Editura Global Info / Literatură

George Coşbuc

Draga mamei

Baladă

I

Colo-n jos, în jos,
Este-un plop frumos,
Plop cu frunza plină,
Neted la trupină,
Cu crengi rătezate,
Spre pământ plecate;
Iară lângă plop
Este-o casă nouă
Cu fereşti vro două,
Casă şindilită
Mândru văruită,
Cu faţa spre soare,
Cu ograda mare,
Cu porţi ridicate,
Cu uşi largi şi late,
Şi cu prag de fag.
Iar apoi pe prag,
Pe cel prag afară,
În amurg de seară
Lelea Fira sta,
Gheme depăna,
Sfaturi înşira
Pentru fată-sa.
C-aşa-i dacă are
Fira fată mare:
Mi-o tot sfădeşte,
Căci fata iubeşte
Şi se prăpădeşte
Dup-un feciorel,
Şi-apoi pentru el
Ea rabdă ocară
Şi-n casă şi-afară
De s-a dus prin ţară
Poveste şi veste,
Şi-apoi nu-i poveste,
Firei plăcea tare
Feciorul pe care
Fată-sa-l iubea,
Însă el n-avea
Averi grămădite,
N-avea căsi şi vite;
Fira deci fierbea
Şi mi se ciudea,
Căci dânsa voia
Fata-i să iubească
Pe-un fecior cu stare
Şi cu vâlfa mare...

Tot aşa şi iară
Şi-acum stând afară
Fira se ciudeşte
Şi mi se sfădeşte;
Fata tort răschiră,
Fuse pline-nfiră
Şi-nfirând oftează,
Jalnic lăcrimează
Şi lăcrimând tace,
Căci n-are ce face.
Fira mi-o vedea
Şi din cap dădea
Şi din grai grăia:
— "Fată, draga mea!
Nu ştiu cum, nu-i bine,
Nu ştiu ce-i cu tine,
Că tot porţi bănat
De te râd prin sat,
Şi porţi jale-amară
De te râd prin ţară!
Nu ştiu ce-i cu tine
Că deloc nu-i bine
Că oftezi mereu,
Lacrimi verşi din greu
Şi tot gemi de sună,
Parcă eşti nebună,
Şi-apoi zile întregi
Tu tot vii şi-alergi
Şi-ţi tot plângi norocul
Şi nu-ţi afli locul!
Nu ştiu ce-aş direge,
Ca să-ţi dai de lege
Şi să fii cuminte
Ca şi mai-nainte!"

Fata răschira,
Mama depăna
Şi iar cuvânta:
— "Draga mamei, fată,
Nu fi supărată,
Nu tot suspina,
Nu tot lăcrima,
Că-mi faci gânduri grele,
De mă-omor cu ele!
Fii tu veseloasă,
Căci tu eşti mireasă,
Ai mire, ca el,
Tras prin un inel —
Şi el ţi-a adus,
Dar eu nu ţi-am spus,
La grumazi mărgele,
Pe deget inele,
Brâu şi-ncingători,
Zadie cu flori,
Năfrămi de mătase
Toate-n aur trase,
Pe margini tivite,
Toate-ntraurite!"

Fata suspina,
Mama sta ce sta
Şi iar cuvânta:
— "Draga mamei, fată,
Fii cuminte-odată
Şi-ţi alină plânsul,
Du-te după dânsul,
Căci gazdac e tare,
Multe moşii are;
Are vaci şi boi,
Turme-ntregi de oi;
Are zece juguri
Şi pe-atâtea pluguri.
Are vii de struguri;
Are-o casă naltă
Mândru ridicată
Casa şindilită
Mândru văruită!"
Ana suspina,
Fira sta ce sta
Şi iar cuvânta:

— "Draga mamei, fată,
Fii cuminte-odată
Şi-ţi alină plânsul,
Du-te după dânsul,
Căci el e frumos
La căutătură
La scurtătură,
Nalt e de statură
Şi-ndesat păşeşte
Şi se potriveşte —
Potriveşte bine,
Draga mea, cu tine.
Lasă pe Ionel,
Nu gândi la el,
Căci sărac e tare
Şi nici neamuri n-are
Şi-i din viţă rea —
Ce zici, draga mea?!"
Fata răschira,
Din greu răsufla
Şi-apoi cuvânta:
— "Mamă, orice-i face,
Unul numa-mi place,
Unul singurel:
Numai Ionel!
Alt fecior în lume
Nu-mi trebui şi-anume
Io ţi-o spun o dată:
Decât măritată
După alt fecior,
Mai bine mă-omor!
S-o ştii, mamă, bine
Asta de la mine!"

Fira greu râdea
Şi se cătrănea
Şi-apoi se răstea:
— "Fă dar cum vei face,
Fă precum îţi place,
Fă de capul tău,
Cum vei şti mai rău!
Du-te unde vrei,
Pieri din ochii mei,
Pieri-mi dinainte,
Fată fără minte!..."

Iubea-şi Fira fata,
Încât era gata
Pentru ea să sară
Prin apă şi pară
Şi d-aceea ea
De necaz plângea
Când mi se gândea,
Cum că-i lucră fata
Cum nu lucră alta!
Şi d-aceea sta
Şi se cugeta
Şi trăia cu gândul
Zilele de-a rândul
Şi-ntrebat-a finii
Şi-a-ntrebat vecinii
Şi-ntrebat-a fraţii
Şi-a-ntrebat cumnaţii
Doar vor şti să-i spună
Vro povaţă bună.
Şi-a umblat, umblat
Zile-ntregi prin sat
Şi-a tot întrebat,
Dar i-au spus cumnaţii,
Rudele şi fraţii
Şi i-au spus vecinii,
Oamenii şi finii
Să nu-şi bată gândul
Unde nu-i cu rândul,
Să n-apuce codru,
Unde nu-i cu modru.
Însă Fira sta,
Sta şi cugeta,
Mult se frământa
Şi-ntrebat-a iară
Prin lume şi ţară
Şi-a-ntrebat anume
Prin ţară şi lume
Pe la vrăjitori
Şi descântători;
Pe la crai de meşteri,
Cari trăiesc în peşteri
Şi cari pot s-adune
Dragoste p-alune
Şi pot munţi să-nşire
P-o sârmă subţire,
Şi pot face vrajă
Şi scot fier din glajă
Şi din nea scot sânge
Şi pot dealuri strânge,
Şi ei strâng un munte
Până-l fac grăunte!
Şi-apoi vrăjitorii
Şi descântătorii
Bobi pe masă-ntins-au,
Păscălii deschis-au,
Bobi au înşirat,
Stele-au numărat
Şi răspuns au dat
Că Fira să pună
Sâmbure de-alună
Şi iarbă nebună
Mugure de paltin
Şi iarba lui Tatin,
Aripă de-albină
Fir de rocoină,
Măduvă de soc,
Fir de busuioc
Să fiarbă la foc
În apă curată
Bine strecurată
Pân va aburi,
Pân va clocoti,
Până ce vor fi
Ierbile-ncâlcite,
Arse şi topite.
Iar apoi şi-apoi
Fira le va scoate,
Le va pune toate
Într-o băndurică,
Într-o cârpă mică
Şi-apoi le va duce
Unde-i drumul cruce
Şi le va-ngropa
Şi-n pământ vor sta
Din zori până-n seară
Şi până-n zori iară,
Farmecul să piară,
Răul să se stângă,
Vrajele să strângă
Firicele coapte:
Ceasul rău de noapte;
Dragostea copilei,
Ceasul rău al zilei!
Şi-apoi Fira-n zori
Pe la cântători
Să le scoată-afară,
Şi-apoi de cu seară
Când se va culca,
Le va aşeza
Sub perina sa —
Căci din vrăjitură
Şi din făcătură
Ierbile topite
Vis îi vor trimite,
Visuri dulci şi bune
Şi-n vis îi vor spune,
Ce să facă biata
Să-şi mântuie fata.

Fira-aşa făcea,
Ea la foc punea
Sâmbure de-alună
Şi iarbă nebună,
Mugure de paltin
Şi iarba lui Tatin,
Aripă de-albină,
Fir de rocoină,
Măduvă de soc,
Fir de busuioc
Şi-apoi le fierbea
Până clocotea
Apa din ulcea,
Până se topea
Ierburile stoarse,
Apoi mi le scoase
Şi le-a îngropat
Şi le-a dezgropat
Şi le-a aşezat
Sub perină-n pat;
Apoi se culca
Şi greu vis visa,
Vis de vrăjitură,
Vis de făcătură,
Vis bun de cu seară
Pentru jale-amară
Vis de miezul nopţii
Pentru vraja morţii;
Vis de dimineaţă,
Vraja de viaţă.

II

Iar a doua zi,
Cât ce se trezi
Fira veseloasă
A ieşit din casă
Şi s-a dus prin sat
Şi-apoi mi-a umblat
Pe la toţi cumnaţii
Şi pe la toţi fraţii,
Pe la toţi vecinii
Şi pe la toţi finii,
Şi le-a spus curat
Visul ce-a visat,
Că adica-n vis
O babă i-a zis,
Că Fira pe fată
S-o prefacă moartă —
Şi s-adune fini,
S-adune vecini
Şi neamuri să strângă
Pe fată s-o plângă
Şi să mi-o bocească
Să mi-o dăulească,
Şi să mi se poarte
Chiar precum se port
Oamenii la mort.
Singur Ionel,
Numai singur el
Să mi se prefacă
Că nu-i supărat,
Nu-i înnegurat,
Să umble râzând
Căci Ana auzând
Glumele pe rând,
Se va necăji;
Şi ea-l va urî,
Când va auzi,
Că de râs o poartă,
Măcar că ea-i moartă.

Fraţii şi cumnaţii,
Finii şi vecinii,
Dacă-mi obliciră
Ce vrea lelea Firă,
Mi se învoiră,
Căci almintirea, zău,
N-aveau încătrău.
Lelea Fira-apoi
Dusu-mi-s-a dus
Cu capul pe sus
Până la Ionel
Şi-a vorbit cu el,
Şi mi-l mai sucea
Şi mi-l amăgea
Nu ştiu ce-i spunea,
Destul că-l făcea
De mi se-nvoia
Să râdă de fată,
Măcar că ea-i moartă.

Şi-apoi veseloasă
Fira-ntoarnă-acasă
Şi precum râdea
Neîncetat glumea
Şi fetei zicea:
— "Draga mamei, fată,
Nu fi supărată,
Nu fi-nnegurată!
Căci am socotit,
Singură-am gândit,
Că n-am făcut bine
Ce-am făcut cu tine,
N-am umblat pe cale
Şi-n voile tale!
Dar de-acum te las
Să faci cum îţi place,
Fă dar ce vei face —
Placă-ţi Ionel,
Dacă-ţi place el!
Dar el totuşi nu-i
Chiar aşa cum spui
Şi el, cum văd bine,
Nu trage spre tine,
Căci te ocăreşte,
Te batjocoreşte.
Nu te mai voieşte."
Ana-ngălbenea
Şi din cap dădea;
Mă-sa iar zicea:
— "Dânsul, cum văd bine,
Nu trage spre tine,
Şi-apoi dacă vrei
Poţi proba o dată,
Draga mamei, fată:
Iat te fă tu moartă
Şi-ţi voi pune eu
Giolgi pe-obrazul tău
Şi-apoi se vor strânge
Rude şi te-or plânge
Ca pe morţi, căci ei
Moartă te-or gândi,
Şi-apoi va veni
Şi-al tău Ionel,
Iară dacă el
Plânge după tine,
Atuncea vezi bine,
Că el te iubeşte
De se prăpădeşte,
Însă dacă el
Nu va fi-ntristat,
Nice supărat,
Atunci nu te are
Dragă, cum îţi pare
Ţie, că te are!"
Ana-ntâi râdea,
Căci bine ştia,
Că de-ar muri ea,
Ionel ar plânge
Până ce s-ar stânge.
Dar Fira din greu
Îi zicea mereu:
Că Ionel glumeşte
Însă n-o iubeşte.

III

Anei nu-i plăcea
Mă-sa ce zicea,
Deci se tot gândea,
Moartă se făcea
Şi mi se punea
P-o laviţă lată
Mândru ridicată,
Iar Fira-i punea
La cap făclioare,
Făclii la picioare,
Giolgiul preste faţă,
Cruce peste braţă
Şi-apoi Fira mea
Prin casă plângea
Şi se dăulea
Şi ieşea p-afară
Şi-ntra-n casă iară
Tot cu jale-amară.

Clopote sunau,
Oameni s-adunau,
S-adunară finii
Şi-au venit vecinii,
S-adunară fraţii
Şi-au venit cumnaţii
Şi-au venit nepoţii
Supăraţi cu toţii;
Care cum venea
Prin casă plângea
Şi se dăulea.
Ana-i asculta,
Se cutremura
Şi mi se-nnora,
Căci vedea prin casă
Lacrimi cum se varsă
Şi-auzea p-afară
Bocete amare —
Şi biata copilă
Se umplea de milă
Şi era mai gata,
Era p-aci fata
Lumina s-o stângă,
Pânza să o-nfrângă,
S-arăte la lume,
Că nu-i moartă-anume,
S-arăte la ţară,
Că ea-i vie iară.
Dar pre când voia
Giolgiu-a sfâşia
Iată — vai de ea —
Ionel venea!

Fira veseloasă
Cât ce-l vede-n casă,
Prinde-a suspina,
Prinde-a lăcrima,
Prinde-n gura mare
Să geamă mai tare.
Însă cum plângea
Inima-i râdea:
Dinafară plânsul
La inimă râsul,
Pe limbă suspinul
Sub limbă veninul.
Ana tremura,
Fira cuvânta,
— "Vezi drăguţa ta?!
Doamne, Doamne, ea
Până ce trăia
Cât te mai iubea
Şi te mai dorea!
Şi mi-a spus anume,
Că nu-i trebe-n lume
Numai el şi el
Singur Ionel!
Iar când îi spuneam
Şi-n glumă ziceam,
Că mie nu-mi place
Cum vrea şi cum face,
Atunci biata fată
Umbla supărată
Şi plângea mereu
Suspinând din greu;
O, scumpa mea floare,
Raza mea din soare!
Ce-am făcut cu tine
Nu mai facă nime
Şi ce-am făcut eu,
Ierte-mi Dumnezeu!"
Atunci Ionel,
Dalbul feciorel,
De Fira-nvăţat
Mai întâi zâmbea,
Mai apoi râdea
Şi glumind grăia:
— "Multe se vorbiră,
Multe, lele Firă,
Dar adevărate
Nu-s în lume toate!
Auzit-am eu
Povestind mereu,
Că Ana mă place
Încât moartea-şi face
Şi că mă iubeşte
De se prăpădeşte!
Ci nu-i drept, căci ea
De mine fugea
Şi mă ocolea
Si nu-ngăduia
Să vorbesc cu ea!
Căci aşa zicea,
Că io-s sărac tare,
Om fără de stare —
Nu-i de casa mea
Şi eu nu-s de ea!..."
Ionel zicea
Însă cum zicea
El îngălbenea
Şi rău îi părea,
Că-a vorbit minciună,
N-a zis vorba bună,
Şi-i venea să zică,
Că n-a zis nimică
Precum trebuia,
Şi-i venea, venea
Lumini să le stângă,
Pânza să o frângă,
Feşnici să dumice,
P-Ana s-o ridice
S-o pună-n picioare
Şi apoi să joare
Că fata nu-i moartă
Făr Fira o poartă
De ocară-n ţară
Şi la sat de-ocară!
Şi să joare-apoi,
Că el cum vorbise
Fira-l amăgise.
Dar pre cât el sta
Şi se frământa,
Lelea Fira-l scoase
Greu plângând din casă.
Iar dacă se-ntoarse
Fira iar în casă,
Dusu-mi-s-a-ndată
La draga ei fată
Şi râdea, râdea
Şi din grai grăia:
— "Vezi! Drăguţul tău
Te-a vorbit de rău
Şi te ocărăşte!
Crezi că te iubeşte?"

Dar Ana tăcea,
Deci Fira mergea
Şi mi-o dezvălea,
Giolgiul ridicat-a,
Dar şi-acuma fata
Tot tăcea, tăcea,
Fira mi-o privea
Şi cum o privea,
Faţa-i înnegrea
Şi-mi înalbăstrea.
Albă se făcea;
Inima-i bătea,
Ochii-i se-nvârtea,
Creierii-i fierbea
Căci Fira privea:
Rugă albă ruptă,
Faţa fetei suptă —
Doi bujori tânjiţi,
Doi ochi veştejiţi, —
Două flori pălite,
Buze-nalbăstrite —
Cărunjea brumată
Ana, fata moartă!
Şi când mi-o vedea
Fira — vai de ea,
Jos pe loc cădea
Şi plângea, plângea
Cât de jale-amară
Inima să-i sară:
Iar după ce finii,
Fraţii şi vecinii
La dânsa-alergară
Şi mi-o ridicară,
Ea strângea în braţă
Trupul fără viaţă
Şi cu-amor gemea
Şi cu-amor zicea:
— "Bujorel, bujor,
Inimă de dor,
Scumpe bujorele,
Inimă cu jele,
Cât te-am iubit eu
Sufleţelul meu!
Te-am iubit pe tine
Mai mult ca pe mine,
Pentru-al tău noroc
Aş fi mers prin foc,
Aş fi mers în ţară
Şi din lume-afară!
Vai, de-aceea eu
Te-am sfădit mereu,
Ca să nu iubeşti
Pe cine voieşti —
Ci s-asculţi pe mine
Ca eu îţi vreu bine
Să te dau departe
Dupa om de carte;
O, de-ar fi să fie
Să fii iarăşi vie,
Cum te-aş asculta,
Pe braţ te-aş purta
Şi te-aş mărita
După placul tău...
Ierte-mi Dumnezeu!
Blăstămat să fie
Ceasul de urgie,
Care m-a-ndemnat
Să alerg prin sat
Şi s-alerg prin ţară
Pe la vrăjitori
Şi descântători!
Blăstămaţi să fie
Finii şi cumnaţii,
Cumetrii şi fraţii,
Că nu mă opriră,
Nu-mi desfătuiră
Vrajul de cu zori
Pentru ca să mori!"
Şi Fira, sărmana,
Plânge după Ana
Şi plângea, plângea,
Mâinile-şi frângea,
Căci aşa mult, biata,
Îşi iubise fata!

IV

Iar a treia zi
Clopotele grele
Răsunau cu jele
Şi preoţii cântau,
Oameni s-adunau,
Pe-Ana o-ngropau.
Fira supărată
Neagră şi sfărmată
Păşea-ncetinel
După sălăşel,
Iar pre lângă ea,
Ionel mergea
Negru şi sfărmat,
Ars de supărat.

Ei precum mergeau
Nimic nu ziceau
Nu se dăuleau
Căci nu mai puteau;
Iar când fuse-aproape
Pe moarta s-o-ngroape,
Fira mi se-ntinse
Şi de mână prinse
Pe bietul Ionel
Şi-a privit la el
Cu durere grea
Şi din greu gemea
Şi cu-amar zicea:

— "Blăstămat să fie
Pe veac de vecie
Blăstămat de nori,
De iarbă şi flori,
Blăstămat de lună
Şi de vreme bună,
Blăstămat de soare,
Blăstămat de mare,
De văzduh şi zare
Acel om, pe care
Mi-l împinge firea
Să strice iubirea
Cea nevinovată
De fecior şi fată;
Şi până-n vecie
Blăstămate fie
Mamele cari fac
Farmece de leac
Pentru dragosti rele;
Blăstămate-s ele,
Blăstămate fie —
Lumea să le ştie,
Să le ştie bine,
Cum mă şti' pe mine!"
Şi zicând aşa
Ea mi se pleca,
Ţărna-n mâini lua
Şi mi-o arunca
Preste fată-sa:
— "Dormi, draga mea fată,
Cum dormeai odată
Dulce legănată,
Dormi dar, şi mă iartă,
Iar tu, lonele,
Floarea zilei mele,
Tu, sufletul meu,
Dacă n-am ştiut eu
Să te preţuiesc
Până ce trăia
Scumpă fată-mea —
De-acuma voi şti,
Te voi preţui!
Tu vei fi al meu,
Căci aşa o vreu,
Să traieşti la mine,
Ca să-ţi fie bine.
Să-mi ţii loc de fiu
Până vei fi viu!"

Şi ea cum zicea,
Spre mormânt privea.
Lacrimi îi venea,
Dulce cuprindea
Pe Ionel, bietul, —
Şi-ncetul, cu-ncetul
Fruntea ea-şi pleca,
Fruntea-i asuda,
Lung îmi răsufla,
Nemişcată sta. —
Iară Ionel
O ţinea spre el,
O ţinea duios
Să nu cază jos —
Lung el mi-o ţinea,
Însă când privea,
lonel vedea,
Cum că-n braţ el poartă
Vai, pe Fira — moartă!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA