Editura Global Info / Literatură

Garabet Ibrăileanu

Caracterul specific naţional în literatura română

Spuneam într-un articol de acum câteva luni că literatura din Moldova a fost mai preocupată de realităţile naţionale decât cea din Muntenia. Voim să întărim şi să completăm această constatare prin câteva consideraţii noi.

Mai întâi, credem că particularitatea aceasta este cauza pentru care proza a fost cultivată mai mult în Moldova decât în Muntenia. Proza de observaţie, care redă realitatea prin descriere, naraţie şi reprezentare, a apărut în Moldova, începând cu Negruzzi. Înainte de epoca Eminescu, Moldova se exprimă mai ales în proză, poezia fiind reprezentată aproape numai prin Alecsandri, care e însă un mai bogat şi un mai serios prozator; pe când în Muntenia găsim o legiune de poeţi — Eliade, Cârlova, Boliac, Rosetti, Bolintineanu, Creţeanu, Depărăţeanu, Sihleanu, Nicoleanu etc. —, proza fiind reprezentată numai prin romanele nule ale lui Bolintineanu, prin Ciocoii vechi şi noi, important ca document, dar secundar ca artă, şi prin scrierile lui Odobescu, importante ca artă, însă neînsemnate ca "documente omeneşti".

Dar mai bine să înşirăm pe scriitori, fără să mai ţinem seamă de epoci. (Vom cita pe cei mai recunoscuţi, indiferent de aprecierea noastră, pentru ca premisele argumentării să fie cât mai obiective.) Pe lângă cei trei prozatori munteni citaţi mai sus, trebuie să adăugăm pe Caragiale, Delavrancea, Brătescu-Voineşti şi Galaction; iar în Moldova, la Negruzzi vom adăuga pe Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, Gane, Creangă, Vlahuţă (mai fecund ca prozator şi mai ales mult mai important în această calitate din punctul de vedere al evoluţiei literaturii române), Eminescu, Jean Bart, Sadoveanu, Hogaş, Patraşcanu, Gârleanu, Anghel (cred că proza iscălită cu St. O. Iosif e mai mult a lui Anghel, pentru aceleaşi motive pentru care "Mirea" e mai mult Anghel — vezi recenzia noastră despre Helianta — şi pentru motivul că Iosif, singur, n-a scris proză ca Anghel, ceea ce arată că dintre amândoi, numai acesta din urmă era prozator). Iar dacă am adăuga şi pe alţii, munteni şi moldoveni, proporţia ar fi încă şi mai favorabilă tezei noastre.

(Pe Duiliu Zamfirescu nu l-am pus la socoteală, pentru că, fiind din Focşani, nu ştiu cum să-l clasific, deşi "junimismul" lui l-ar ataşa de Moldova.)

Acum, să băgăm de seamă că genurile literare în care se redau mai bine şi mai mult relaţiile specifice ale unui popor sunt nuvela, romanul şi teatrul — epopeea fiind astăzi un gen mort.

Într-o nuvelă sau într-un roman — adică în epopeea modernă — şi în teatru, subiectul e luat din viaţa naţională, explicaţiile fiind rare, aproape curiozităţi. Apoi, pentru realizarea unor asemenea opere — mai puţin pentru teatru, unde e vorba mai des de rezolvarea unor "probleme" —, autorul trebuie să cunoască cât mai variat şi mai adânc realităţile ce are de zugrăvit, adică pe cele naţionale. O bună parte însă din poezie, şi anume cea lirică, nu are de zugrăvit realităţi obiective decât într-o mică măsură (aspecte de natură, farmecele femeii etc.), realităţi cu puţin ori fără de nici un caracter specific naţional. Şi chiar poezia obiectivă — balada istorică, pastelul etc. — nu are de zugrăvit decât puţin din realitatea obiectivă, principalul fiind şi în acest gen sentimentul şi arta. Şi să se observe că mai des e exotic subiectul în poezia obiectivă decât în proză — vezi Byron, Hugo, Leconte de Lisle etc., comparaţi cu romancierii şi nuveliştii din literaturile respective.

Poezia — şi mai ales cea lirică, cea mai însemnată din speciile genului —, exprimând mai ales afectivitatea unui individ şi concepţia lui de viaţă —, e naţională adesea numai întru atâta întru cât sufletul unui individ poartă pecetea sufletului poporului din care face parte.

Dar acest element subiectiv naţional apare şi în proză, chiar şi în cea mai obiectivă. E atitudinea scriitorului faţă de lucrurile zugrăvite. Acest element se adaugă deci, şi el, la celelalte, adâncind caracterul specific naţional al prozei.

Aşadar, dacă poezia, când e foarte naţională, e expresia sufletului unui popor, proza, când e talentată, e şi expresia sufletului unui popor şi oglinda vieţii acestui popor. E, încă o dată, mai bogată în realităţi naţionale, subiective şi obiective.

Acum, dacă Moldova e mai bogată în prozatori — chiar numai din această cauză literatura ei e mai bogată în realităţi de ale noastre. (Alte cauze le-am văzut în articolul trecut.)

Comparând proza moldovenească cu cea muntenească din alte puncte de vedere decât cel cantitativ, vom găsi mai întâi că în Moldova câmpul observaţiei e mai întins, realităţile transportate în literatură sunt mai diverse, aduse din medii mai variate — caracter care apare ca într-o sinteză, chiar şi în opera unui singur scriitor, dl Sadoveanu, care ne-a zugrăvit atâtea aspecte ale vieţii naţionale, din vremurile aproape legendare până în zilele noastre, de la ţărani până la protipendadă, de la viaţa tihnită din mahalaua moldovenească până la tumultul de pe câmpul de bătaie...

Vom mai găsi apoi că influenţa excesivă a literaturilor străine a redus importanţa unor însemnaţi scriitori munteni şi mai ales a lui Bolintineanu, ale cărui romane ar umplea altfel un gol în proza muntenească din epoca respectivă, dar care, nu numai din cauza lipsei de forţă creatoare a acestui scriitor, ci şi din cauza influenţei romantismului francez de mâna a cincea asupra lui, sunt sărace ca document, ne dau atât de puţin — mai nimic -din viaţa epocii de atunci şi tot atât de puţin din sentimentul ori atitudinea specific românească faţă de acea viaţă. Pentru probă, vom observa că Alecsandri (care nu strălucea doar printr-o deosebită putere de a crea imitând viaţa), chiar când localizează o comedie ori o farsă franceză, pune în ea atât de mult din relaţiile noastre, o atitudine atât de naţională şi o limbă atât de românească şi caracteristică personajelor, încât comediile lui localizate sunt documente indispensabile pentru cunoaşterea concepţiei de viaţă (noi l-am utilizat pentru a defini "spiritul critic" al epocii) şi pentru cunoaşterea societăţii din vremea lui — ca şi a limbii de atunci (dl A. Philippide a utilizat aceste piese de teatru ca un izvor de primul rang în alcătuirea dicţionarului limbii române).

S-ar părea că un mai mare fapt de influenţare decât localizarea nu se poate. Şi totuşi, localizarea lui Alecsandri nu înseamnă în genere altceva decât că ia un model, după care apoi lucrează punând propria-i substanţă.

Factorii specific naţionali, de care a fost vorba până acum, se găsesc la toţi scriitorii moldoveni şi i-am putea descoperi, prin analiză, la oricare din ei. E de ajuns însă să scriem aici două nume, ale lui Creangă şi Sadoveanu, care reprezintă în literatura noastră maximum de românism. Căci nu există nici un scriitor care să se poată compara cu ei în privinţa românităţii din punctul de vedere al subiectelor, al vieţii redate în operă, al sentimentului ori atitudinii şi al limbii.

Şi, încaltea, să mergem până la capăt.

Curentele mari de naţionalizare a literaturii (ca şi a culturii) au plecat aproape întotdeauna din Moldova ori de la moldoveni. Şcoala critică de la 1840 (Kogălniceanu etc.), "Junimea", mişcarea de la Sămănătorul începută de Vlahuţă şi ardeleanul Coşbuc (vezi, despre poziţia literaturii ardelene faţă cu această problemă, articolul trecut şi mai jos, în acest articol) şi continuată de dl Iorga şi, în sfârşit, Viaţa românească.

Iar scriitorii munteni, care au depus în opera lor mai multă realitate specific românească — mai mult decât toţi ceilalţi scriitori munteni la un loc — vorbim de Caragiale şi Brătescu-Voineşti —, aceşti doi prozatori, cu un atât de pronunţat caracter de originalitate naţională, s-au raliat, se poate zice, la curente moldoveneşti, au debutat şi continuat să apară în Convorbiri literare, îmbrăţişând critica şi, până la un punct, ideologia "Junimii" — ori întâlnindu-se cu ea¹.

*

Nu e fără interes să lărgim problema şi să vedem cum s-a comportat cu realităţile naţionale şi ştiinţa. Cu aceste realităţi se ocupă mai ales istoria politică şi socială, istoria limbii şi istoria literaturii unui popor. Comparaţia, din acest punct de vedere, dintre Moldova şi Muntenia justifică încă şi mai bine constatarea noastră, decât comparaţia celor două literaturi. Istoria politică şi socială, istoria limbii şi a literaturii sunt cultivate mai mult de moldoveni. Nume: Kogălniceanu, Hasdeu, Xenopol, Onciul, Iorga, Radu Rosetti, Lambrior, Philippide, Densuşianu — ca să cităm numai pe cei bătrâni, consacraţi, pentru ca premisa să fie cât mai obiectivă. Muntenia a avut numai un singur mare istoric al lucrurulor noastre, pe profundul Bălcescu, căci Tocilescu — pentru cei care l-ar cita ca istoric de valoare — s-a ocupat mai mult cu lucruri şi vremuri ante-româneşti,

Dacă apoi ne îndreptăm atenţia la un gen care ţine şi de istorie, şi de literatură — "amintirile" —, atunci constatăm acelaşi lucru. Faţă cu opera neîntrecutului Ion Ghica din Muntenia — în Moldova avem, ca să dăm câteva exemple, bogatele Suvenire contemporane, singurele pagini de valoare ale lui G. Sion; încântătoarele Legende, singura operă viabilă a mult productivului V. A. Ureche, care a fost, dealtfel, şi istoric, şi nuvelist; evocatoarele Amintiri de la "Junimea", ale lui G. Panu, pline de tipuri vii ca un roman; Amintiri din "Junimea", cea mai bună operă a d-lui Iacob Negruzzi, şi mai ales amintirile din copilărie de la sfârşitul cărţii, care sunt unele din cele mai substanţiale şi mai frumoase pagini despre trecutul societăţii moldoveneşti; şi bogatele, instructivele şi plăcutele volume ale dlui Radu Rosetti, Poveşti şi Alte poveşti moldoveneşti, Amintiri şi romanele sale Păcatele Slugerului şi mai ales Cu paloşul, romanul cel mai palpitant scris în limba noastră, atât de plin de viaţă veche românească, istorică şi legendară. Şi, să mai adăugăm romanele istorico-sociale ale lui D. Moruzi.

Dacă, în sfârşit, ne întoarcem privirile la o altă preocupare cu "ale noastre", foarte interesantă, la folclor, constatăm că primii colectori ai poeziei populare şi primii teoreticieni ai curentului poporan (încă de la 1840) au apărut în Moldova, unde găsim şi pe cei mai mari folclorişti, pe S. Fl. Marin şi Tudor Pamfile — precum şi publicaţia cea mai valoroasă din acest domeniu, bătrâna Şezătoare, a dlui Artur Gorovei, el însuşi un eminent folclorist.

Aşadar, şi istoria literaturii şi istoria ştiinţei române dovedesc cu prisosinţă teza noastră.

Legătura dintre ataşarea şi preocuparea de realităţile noastre, pe de o parte, şi înflorirea prozei artistice şi a ştiinţelor istorice, pe de alta, se confirmă şi prin istoria literaturii şi a ştiinţei ardelene.

În Ardeal, unde scriitorii n-au mai avut nevoie să se întoarcă înspre popor — ca cei din Moldova —, pentru că erau înşişi "fii ai poporului", nedezrădăcinaţi, caracterul specific naţional al literaturii e poate şi mai pronunţat decât în Moldova. Şi — sau deci — proza este cultivată în proporţia corespunzătoare. Dintre puţinii scriitori de adevărată valoare din Ardeal, trei sunt prozatori (şi pictori ai celor mai specifice aspecte ale vieţii româneşti): Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu şi, dacă am adăuga şi pe scriitorii secundari, de pildă un Pop Reteganul etc., constatarea noastră ar căpăta o şi mai mare consistenţă. Dealtmintrelea, caracterul naţional al literaturii ardelene e atât de puternic, încât cei mai naţionali poeţi dintre toţi poeţii români de pretutindeni şi din toate timpurile sunt Coşbuc şi Goga. Chiar genul poeziei ardelene e acela în care poate apărea mai vădit caracterul naţional — la Coşbuc, zugrăvirea unor aspecte ale vieţii naţionale, la Goga, năzuinţele naţionale.

Iar cu privire la ştiinţa ardeleană, vom constata că dacă la istoricii şi filologii moldoveni avem de adăugat atât de puţini munteni, în schimb, istoria şi filologia românească datoresc enorm ardelenilor Şincai, Klain, Maior, Laurian, Pumnul, Cipariu, Bogdan-Duică, ca să citez tot numai pe cei mai bătrâni, sunt destule, prea multe nume pentru răzleţitul neam românesc din Ardeal.

Atenţia la realităţile specific naţionale — contactul cu poporul ori cu literatura populară — cultivarea prozei —, cercetările istorice şi lingvistice — sunt, şi în Moldova, şi în Ardeal, fapte concomitente şi legate cauzal între ele.

Dar să ne întoarcem la literatura propriu-zisă.

Deosebirea de conţinut dintre cele două literaturi, cea moldovenească (şi ardeleană) şi cea muntenească, este şi una de valoare?

Desigur.

Am arătat în articolul trecut că poezia muntenească e mai influenţată de literaturile străine decât cea moldove nească. E aproape însă de mintea oricui că un lucru imitat e o imitaţie şi că în artă imitaţia e tot o imitaţie. Şi dacă s-ar pune scriitorii români pe două coloane — într-o coloană după talent şi în alta după gradul în care au imitat sau nu —, credem că cei mai talentaţi ar coincide de cele mai multe ori cu cei mai naţionali. ("De cele mai multe ori", şi nu întotdeauna, pentru că lipsa de imitaţie, singură, nu poate ţine loc de talent.) Această "lege" se verifică chiar prin cei doi scriitori munteni, citaţi mai sus, căci nu credem să fie o simplă întâmplare că Brătescu şi Caragiale sunt totodată şi cei mai însemnaţi prozatori munteni şi prozatorii munteni care au zugrăvit lucruri mai ale noastre, numai ale noastre şi văzute prin propriii lor ochi, nu prin cărţile citite.

Dar să intrăm mai în miezul lucrurilor, să ne apropiem mai mult de ceea ce poate fi o "dovadă" — pe cât se poate dovedi ceva în ţinutul esteticii.

Există o constatare, ajunsă banală de adevărată ce e, şi anume că influenţa literaturii populare asupra celei culte a fost o cauză esenţială de înviorare şi de progres estetic a celei din urmă. Această influenţă însă s-a exercitat cu adevărat numai în Moldova, unde a şi apărut şi a fost cultivat aşa-numitul "curent poporan". Dar ce lucru poate fi mai "al nostru" decât literatura populară — opera literară, în care se oglindesc cele două mii de ani de viaţă subiectivă şi obiectivă a poporului român în mediul natural, în care a fost el menit să trăiască?

Şi nu poate fi nici o îndoială că dacă Alexandrescu (natură profundă şi cu o puternică rezonanţă la lumea înconjurătoare) ori Bolintineanu (care a fost un adevărat poet, orice s-ar zice, într-o privinţă mai "poet" decât Alecsandri), nu poate fi nici o îndoială că dacă aceşti doi poeţi ar fi trăit, ca bardul de la Mirceşti, în atmosfera şi cultul poeziei populare, n-ar fi fost mai buni decât sunt.

Până spre 1880, în vremea cât s-a format limba literară şi s-au pus începuturile unei literaturi naţionale, literatura populară a fost un factor indispensabil al literaturii culte. Cel mai bun, singurul prozator artist muntean din vremurile acele, Odobescu, este un fervent iubitor şi admirator al literaturii populare. Şi credem că nu e, iarăşi, o întâmplare că acest singur artist al prozei muntene dinainte de 1880 este şi singurul reprezentant al curentului poporan din Muntenia din acea vreme şi, încă, un reprezentant al curentului istoric — unul care "şterge colbul de pe cronice bătrâne" —, un alt curent care a fost un factor însemnat al literaturii române, pentru că "cronicile", aproape ca şi poezia populară, conţin lucruri "ale noastre", foarte naţionale. Originalitatea naţională a primului prozator român, a lui C. Negruzzi, se datoreşte şi poeziei populare, şi "cronicilor bătrâne".

Iar — ajungem acum la cel mai mare scriitor al nostru — opera lui Eminescu, marele pelerin în toate ţinuturile româneşti şi însuşi colector de poezie populară, poate fi concepută fără existenţa curentului poporan, a literaturii populare — şi, să nu uităm, a "cronicilor bătrâne", în care a trăit cufundat toată viaţa —, fără existenţa celor două izvoare de lucruri "ale noastre"?

Nu trebuie să părăsim acest capitol fără să spunem un cuvânt despre limbă. Limba este, dintr-un punct de vedere, o mare parte din ceea ce se numeşte "artă". Cuvântul, doară, exprimă totul într-o operă de artă. Cuvântul propriu, cuvântul sonor, vecinătatea cuvintelor, bogăţia şi varietatea vocabularului. Dar cei mai buni scriitori ai noştri sunt — mai trebuie oare de spus acest lucru ? -cei mai buni cunoscători ai limbii. Altfel, nu puteau spune ceea ce voiau. Şi cei mai buni cunoscători al limbii sau (e de obicei acelaşi lucru) cei care au limba mai bogată şi mai frumoasă, toţi s-au împărtăşit din izvorul cel mare al limbii populare: Odobescu, Eminescu, Sadoveanu şi incomparabilul Creangă. Prozatorul cel mai mare — acest Creangă — e chiar un om din popor; scrie cum vorbeşte poporul; e singurul care are limba perfect românească (dl A. Philippide, în sintaxa limbii române, ia exemple aproape numai din el, căci numai fraza lui nu e influenţată de nici o sintaxă străină).

Aşadar, valoarea estetică a unei opere literare e strâns legată de originalitatea ei specifică de fond şi formă. Se poate spune că dintre doi scriitori cu un egal talent nativ, acela va fi mai mare, în opera căruia se va simţi mai puternic sufletul poporului şi se vor oglindi mai bogat şi mai bine relaţiile vieţii naţionale.

*

Să discutăm acum, privită din acest punct de vedere, şi poezia "nouă" (nu şi nouă).

Am spus că însăşi poezia lirică "veche" conţine mai puţin element naţional decât proza, pentru că, prin definiţie, conţine puţine realităţi obiective şi are naţional în ea aproape numai ceea ce e naţional în sentiment şi în concepţie.

Poezia "nouă" însă e mult mai lipsită de caracter naţional, pentru că, mai întâi, în bună parte, e mai mult o poezie de senzaţii, iar senzaţii cu caracter specific naţional e greu de imaginat. Există deosebiri de la popor la popor în susceptibilitatea la anumite senzaţii, în intensitatea senzaţiilor — dar în felul senzaţiilor, nu. Şi, apoi, chiar dacă ar exista deosebiri şi-n această privinţă, consecinţele ar fi neînsemnate, din punctul nostru de vede re, pentru că senzaţia, element primar al sufletului, n-ar putea da decât puţin din acea complexitate care e psihologia unui popor. Senzaţia ţine numai de fiziologie şi psihologie, în deosebire de sentiment ori concepţie, factori ai poeziei "vechi", care ţin deja şi de sociologie. (Nu vorbesc din punct de vedere genetic, nu mă gândesc la evoluţia psihicului de-a lungul istoriei speciei umane. Ştiu că acest psihic nu poate fi conceput decât ca produs la o specie animală, care a trăit în turmă — în societate. Şi fac abstracţie şi de importanţa graiului, efect al vieţii sociale, pentru existenţa psihicului uman aşa cum este el. Vreau să spun numai atâta, că senzaţia o pot avea fără amestecul actual al vreunui element psihic de provenienţă socială.)

Dacă lucrurile stau astfel, atunci poezia, cu cât este mai "nouă", cu atâta exprimă mai puţin sufletul unui popor. Sufletul unui popor înseamnă mai ales sentimentele, ideile, concepţiile sale, şi nu-l poate exprima decât poezia de sentiment şi de concepţie, în contra căreia se ridică teoreticienii poeziei "noi"².

În al doilea rând, poezia "nouă" — care procede, toată, de la Baudelaire, poetul orăşean al lucrurilor exclusiv şi caracteristic orăşeneşti — este o poezie orăşenească. Iar viaţa orăşenească este mai internaţională decât restul vieţii unui popor.

Sterilitatea de sentimente şi de concepţii, caracterul de universalitate al senzaţiei, "orăşenismul" — iată cauza pentru care poezia "nouă" e atât de internaţională, încât poeţii "noi" se pot socoti, cu drept cuvânt ca făcând parte mai degrabă din o literatură general europeană decât din literatura lui Eminescu şi Creangă. Iată, apoi, cauza pentru care limitarea ori chiar transpunerea în româneşte a poeziei "noi" franceze ori germane e un lucru foarte natural, pe când imitarea poeziei "vechi" străine sare deodată în ochi şi se vădeşte ca plantă exotică. Iată, cu alte cuvinte, pentru ce e natural ca poezia noastră "nouă" să fie, în bună parte, o anexă a celei franceze şi să nu aibă nici o legătură cu literatura română — a cărei existenţă, dealtfel, şi în chipul cel mai logic, teoreticienii "noi" o şi neagă.

Vom adăuga, repetând o consideraţie din articolul amintit, că pe când poezia "nouă" era nouă în Franţa -acum vreo patruzeci de ani — foarte mulţi reprezentanţi ai ei erau străini veniţi de aiurea — ceea ce ni se pare că confirmă observaţia noastră cu privire la legătura dintre realităţile specific naţionale şi poezia "nouă" a unui popor.

Iar poezia noastră "nouă", aceea pe care am definit-o mai sus, înfloreşte mai ales în Muntenia, unde literatura, cum am văzut, este în genere mai puţin legată de realităţile naţionale şi unde — e acelaşi lucru — influenţele străine au fost şi sunt mai operante; şi mai ales în Bucureşti, "oraşul" nostru prin excelenţă, un mediu atât de favorabil poeziei "noi".

*

Evident că articolul de faţă conţine o triplă cvintesenţă de "regionalism". Dar măcar să se constate că acest "regionalism" este, oricum, destul de larg. Este moldo vano-ardelenesc, căci caracterele literaturii moldoveneşti le-am găsit şi în cea ardeleană, cum spuneam şi în articolul la care mă refer necontenit — cum s-ar zice, articolul cu pricina. Numai cât, îmi permit să cred că la noi nu se prea înţelege bine ce înseamnă cuvântul "regionalism". E prea la modă, ca să mai poată fi întrebuinţat în adevărata lui accepţiune. E cam ceea ce era odată "santicler" ori "findisicl" (fin de siècle).

A constata caracterele deosebite în literaturile a două regiuni locuite de un popor şi a căuta explicaţia deosebirii; a constata, în genere, orice deosebiri, în orice privinţă, între două regiuni ale aceleiaşi ţări — nu poate însemna regionalism. În volumul nostru Spiritul critic în cultura românească am relevat deosebiri mai adânci între cultura muntenească şi cea moldovenească, şi nimenea nu m-a mai găsit "regionalist". E drept, pe atunci cuvântul nu era la modă. Mare lucru e moda în lumea aceasta! Iar când Russo spunea că "Moldova e ţară rece..." şi că "Lauda Moldovei..."; când Alecsandri spunea "Tot Moldova...", ba când, boier moldovan, antiburghez şi spirit sarcastic, încondeia pe munteni cu tot felul de epitete — şi foarte pe nedrept —, erau "regionalişti" aceşti doi mari şi înflăcăraţi unionişti?

Una din publicaţiile alarmate de "regionalismul" nostru făcea concesia, ca să nu fie prea rea cu noi, că literatura moldovenească e mai... melancolică şi mai romantică decât cea muntenească, căzând astfel şi ea, fără să-şi dea seamă, în regionalism — şi în oarecare erezii istoricoliterare. Iar o altă publicaţie, egal de alarmată de acelaşi "regionalism", recenza din întâmplare, în acelaşi număr în care se alarma, articolul unui scriitor francez care, "regionalist", se vede, şi el, constata că spiritul francez de la nordul Loirei e romantic şi cel de la sud, clasic. Ce uşor e să cazi în regionalism!

Dar aceşti alarmişti nici idee n-au la cât regionalism e silit să se dedeie cel care studiază istoria literaturii române, căci această literatură s-a dezvoltat deosebit în cele trei regiuni româneşti, în Moldova, în Muntenia şi în Ardeal.

Ardealul n-a avut o literatură şi o epocă "pseudo-clasică" cum au avut Moldova (Conachi etc.) şi Muntenia (Văcăreştii etc.). Ardealul, în vremea aceea, a avut o literatură populară scrisă, de origine cultă, pentru popor (Barac etc.), "şcoală" ori epocă literară pe care, la rândul lor, Moldova şi Muntenia n-au avut-o. Ardealul apoi n-a avut o epocă literară intelectualist-pesimistă ca Regatul (Eminescu, Caragiale etc.). Ardealul nu se întâlneşte cu "Principatele" decât — foarte puţin — în epoca Alecsandri (prin Mureşanu) şi în epoca Sadoveanu (prin Goga, Agârbiceanu).

Iar dacă limităm discuţia la literatura de dincoace de munţi, găsim că poezia pseudoclasică boierească e aproape exclusiv erotică în Moldova, pe când în Muntenia e, deja, şi patriotică ori naţionalistă; găsim, apoi, în epoca următoare, că literatura Moldovei (Negruzzi etc.) e mai ales clasică şi mai ales în proză, iar a Munteniei (Bolintineanu etc.), romantică şi aproape toată în versuri.

Ce orgie de "regionalism"!

Pe urmă vine epoca Eminescu în Moldova şi Macedonski în Muntenia — de care am vorbit în trecutul nostru articol —, când poeziei moldoveneşti îi corespunde numai proza muntenească (Caragiale şi Delavrancea).

Aceste lucruri nu-s dorinţe subiective, ci fapte.

Sau poate e "regionalism" la mijloc, pentru că cel care scrie aceste lucruri stă la Iaşi? Dar să se bage de seamă că nu stă şi în Cluj — căci regionalismul său e, cum se vede, şi moldovenesc, şi ardelenesc...

Dacă cineva din Chişinău ar face constatarea, adevărată, că Târgoviştea a dat, ea singură, mai mulţi scriitori de valoare decât orice oraş — pe Eliade, pe Cârlova, pe Gr. Alexandrescu, pe Brătescu-Voineşti —, nu va fi, credem, învinuit de regionalism târgoviştean. Dar dacă acest adevăr l-ar spune un publicist din Târgovişte, nu-i aşa că... "regionalism" etc.?

Dar subsemnatul are la activul (ori la pasivul) său lucruri care, dacă îl pot "pune bine" cu Muntenia, îl pot strica cu Moldova şi mai ales cu publicul politic din Moldova. Şi anume, "regionalism" muntenesc.

În Spiritul critic... spun că Muntenia face în veacul al XIX-lea o operă mai utilitară decât Moldova: ea îşi cheltuieşte energia în lupta pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus formele noi şi organizează România modernă.

În adevăr, instinctul puternic de regenerare apare acolo. Muntenia are pe Tudor Vladimirescu. Ea face revoluţia. Ea are idealişti generoşi ca Goleştii şi Rosetti şi organizatori ca Brătianu şi Carada.

Muntenia este mai politică decât Moldova. De aceea, genul oratoric înfloreşte mai mult acolo. (De aceea, poezia ei dinainte de 1880 e mai propagandistă.) Şi astăzi partidele serioase — liberalismul, ţărănismul, socialismul — sunt mai puternice în Muntenia.

Şi a organiza un stat nu e un lucru de dispreţuit, mai ales că "primum vivere, deinde philosophari". (Trebuie să observăm însă că, la această organizare, nu s-a ţinut îndeajuns seama de realităţile noastre, asupra cărora au atras atenţia mereu gânditorii politici moldoveni.Vezi Spiritul critic în cultura românească.)

*

Dar, victimă a unei prejudecăţi învechite, eu tot vorbesc de o literatură românească, ba încă accentuez importanţa deosebită a prozei. Şi mai mult. Vorbesc ca şi cum am avea o literatură de o vechime deja respectabilă, care se poate împărţi în epoci, în şcoli, în curente ş.a., ca orice literatură.

După ultimele descoperiri însă, se pare că, mai întâi, nu avem nici un prozator, iar în al doilea rând, că literatura română, în vârstă abia de douăzeci-treizeci de ani, e alcătuită numai din "simbolişti".

Această desfiinţare a lui Conachi, Asachi, Iancu Văcărescu, Eliade, Cârlova, Alexandrescu, Bolintineanu, Depărăţeanu, Sihleanu, Nicoleanu, Filimon, Odobescu, Negruzzi, Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, Gane, Caragiale, Delavrancea, Brătescu-Voineşti, Duiliu Zamfirescu, Creangă, Slavici, Eminescu, Vlahuţă, Coşbuc, Goga, Iosif³, Sadoveanu, Jean Bart, Patraşcanu, Hogaş, Gârlea nu, Agârbiceanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Codreanu, Cerna, Alice Călugăru, Topârceanu — această desfiinţare a atâtor scriitori, epoci, şcoli, curente are ca pricină concepţia, ca să zicem aşa, nostimă că "literatură" e numai ceea ce-mi place mie, şi nu producţia scrisă, în care s-a exprimat un popor la un moment dat şi care a fost recunoscută de acest popor ca expresie a lui.
O cu totul altă concepţie avea acum câţiva ani un şef "simbolist", când "romanţele" şi le destina "pentru mai târziu", crezând că vremea aceea nu era a simboliştilor, iar revista şi-o numea a "celorlalţi", având impresia că locul era ocupat de alţii.

Ca amator, oricine are dreptul să guste ce-i place şi să arunce restul cu dispreţ. Ca cercetător — hai să zicem cuvântul cel mare: ca om de ştiinţă —, nimene nu poate face abstracţie de nici o manifestare literară, pentru că orice şcoală sau curent e un fenomen tot atât de real şi de legitim ca oricare altul. Domnişoara care se plimbă printr-o grădină e firesc să se extazieze înaintea trandafirului mareşal şi să nu bage-n seamă vizdoaga şi chiar bujorul. Botanistul care ar face ca dânsa ar fi un dobitoc.

E drept, într-o opera literară, elementul "frumos" e o "notă" esenţială pentru definirea şi clasificarea literară, şi istoricul literar, mai ales criticul, nu poate face şi nu trebuie să facă abstracţie de acest element. Şi cum "frumosul" este o impresie subiectivă, istoricul şi criticul literar nu se pot comporta exact ca un botanist. Dar idealul lui, ambiţia lui cea mare trebuie să fie, pe cât e cu putinţă, apropierea de obiectivitatea omului de ştiinţă. De aici, pentru istoric şi critic, nevoia de mult recunoscută şi necontenit recomandată de a se sili să se transpună în cât mai multe stări de suflet, în cât mai mulţi oameni, spre a-i înţelege din punctul lor de vedere, spre a analiza "frumosul" din punctul de vedere al concepţiei lor, al frumosului lor.
Astăzi asistăm la o privelişte aproape zoologică: cei "vechi" se uită la cei "noi" şi aceştia la cei dintâi, cu ură, ca la nişte monştri, ca la nişte duşmani.

Şi fiindcă tot am evadat din subiectul nostru, indicat prin titlul acestui articol, să atingem încă una din manifestările acestei opacităţi sufleteşti şi, cu această ocazie, să spunem un cuvânt în sprijinul poeziei noi.

Voim să vorbim de "obscuritatea" de care e învinuită această poezie şi de care se face uz ca de "une fin de non recevoir".

Spuneam acum câteva luni, repetând lucruri spuse de atâtea ori în această revistă cu ani în urmă, că dacă uneori "obscuritatea" este invingibilă, căci se datoreşte felului însuşi de a concepe al poetului, apoi, alteori, aceasstă "obscuritate" nu înseamnă decât nedeprinderea cititorului cu forma şi fondul unui poet nou şi refuzul lui de a face oarecare sforţare de atenţie.

Celor care cred că au şi strivit pe un poet nou numai prin simpla formalitate de a declara că ei nu l-au înţeles le vom atrage atenţia asupra faptului că la început nu era "înţeles" nici Eminescu.

Acum douăzeci de ani — preocupat de alte probleme decât "obscuritatea" poeziei noi —, scriam aceste rânduri (în care cuvântul "patruzecioptist" rog să fie tradus prin, de pildă, alecsandrist, iar "tendinţa", prin atitudine în faţa vieţii, ori chiar numai prin sentiment):

"Când Eminescu a început să devină "eminescian" pe la 1870... patruzecioptiştii nu-l puteau înţelege, pentru că Eminescu vorbea altceva. "Frumosul" din Eminescu nu putea să fie priceput de dânşii, pentru că tendinţa dominată din Eminescu, aceea care a grupat elementele acelui "frumos", era deosebită de tendinţa dominantă a patruzecioptiştilor etc."

Un poet nou vine cu un fond şi cu un stil nou. Dar fondul şi forma sunt numai două feţe ale aceluiaşi lucru, văzut din două puncte de vedere deosebite. Ceea ce e obscur în formă (vorbind de poeţi adevăraţi) e obscur pentru că ni-i străin fondul, pentru că ceea ce spune nu poate găsi ecou în sufletul nostru, pentru că — cu un termen pedant, dar just — nu avem cu ce apercepe ceea ce spune el.

Este drept însă că acea poezie nouă, care are ca material de expresie mai mult senzaţiile, va fi mai obscură, în sine, prin definiţie, în mod absolut — indiferent de noutatea apariţiei ei în lume — pentru că senzaţia e mai puţin socială, adică împărtăşibilă altora, decât sentimentul şi mai ales decât ideea, concepţia etc.; pentru că cuvintele, exprimând noţiuni, sunt un material rebel la exprimarea senzaţiilor; pentru că senzaţiile poeţilor noi sunt adesea stranii, curioase, chiar morbide, deci şi mai nesociale, ceea ce agravează şi mai mult putinţa exprimării lor. Această greutate ajunge extremă când, ceea ce este adesea cazul, poetul nou aruncă sonda în subconştient -căci, dacă orice introspecţie e anevoioasă, sforţarea de a pătrunde în regiunile de sub pragul conştiinţei va fi mai anevoioasă, iar greutatea de a exprima ceea ce ai recoltat penibil în lumea ascunsă a sufletului va fi şi mai mare.

Dar oare poezia "veche" este întotdeauna uşor de înţeles? Nu cere şi ea atenţiune, deprindere?

Eminescu chiar, care unor spirite excesiv de artiste, de complicate, de grăbite şi de distrate li se pare atât de simplu, atât de compromiţător de simplu, — e oare atât de simplu? E oare atât de uşor de înţeles, chiar pentru spiritele complicate şi "artiste", poezia Cu mâine zilele-ţi adaogi...? Sau imagini ca acestea (iau câteva bazate pe aceeaşi analogie):

Memfis, argintos gând al pustiei;

ori:

Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne [luna];

ori:

Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric –

sunt oare atât de pe înţelesul oricui?

Încă o dată, de nepriceperea unei poezii nu e vinovat întotdeauna poetul. Dealtmintrelea, noi suntem porniţi să credem că de cele mai multe ori "obscuritatea" reală, numită şi absconsitate, e voită, şi prin urmare e o şarlatanie — un fapt care interesează mai mult etica decât estetica literară.

"Viaţa românească", 1922, nr. 11

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA