Editura Global Info / Literatură

Garabet Ibrăileanu

Originalitatea formei

Cînd vorbim despre formă, nu trebuie să ne închipuim că avem a face cu ceva existent de sine, că ar fi o deosebire obiectivă între formă şi fond, căci atunci am face o mare greşeală, am cădea în metafizică. Deosebirea între formă şi fond e mai mult o deosebire logică, menită a ne uşura analiza în chestiile de estetică. Din punct de vedere obiectiv, ea nu există, căci o bucată literară, o poezie, de pildă, nu-i altceva decât exprimarea unei stări sufleteşti, iar o stare sufletească exprimată e un fenomen pe care îl putem descompune numai din punct de vedere logic, dar nu-l putem, în mod obiectiv, tăia în două, în formă şi fond, căci una fără alta nu poate exista şi nimeni n-a vazut nici formă, nici fond separate.

Ceea ce noi numim formă e chipul de a exprima cutare sau cutare stare sufletească, cu alte cuvinte, chipul în care se manifestă în afară o stare sufletească oarecare...

Dacă este aşa, atunci e evident că între ceea ce numim formă şi între fond există o legătură, un paralelism perfect, că orice stare sufletească îşi are şi forma sa corespunzătoare.

Aceasta e aşa de adevărat încât, dacă analizezi o poezie, vezi imediat că măsura, ritmul se schimbă necontenit, după cum se schimbă şi starea sufletească. Luaţi Satira a IV-a a lui Eminescu şi veţi vedea că la început, unde ni se descrie o seară admirabilă, liniştită, ritmul e şi el lin; mai apoi, când ni se descriu convorbirile amoroase şi pătimaşe, ritmul e şi el repede, neînfrânat.

Este sigur că Eminescu nu s-a gândit să întrebuinţeze anume aceste variaţii de ritm, ci ele au ieşit inconştient, pentru că aşa cereau stările sufleteşti corespunzătoare.

Şi dacă în aceeaşi poezie forma variază paralel cu fondul, adică, dacă în aceeaşi poezie nuanţele de stări sufleteşti se manifestă fiecare aşa cum este, apoi e învederat că un temperament, un poet al cărui suflet e o combinaţie de stări sufleteşti deosebite de ale altor poeţi va trebui numaidecât să-şi aibă forma sa deosebită, corespunzătoare cu felul stărilor sale sufleteşti. Vorbesc, bineînţeles, de un poet sincer, adică de un poet care toarnă în versuri simţirea sa fără nici o meşteşugire, fără nici un calcul. Un asemenea poet nu va putea împrumuta forma, căci sentimentele şi ideile, fiind izvorâte din propria-i personalitate, nefiind calculate, cântărite, căutate, se vor manifesta conform cu ele înseşi, deci într-o formă proprie.

Aceasta nu este o concluzie căpătată numai prin deducţii, ea concordează perfect cu realitatea. Dacă luăm poezia noastră cea mai de dincoace, vom observa că cele spuse mai sus se ilustrează perfect. Eminescu a fost un mare poet, el a avut un temperament puternic, a fost de o sinceritate fără seamăn, n-a meşteşugit, n-a calculat — şi Eminescu a venit cu o formă nouă, forma corespunzătoare temperamentului său. După Eminescu, în timp şi în valoare, cităm pe Beldiceanu şi Coşbuc, care au venit de asemenea cu o formă proprie.

Între Eminescu şi aceştia, din punct de vedere crono logic, mai avem şi alţi poeţi de talent, care n-au adus o formă proprie. Aceasta însă nu răstoarnă întru nimica cele spuse de noi mai sus, dimpotrivă, atunci când vom arăta gradul talentului lor, în ce constă el, şi cauzele lipsei de formă originală la ei, atunci, zic, se va vedea că, departe de a restaura, această lipsă de formă originală întăreşte şi întregeşte cele spuse de noi mai sus.

Dar despre această chestie, în alt număr.

"Evenimentul literar" nr. 29, 1894

TE-AR MAI PUTEA INTERESA