufleteşte cu viaţa ta de cunoscător al multor lucruri... Tu eşti singur, eşti deprins cu lâncezeala aceasta, care pentru mine e ucigătoare. În casa noastră trebuie să tresalte viaţa, s-o simţim. Uită-te împrejur: pentru că sunt la birou, să luăm de pildă cuţitul acesta de os; ieri, nu mai departe, nu l-am găsit la locul lui; l-am căutat un ceas, îmi trebuia să tai o carte, şi de-abia l-am aflat, ştii unde? colo, sub vraful cela de cărţi. Îl ascunsese Sandi. Şi de câte ori am nevoie, de atâtea ori îl caut. Mă necăjesc, nu-i vorbă, dar cu câtă bucurie ţin cuţitul în mână când ştiu că s-a jucat Sandi cu dânsul. Clopoţelul cela de lângă mâna ta lasăl, lasă-l acolo, a căpătat el şi alte trântituri, nu ca aceea ce poate să i-o dai fără voia ta clopoţelul acesta mă trezeşte întotdeauna după prânz, când de-abia aţipesc după munca grea a dimineţii. Dar cum mânuşiţa lui Sandi e departe, azi, vezi tu, clopoţelul parcă nici nu mai e, iar eu, pentru că ştiam că nu o să fiu trezit, nici nu m-am culcat. Să văd câte ceasuri sunt: sunt patru şi jumătate. Peste câteva clipe ar trebui să sosească Puiu de la şcoală. Parcă-l aud: trânteşte portiţa, îşi aruncă taşca pe biblioteca din sală, apoi se repede ca o furtună să mă sărute. Şi nu-mi loveşte auzul dupăitul, pe scări, al lui Vasilică, dupăit de ursişor plin de viaţă; îmi lipseşte arătarea, aşa, din senin, a Miei, cu pălăria ferfeniţită, la o parte, crezându-se tare cochetă, cu întreg buclucul de hârtii şi poze subţioară, cu zâmbetul cela strâns, ca într-un degetar de argint, în gropiţa de la colţul gurii. Vezi tu, acestea îmi lipsesc... Apoi se uită într-un colţ: Uite, Mia şi-a uitat tot buclucul despre care ţi-am vorbit. Şi cât l-a cules, şi l-a aşezat, şi l-a bătăturit! O să i-l trimit chiar azi. Strânsura asta de hârtii e cea dintâi gospodărie a ei, gospodărie care o să pregătească pe cea de mâine, cea temeinică, la casa ei de femeie harnică şi cinstită... Dacă ar da Dumnezeu să o văd aşa!... Dar sunt bolnav... Cam slăbit.

La gândul unei aşa de mari fericiri, neliniştea de acum se schimbase pentru dânsul într-o boală grozavă, de care n-ar fi putut scăpa. Am căutat să-l liniştesc.

Deodată îşi aminti ceva.

— Hai, îmi zise, să-ţi arăt un lucru.

În odaia de alături, într-un sertar încuiat, păstrase tot felul de amintiri ce se legau de viaţa celor patru copilaşi ai lui. Mărturii de botez, cordeluţe, jucării. De sub un vraf de hârtiuţe scoase un caiet.

— Uite caietul lui Puiu, caietul din clasa a doua primară (acum a trecut în liceu, îmi adăugă cu mândrie, ca şi când n-aş fi ştiut despre aceasta). Vezi ce bine scria de pe atunci? Dar bagă de seamă. Uită-te cum a sris cuvântul "Tablă", şi priveşte, ici, mai departe, cum a scris "Tată". Cu câtă răbdare şi iscusinţă e aşternut T de la "tată". Priveşte bine cu câtă mlădiere, alintare copilărească e trăgănată coada literei în jos, ca braţul lui când mă apucă de după gât să mă sărute. De multe ori, în astfel de lucruri mici, neluate în seamă, se ghiceşte tot sufletul unui copil.

Prietenul închise caietul, se mai uită încă o dată, peste tot, în sertarul din care se împrăştia nu ştiu ce mireasmă umedă, pătrunzătoare ca mirosul florilor de tei, apoi îl închise, puse cheia în buzunar şi ne întoarserăm amândoi în birou.

În astfel de clipe cineva trebuie lăsat singur singur cu gândurile lui. Astfel de înduioşări au ceva din poezia plimbărilor ascunse în serile pline de mirosul crinilor ce tânjesc, singuratici şi mândri, pe tulpinile lor înalte. O privire, o vorbă care niciodată nu poate fi la locul ei împrăştie tot farmecul acestei suferinţe curate şi rare. M-am sculat să plec, dar prietenul, împotriva aşteptării mele, îmi puse mâna pe umăr şi mă opri:

— Ce rău îmi pare că tu, cu sufletul tău duios, n-ai putut încă simţi iubirea de părinte. În legătură cu asta, urmă el, o să-ţi povestesc ceva. Sunt de atunci vreo şapte ani. Puiu avea trei ani. Să stăm.

Ne aşezarăm iarăşi pe scaune, la locurile ce le avuseserăm înainte; prietenul meu îşi sprijini câteva clipe fruntea în palmă, apoi lăsă să-i cadă mâna şi începu:

...Plecasem într-o lungă călătorie, numai eu cu copilul, cu Puiu. Sunt răstimpuri când, alături de un copil sau nevastă, pornesc să rătăcesc în lume. Tu ştii. E o patimă. Cum aş fi călătorit şi acuma, să fi putut! Pe drum, între străini şi locuri necunoscute, pacea te învăluie mai uşor; priveliştile frumoase munţii, apele, satele pierdute în ceaţă, departe în clinurile munţilor acoperiţi de păduri întunecate îţi uşurează inima, îţi răcoresc sufletul ca aripa unui vânt ce se strecoară între piept şi faldul hainei care te înăbuşă. Aşa sunt călătoriile. În anul acela am cutreierat Italia. Două luni de zile am alergat de la un oraş la altul, de la mare la uscat şi iarăşi la mare. Minunile de artă, în muzee, sau prin mănăstirile ascunse, ca nişte comori, prin munţi, toate mi-au furat din privire şi din suflet. În urma unei asemenea călătorii te simţi obosit şi doreşti să te întorci cât mai repede în căsuţa ta mică, cu lucruri de toate zilele, cu o altfel de poezie, pe care sufletul o poate cuprinde. De câte ori nu ai simţit tu cât de mărginit ţi-i sufletul, cât de puţin poate încăpea într-însul! Aşa eram eu atunci; şi am fugit din Italia, am fugit pe coasta Dalmaţiei, într-un oraş vechi, pe zidurile căruia vremea s-a scurs, de veacuri, ca apa pe o stâncă ce n-a putut-o clinti din loc. M-am dus în Ragusa. N-ai fost? Să te duci îndată ce-i putea. Trebuie să vezi zidurile acelea mucegăite, pe care petele de rugină par nişte ochi însângeraţi, şi-n faţa cărora parcă ai vrea să pari mai mare decât ceea ce eşti în strâmta ta haină de om modern. Trebuie să calci pe treptele înguste, săpate în munte de cine ştie ce mâini, să treci pe sub porţile întunecate şi umede de răcoare, să priveşti din pervazul lor marea întinsă, să priveşti insula smălţuită în verde şi să te laşi încins de fâşia vântului înecat în mirosul amar de olendri, ca să înţelegi tot farmecul neaşteptat al acestui loc. Nicăieri n-am văzut marea mai albastră ca aici, nicăieri n-am simţit, mai puternic, legătura sufletului meu cu nemărginirea de apă ce tresaltă veşnic, alături de tine, întinzându-ţi braţele să te ia la sânul ei. Nu ştiu de ce, dar de când am văzut marea la Ragusa, nu mi-am putut închipui altfel moartea decât ca un val albastru ridicându-se domol, ca să-ţi cuprindă mijlocul şi să te adoarmă... Am stat o săptămână, şi poate aş mai fi rămas, de nu mă alunga, lângă ai mei, o întâmplare ce ţi-aş fi spus-o mai repede dacă nu mă oprea amintirea acestui oraş.

...Într-o seară am luat pe Puiu şi-am pornit spre port. Mă dusesem să văd escadra engleză, care venise chiar în dimineaţa aceea şi ancorase în radă. E ceva neobişnuit priveliştea unor vapoare mari cât nişte cetăţi, clătinate mânios de valurile unei mări înfuriate cum era Adriatica atuncea. Am privit câtva, dar pentru că furtuna se întărea, cerul se acoperise deodată de nori groşi şi de lângă cuirasate începuseră să se desprindă bărci ce aduceau pe marinarii învoiţi în port, m-am întors înapoi. N-am apucat să fac nici un sfert din cale, şi o ploaie rece, o ploaie biciuitoare începu să cadă. Am intrat cu Puiu în cea dintâi cârciumă ce ne-a ieşit în cale. Se înnoptase, un băiat aprinse lampa unsuroasă atârnată de mijlocul tavanului, şi am cerut o cafea. Aşteptam să steie ploaia, dar ea se înteţea pe fiecare clipă, iar de departe veneau bubuiturile înăbuşite ale valurilor ce se spărgeau de ţărmuri. Cum isprăvisem de băut cafeaua şi căutam să pătrund ceva pe deschizătura înecată în umbră a ferestrei, deodată se deschide uşa şi, într-un zarvăt grozav, intră, unul după altul, vreo treizeci de marinari englezi. Mesele nu le-ar fi ajuns, poate nici vinul, mă gândeam eu, când din mijlocul lor se desface un fel de uriaş bărbos, roş la faţă, şi se îndreaptă către masa mea. Ce e dreptul, am simţit un fior; repede, ca o clipire, mi-au trecut prin cap toate amintirile grozave despre aceşti lupi ai mărilor. Vroii să mă ridic, să plec, dar, în aceeaşi vreme, uriaşul se apropie, se plecă, luă pe Puiu în braţe şi, în spaima mea, îl ridică cu furie de două ori până în tavan. Apoi îl sărută apăsat pe amândoi obrajii, îmi făcu semn să n-am frică şi, în limba lui, pe care credea că nu o înţeleg, cu un glas cald ce tremura, începu a număra, lăsând mâna, odată cu fiecare număr, de sus până aproape de duşumea: Unul, doi, trei, patru, cinci. Şi arătă că sunt ai lui. Avea cinci copii, departe, acasă. Se mai uită încă o dată la Puiu, în ochi îi străluciră două lacrimi, şi, scoţând un strigăt cu o adâncime de durere ce nu se poate descrie, se aruncă spre uşă şi se făcu nevăzut.

În cârciumă se întinse tăcerea. Mă înăbuşi plânsul, luai pe Puiu în braţe şi ieşii afară. Ploua mereu. Marea spumega în urlete, iar departe, în învălmăşagul valurilor, felinarele de pe catarge sclipeau ca nişte ochi ce nu puteau adormi de dor.

Am plecat de la prietenul meu cu sufletul strâns la gândul că, acasă, nu mă aştepta nici un copil să-l pot săruta.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA