Editura Global Info / Literatură

Garabet Ibrăileanu

Estetice

1. Din punctul de vedere al plăsmuirilor şi al senzaţiilor, care sunt adevăratele elemente ale artei, poezia este expresiunea cea mai înaltă a artei. La muzică sunt numai senzaţiuni şi plăsmuiri auditive, la pictură numai vizuale, la sculptură iarăşi vizuale. Poezia are însă toate plăsmuirile şi senzaţiile cunoscute. Poezia pe lângă că dezvoltă idei, ca şi celelalte arte, dar conţine chiar idei. Entuziasm în cel mai mare grad îl produce muzica şi poezia. Muzica deşteaptă mai cu greu decât celelalte arte „idei senzuale".

2. Un stil umflat, lipsit de idei, e ca şi un corp búget, lipsit de sânge. Precum sângele nutreşte, dă viaţă corpului, aşa şi ideile dau viaţă stilului.

3. Literatura românească va fi, când scriitorii se vor întoarce la popor, unde e şi materialul, şi formele, şi stilul, şi limba, căci limba, literatura, poezia sunt naţionalitatea unui popor.

4. ...un popor nu-şi poate justifica dreptul la existenţă distinctă în sânul popoarelor civilizate, decât dacă poate contribui cu ceva la cultura universală, dându-i nota specifică a geniului său.

5. Poezia e mai ales simţire, şi simţirea, încă o dată, e lucrul cel mai individual, cel mai cu neputinţă de împrumutat.

6. Poezia (...) este ca, şi cugetarea normală şi de toate zilele a omului primitiv, iluzionare şi misticism: acesta e un adevăr banal.

Poezia e refugiul în cugetarea naturală a omului.

7. Dl Sadoveanu e cel dintâi cântăreţ al pământului ţării sale, vreau să zic că nimeni nu e legat ca dânsul, prin atâtea fibre tainice, cu sufletul acestui pământ, cu câmpiile lui, cu apele lui, cu oamenii lui, — cu tragedia lui.

8. Arta [...] are menirea să prindă, să imobilizeze o clipă din viaţa capricios fugară şi s-o fixeze, pentru totdeauna, prin formă.

9. ... romanul, ultimul termen al evoluţiei literare, e genul cel mai pretenţios, nu numai din punctul de vedere al fondului, ci şi din punctul de vedere al compoziţiei. Şi la această compoziţie, mai ales într-o literatură fără tradiţie, nu se poate ajunge deodată. Tinzi către ea, încercând, dibuind, făcând preludii, exercitându-te.

10. A face numai ceea ce cu adevărat poţi este o mare virtute artistică, deoarece în artă se pare că ar fi „posibil şi imposibilul", — dovadă atâtea opere literare în care autorii vorbesc de lucruri pe care nu le cunosc, de sentimente pe care nu le-au simţit, de probleme pe care nu le-au cugetat.

11. Opera literară e o sumă de momente ale spiritului unui scriitor, o manifestare multiplă şi variată a impresiei pe care lumea o face asupra unei sensibilităţi.

12. ...durerea, regretul şi tristeţea au fost întotdeauna un izvor incomparabil mai puternic de poezie decât fericirea şi speranţa. Toţi marii lirici ai lumii au fost şi nişte mari nemulţumiţi.

13. ...numai cine are o personalitate puternică se poate sustrage de la influenţa modelelor, adică a literaturii curente.

14. Gustul estetic al publicului este o superioritate naţională, şi a feri de scădere şi perversiune gustul poporului tău este un act de patriotism.

15. Turgheniev a fost un pesimist idealist. Idealist pentru că are respectul fiinţei omeneşti, pentru că nu vede în ea o gorilă, nu o urăşte, nici nu râde de ea. Pesimist, pentru că nu concepe fericirea. Pesimistul mizantrop zice oamenilor: „Gorile, cât sunteţi de stupide!". Pesimistul idealist le spune: „Fraţilor, cât suntem de nenorociţi!"

16. ...ceea ce merită să fie relevat de artist, nu este ceea ce e animalic în om, lucru prin care toţi oamenii se aseamănă, dar ceea ce e omenesc, lucru prin care oamenii se deosebesc aşa de mult.

17. ... o carte recitită, niciodată nu e aceeaşi. O operă literară e ceea ce vedem sau, mai bine, ceea ce punem noi în ea. De aceea, pentru fiecare din noi aceleaşi pagini conţin altăceva.

18. Un tânăr care se înscrie, el de la sine, într-o „şcoală", se hotărăşte singur să renunţe la ceea ce formează esenţa poeziei şi ambiţia poetului: originalitatea de fond şi de formă...

Şi tot atât de adevărat mai este că imitarea îl face ridicol şi pe scriitorul imitat.

19. ...când o poezie impresionează sute de ani în şir, înseamnă că are aprobarea unui număr nesfârşit de oameni înşiraţi de-a lungul vremii. Şi mai înseamnă că o poezie astfel selectată are în chip eminent acea calitate care se numeşte caracter general omenesc, dacă a putut corespunde sufletului atâtor oameni, atâtor feluri de oameni din atâtea vremuri deosebite.

20. O poezie cultă e rezultatul autocriticii vremelnice a unui singur om. O poezie populară e rezultatul autocriticii seculare, a sute şi mii de oameni. E rezultatul autocriticii unui întreg popor.

21. Poetul cult nu scrie numai când gândurile şi simţirile lui cer „vestmintele vorbirii". El scrie şi pentru ca să scrie, pentru ca să-şi facă obiceiul, pentru ca să-şi împlinească volumul ori seria, pentru ca să încerce o formă nouă, pentru ca să întreacă pe altul, pentru că i se cere etc., etc. Poetul popular, păstorul de pe „un picior de plai", nu are nici unul din motivele acestea. El cântă numai când simţirea lui a ajuns la acel diapazon care cere în adevăr „vestmintele vorbirii". Aşadar, independent de alte însuşiri, poezia lui va avea în grad absolut pe cea mai însemnată: spontaneitatea, sinceritatea.

22. O poezie populară e concepută de un om care simte şi niciodată de unul care vrea să fie poet. E concepută într-un moment de inspiraţie şi niciodată în unul de voinţă. E realizată fără calcule impuse de anumite forme fixe. Rămâne numai dacă place. Înfruntă vremea numai dacă place îndelung generaţiilor următoare. E analizată, criticată la infinit şi necontenit corectată, purtând cu vremea tot mai mult pecetea sensibilităţii unui întreg popor... Iată de ce poezia populară e atât de profundă, atât de frumoasă, atât de universal omenească.

23. Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români: al sufletului ţărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între ţăranii moldoveni.

24. Cu sentimente idealiste se poate face poezie eterată, niciodată tragedie profundă.

25. Critica literară nu poate trăi, nu poate înfrunta vremea decât numai când este psihologică, când conţine adevăruri asupra sufletului omenesc, ca şi romanul sau poezia; sau când aduce teorii originale estetice, care rămân în discuţia urmaşilor...

26. Eminescu a fost un organism complet. A avut totul, toată gama senzaţiilor, imaginaţia completă, inteligenţa înaltă. El a concentrat în sine vârstele omului. Emotiv şi imaginativ ca un primitiv, naiv şi curios ca un copil — nou în faţa universului, el a fost în acelaşi timp înarmat de cunoştinţe ca un învăţat şi abstractor de idei ca un metafizician.

27. Literatura, şi arta în genere, dacă nu e produsul societăţii decât în oarecare măsură, e, în schimb, cu totul în funcţiune de societate. Voim să spunem că talentul se naşte, societatea îl îndrumează într-o măsură, dar ceea ce e principal e faptul că societatea îl selectează. Alege, încurajează, slăveşte ceea ce-i convine şi respinge, descurajează, usucă ceea ce nu-i convine.

28. În toată lumea unitatea completă sufletească a unui popor se desăvârşeşte prin limba literară.

29. În poezie totul e individual şi, cum inteligenţa nu a progresat în omenire de la începutul timpurilor istorice până azi (Platon nu e mai puţin inteligent decât profesorii noştri de filozofie), în poezie nu poate fi vorba de o lege a progresului.

30. O literatură ca să se numească nouă trebuie să fie nouă. E greu, desigur, de stabilit câtă vreme un lucru e nou şi când începe să fie vechi. O pălărie nu mai este nouă după vreo două luni. Iar dacă îţi cumperi alta peste o lună, cealaltă, fără să se fi învechit, devine veche.

O literatură e nouă, fără îndoială, mai multă vreme decât o pălărie, dar nu poate fi nouă şi după treizeci de ani de la apariţie.

31. ... dacă oamenii se strică prin cărţi, se strică puţin şi prin cărţile lipsite de talent, căci atunci nu-s impresionante, şi prin cele scrise cu talent, căci atunci emoţia estetică luptă cu oarecare şanse în contra senzaţiilor de ordin inferior.

32. ... nici un moralist, oricât ar pretinde el că zugrăveşte pe „om", nu zugrăveşte în realitate decât pe omul unei societăţi din vremea sa şi anume din categoria în care trăieşte, pe care o cunoaşte şi care, de obicei, îl nemulţumeşte.

33. Un analist, oricât de obiectiv, observând o societate cât de normală, va zugrăvi tot „negru" pe oameni. Toţi analiştii mari, fie „moralişti" puri, fie romancieri, sunt mai mult sau mai puţin „detractori ai omului".

34.... când dispreţuieşti profund pe oameni, nu te simţi obligat să fii sincer cu ei, să le faci, de pildă, onoarea de a-ţi susţine părerile faţă de dânşii, când ştii, mai ales, că sinceritatea ţi-ar aduce dezagremente.

35. Poezia lirică pierde prin biografie în orice caz, chiar când, ca să vorbim (...) de poezia erotică, eroina ar fi o fiinţă angelică. Valoarea unei poezii lirice e generalitatea ei, posibilitatea ce o dă cât mai mult şi cât mai multor oameni, să-şi trăiască sufletul lor cu ajutorul ei. Orice explicaţie biografică este o limitare, un atentat la generalitatea ei.

36. Poezia populară dă unui scriitor cult o mulţime de resurse specific naţionale. Dar dacă nu i-ar pune la îndemână decât una, limba, încă ar fi un minimum satisfăcător, pentru că limba unui popor nu e o colecţie de semne abstracte ca cuvintele unui volapük. În limba unui popor, în cuvinte, în chipul de a forma familia cuvântului, în construcţii speciale, în idiotisme, în sintaxă etc., e depozitat sufletul unui popor, experienţa lui de-a lungul vremii, chipul lui de-a simţi, de a gândi, de a considera lumea.

37. Cine dispreţuieşte literatura anterioară a tării sale, nu poate fi scriitor bun, chiar şi aiurea, unde influenţele străine sunt neînsemnate şi unde, deci, nu e atâta nevoie de sprijinul tradiţiei pentru asimilarea acestor influenţe...

38. O operă poate fi expresia unei societăţi care nu mai este a sa, dar care are asemănări cu ea. De aceea un scriitor poate „muri" o vreme şi învia mai târziu, ca să moară şi să învie apoi din nou — şi aşa mai departe.

39. „Beţia de cuvinte" e frazeologia pretenţioasă şi dezordonată, e o invenţie verbală pricinuită de asociaţii incoherente de cuvinte, e fraza care merge fără nici un substrat de gândire, într-un fel de ameţeală care ucide orice putere de inhibiţie. Această stare se produce mai ales atunci când un temperament intelectual-fals vine în atingere cu idei în probleme mai presus de interesul real şi de înţelegerea individului.

40. După ce mor, scriitorii mari au nenorocirea de a li se da în vileag tot ce au scris — şi devin astfel mai mici [...]. Apoi, cu vremea, opera aceasta slabă, ca şi cea slabă publicată de scriitorii înşişi, cade în uitare, rămâne în circulaţie numai opera lor bună — şi ei devin din nou mai mari.

41. Într-un roman, un personaj principal trebuie redat complet, cu calităţile şi defectele lui, pentru că romanul trebuie să dea complet ceea ce dă: un mediu, un tip, o problemă etc. Nuvela dă felii din toate acestea. Într-o nuvelă, un om apare numai în aspectul sau în aspectele necesitate de temă sau de intrigă.

42. Actul creaţiei poetice arată mai bine decât orice cât e de complex sufletul omenesc şi ce rol are inconştientul în viaţa sufletească.

43. Poezia intimă, când omul se destăinuieşte sie însuşi, nu are nevoie de cuvinte noi. Are nevoie de vechile cuvinte trăite şi suferite de toţi câţi au trăit şi au suferit înaintea noastră. În intimitate cu el însuşi, omul e natural, e slab, şi gândeşte în limba naivă a tuturora. Cuvântul nou (...) e pretenţios, e retorică, e afectare, şi cine poate fi mai ticălos decât omul care ia atitudini faţă cu el însuşi când se retrage în incinta sufletului său?

44. Anatole France este în primul rând inteligenţa. Inteligenţa pură, jocul cu idei, în forma sensibilă a artei.

45. Atitudinea poetică a autorului păgubeşte chiar şi poeziei lirice. Poezia trebuie să rezulte din fapte, adică din senzaţii, impresii, imagini, idei. Cu atât mai puţin poate fi îngăduit poeticul acolo unde nu e vorba de sentiment, ci de înţelegere.

46. O piesă de teatru, care n-a găsit niciodată actori buni, încă nu există ca piesă de teatru. E încă în faza de text pentru teatru.

47. Un creator nu copiază realitatea, ci-şi realizează concepţia sa despre realitate.

48. Creaţia este artă şi, prin urmare, nu se poate închipui creator lipsit de concepţia individualului care e obiectul creaţiunii. Cu cât cineva are mai puternică această concepţie, cu atât este mai creator.

49. ... poezia mare este, şi nu este altceva decât fiorul tragic în faţa vieţii...

50. Dl Sadoveanu este un pictor şi un poet al naturii. Şi amândouă în acelaşi timp. Dar ceea ce e mai impresionant — dacă se poate face disociaţia — e poetul.

51. Poezia este, în primul rând, ecoul unei sensibilităţi fragede într-un organism psihic superior: sensibilitatea ia act de univers; sentimentul şi inteligenţa răspund, organizează.

52. Senzaţiile, sentimentele, ideile sunt material pentru artă, şi nu spovedanie sau motiv de sociabilitate cu cititorul.

53. Eminescu a fost o anticipaţie. O apariţie aproape inexplicabilă. Un meteor căzut aici, printre noi, din alte lumi. A fost prea mare pentru vremea când a apărut, pentru cultura acelei epoci, vreau să spun, pentru cei care au voit să-i priceapă integral psihologia, viaţa, opera.

54. ...operele de ficţiuni care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sunt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sunt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sunt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sunt la fel...

55. Iubirea, nebunia filozofiei, nu se poate spune toată, decât prin muzică, fiindcă durerea se exprimă prin ţipete, şi muzica e ţipătul perfecţionat. Pictura şi sculptura sunt arte inferioare: ele pot reprezenta iubirea, dar nu o pot exprima. Poezia ţine mijlocul, pentru că abia o poate exprima. Pictura şi sculptura sunt frumoase pentru că se adresează, prin forme, creierului. Muzica se adresează, prin creier, fiziologiei. Muzică frumoasă nu există: ea nu este „reprezentare". Muzica ori nu e nimic, ori ţine de sublim, ca tot ce zguduie adâncurile insondabile ale fiinţei noastre, ca tot ce exagerează durerea de-a trăi. De aceea, orice muzică, chiar şi un vals, dacă mişcă profund, e tristă.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA