George Coşbuc

Costea

Vine Costea din război,
Şi cu el vin alţii doi.

Faţa arsă, trupul supt,
Straiul colbuit şi rupt.

Dar de multă voie bună
Sună codrii şi răsună.

Cel mai tânăr-nchiotea:
— „Alelei, puicuţa mea!

De m-aş mai vedea acasă,
Mire eu şi tu mireasă!“

Cel mai vârstnic dintre ei:
— „Dragi bujori, copiii mei!

Ştiu că-mi ies mereu în drum,
Doar mă văd acum-acum!“

Doi cântau, cel mal vuia;
Costea, el tăcea, tăcea.

— „Alelei, tu Costeo, frate,
Spune-ne, ce gând te bate?“

— „Măi fărtaţi, nu-mi aflu rost;
Vesel eu ca voi am fost.

Mă gândeam la maica, biata,
Eu în foc, sub cruce tata —

Şi deodat’ aşa din drum
M-a prins jalea nu ştiu cum!

Voie rea să nu vă facă:
Mi-a venit, dar o să-mi treacă!“

Cei doi cântă, codru sună,
Şi tustrei merg împreună.

Când ajung la moara nouă
Calea lor se face-n două.

Doi pe rîu în jos s-au dus,
Costea, el, pe rîu în sus.

Singur şi pustiu ce-i malul!
Şi-ndemna cu vorbe calul:

— „Zboară, murgule, cu mine!
Zboară, că să zbor îmi vine!

Tânăr eşti de patru ierni,
Câmp ai larg să mi te-aşterni!

Nu te-opri, fărtate drag,
Până la maicuţa-n prag!“

Şi cu murgul el vorbea,
Murgul treaz înţelegea.

Gândul fulgeră ca zborul,
Dar mai fulger zboară dorul,

Zboară calul rândunel —
Costea tot cu jalea-n el.

Când a fost pe la răstoace,
Ochiul stîng a prins să-i joace.

În sat Costea când intra,
Cucuvaia-n turn cânta.

Iar când a bătut la poartă,
Mâ-sa-n casă caldă-moartă!

Cât a plâns cu ochi merei
Aşteptând copilul ei!

Şi n-a fost nici mângăiată
De-a-l vedea măcar o dată!

Şi prin noapte-n capul gol,
Costea-n mijloc de ocol.

Să-şi mai stingă-n vânt afară
Capul foc şi gândul pară.

El sub tunetul de tun
S-a bătut ca un nebun.

Parcă de-şi iuţea el paşii,
Mai curând piereau vrăjmaşii.

Şi-l mâná un singur gând,
Să se-ntoarcă mai curând.

Şi la ce? Pustiu şi gheaţă!
Mă-sa-l mai ţinea-n viaţă.

Când era sub plumbi şi fum,
Numai ea! şi-acum, acum?

De-ar începe iarăşi toiul,
Ah, de-acum de-ar fi războiul!