Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    George Coşbuc

    Coloana de atac

    Porniserăm din văi adânci
    Şi ne târam acum pe brânci

    Să nu ne prind-Osman de veste,
    Că năzuim la deal spre creste,

    Căci veste de-ar fi prins ai săi,
    Noi n-am mai fi ieşit din văi.

    Şi-aşa cu-ncredere vegheată
    Noi răsărim pe deal deodată.

    Ne văd păgânii, sar pe zid,
    Potop de foc spre noi deschid.

    Dar noi prin foc o rupem iute,
    Crezându-ne pe sub redute.

    Şi nu eram! Vedeam de sus
    Că altfel e de cum ne-au spus,

    Că pân-acolo-i lungă cale,
    O râpă-n drum şi-adânca vale.

    O clipă ca-mpietriţi am stat;
    Maiorul însă-a şi plecat

    Şi ne-am făcut cu toţii cruce:
    Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce!

    La vale,-acum, pe râpi curând —
    Un rând e mort, mai moare-un rând.

    Cad bombele-n pământ şi scurmă
    Şi altele mai vin pe urmă;

    Ca grindina şi plumbii cad,
    Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad!

    Şi-un plumb veni cumplit cu zborul
    Şi fără glas căzu maiorul.

    Atunci un ofiţer înalt,
    Cu spada-n vânt, iar celălalt,

    Trăgând mereu din carabină,
    Săriră-n front; iar pe colină

    Noi după dânşii, cot la cot,
    Suiam orbiş, noi, leatul tot.

    Cat ai clipi, muream o sută,
    Muream mai mulţi, căci din redută

    Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,
    Şi linii-ntregi cădeau pe loc.

    Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul,
    Căzuse vârfuind mormanul,

    Iar celălalt, acel ce-ochea,
    Muri trăsnit în faţa mea.

    Căci uite-aşa văzui de bine
    Pe-un turc bătrân ochind spre mine,

    Iar bietul căpitan nu-ş cum
    Se puse morţii drept în drum.

    Am dat să-l prind, ca să nu cadă
    Şi-atunci căzui cu el grămadă —

    Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost,
    Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost:

    M-am pomenit la şanţ deodată
    Şi-o cârp-aveam la cap legată.

    De ce şi când, de mâna cui?
    Şi-atâta drum eu când făcui?

    Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,
    Căci tot străini pe lângă mine.

    Dar cârpa, orice taină-avea,
    Atâta ştiu: c-a fost a mea —

    Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul
    Şi scoborâm de-a valma şanţul.

    Sărim şi noi, şi turcii sar
    Şi-i moarte-n şanţ, e vai ş-amar,

    Ne batem ca-n pierzarea minţii,
    Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii,

    Şi piept la piept ne zvârcolim,
    Străbatem repezi şi răzbim.

    Închid de veci nizamii gura,
    Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.

    Ieşim apoi, ca duşi de vânt,
    Pe faţa negrului pământ.

    Pe lături ne-ntărim şireagul:
    Şi iat-un căpitan cu steagul

    În fruntea noastră drum făcu:
    — "Ura, băieţi, acu-i acu!"

    Roiesc turbaţi pe zid păgânii,
    Sub zid se-ndeas-orbiş românii

    Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum,
    Străbat mereu facându-şi drum.

    — "Trăsniţi, copii, tot după mine!"
    Noi trăsnet după el, vezi bine.

    Şi iată-l, căpitanu-i sus
    Pe meterez un braţ a pus,

    Dar şapte turci pe el săriră,
    Şi şapte săbii-l şi loviră,

    Şi-al optulea, un turc bărbos,
    Izbi turbat de sus în jos

    În piept cu patul puştii, fiara
    Şi-atunci pocnind se rupse scara

    Şi bietul căpitan căzu
    Pe spate-n şanţ, şi-atâta fu.

    Căci s-adunau păgânii gloată
    Şi-un om era reduta toată,

    Şi-ntregul parapet un fes,
    Atâta se-ngloteau de des.

    Cădeam ca frunzele de brumă,
    Iar sângele curgea cu spumă.

    Nici loc să stai, nici drum să treci
    Şi fum de puşcă, să te-neci.

    Şi ce-am văzut atunci — minune —
    Şi-n groapă morţilor voi spune!

    Nici chip de-acu să mergi în foc,
    Nici chip să stai sub zid pe loc.

    Se dete semn atuncea oastei
    Să părăsească clinul coastei

    Şi ne-am retras departe-n văi,
    Striviţi, o mână de flăcăi,

    Flămânzi şi uzi şi-ntorşi din cale,
    Cu sufletul topit de jale.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA