Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    George Coşbuc

    Dragostea păcurărească

       Sună coasta; turma-ncet
    Preste câmpuri face-şi calea;
    Latră câini de sună valea,
    Iar de-alături prin spinet
    Se iveşte,-alene vine
    Flăcău nalt cu pasuri line.

       S-opresc turmele-n izvor
    Şi din răcoroasa apă
    Ele-n vreme ce s-adapă,
    Păcuraru-n preajma lor
    Razimă-se de-un fag; şede
    Supărat, zdrobit se vede.

       Pe-a lui frunte nori s-adun
    Şi privirile-i curate
    De grei picuri par udate;
    El tresare: nu-i semn bun,
    Căci tot stă căzut pe gânduri
    Şi suspină-n dese rânduri.

       "Cum nu-i neamţul blăstămat,
    Căci se face, ce se face,
    Multor feciori nu dă pace
    Şi nici mie nu mi-a dat,
    Că m-a scos din sat afară
    Să mă ducă-n altă ţară!

       Vai, şi neamţul nu-i milos,
    Nu se uită şi nu cată
    De-i eşti frate, de-i eşti tată,
    Numai om să fii frumos;
    Te dezbracă şi te tunde
    Şi "cătană" te răspunde.

       Iar cătană... n-ar fi greu
    Şi plăcea-mi-ar, plăcea mie
    Să tot fiu în cătănie,
    Dac-aş fi-n pământul meu
    Să trăiesc, cum se trăieşte,
    Cum ştim noi, ardeleneşte!

       Dar te duc, ca să fii dus
    Şi să nu mai vii acasă,
    Căci cu anii nu te lasă
    Din porunci; şi-acolo nu-s
    Oameni cu inimă bună,
    Vorbe dulci măcar să-ţi spună!

       Vai, să merg în loc de chin,
    Unde n-am cu dor nici frate
    Şi nici om cu bunătate,
    Căci străinu-i tot străin:
    Tragi de moarte şi te vede,
    El te bate, nu te crede...

       Cât mi-a fost mie de drag
    Să mân oile, să pască,
    Caprele să rătăcească
    Prin pădurile de fag
    Şi din bucium câteodată
    Să cânt hora legănată!

       Să văd codrul plin de-areţi
    Şi cârlanii cum s-alungă;
    Iar în amurgit la strungă
    Să mulg laptele-n găleţi —
    Şi să-mi fac eu singur slujbă,
    Crestături făcând pe cujbă!

       Oh, şi-acum să dau de greu,
    Să mă ducă doru-n lume
    Şi să fiu silit anume,
    Ca să-mi las pământul meu;
    Să las fraţi, să las o mamă,
    Supărată-a bună seamă!

       Vai, să mă despart acum
    De berbeci şi miorele
    Şi de voi, dragile mele
    Oi, care-mi făcurăţi drum
    Prin senin, ca şi prin ploaie
    La livezi şi la zăvoaie.

       Să las lunca cea cu spini
    Şi să nu mai văd pe luncă
    Lătrând câinii cum s-aruncă
    Peste rât, când păcuini
    Înfricate de vreun tropot
    Fac să sune glas de clopot!

       Să las multe lucruri dragi;
    Eu să mă despart de stână,
    Să las sâlha cea bătrână,
    Să las codrul cel cu fagi,
    Să las crânguri, să las hucii,
    Şi poiana cu bulbucii!

       Să las văi, unde scobor
    Capete de curcubeie;
    Să las stanişti şi nedeie,
    Şi să schimb tăcerea lor
    Cu mult zgomot, multă larmă
    Din cetate şi căzarmă!

       Şi să las fluierul meu,
    Şi să nu mai cânt pe dânsul
    Doine vechi; îmi vine plânsul,
    Când ştiu bine, cum că eu
    Am s-apuc în loc de fluier
    Puşca cea cu rece şuier!

       Oh, şi-apoi... atâta dor,
    După doi ochi de mărgele,
    Dup-un struţ de viorele,
    Strâns lipit de sânişor! —
    Doamne, Doamne, cu ce soarte
    Tu mă dai de viu la moarte!

       Ştiu eu că la străini sânt
    Câte lucruri de minune,
    Câte nu se mai pot spune
    Şi n-au seamăn pe pământ:
    Turnuri mari până la stele,
    De te pierzi privind la ele!

       Şi pe-acolo-s numai mări,
    Şi corăbii şi ostroave,
    Potcoviţi cai cu potcoave
    De argint; şi-n alte ţări
    Umblă cel din urmă faur,
    Îmbrăcat în strai de aur!

       Şi spun cum că poţi vedea
    Alte lumi, şi-acolo, Doamne!
    Într-un an sunt două toamne
    Şi nu cade iarna grea;
    Ba mai spun că este-o ţară,
    Unde-i de-a pururea vară!

       Poate fi, căci ce folos!
    Pentru mine, ard-o focul,
    Ard-o, chiar să fie locul
    Cum e raiul de frumos!
    Nu vreau ţări de fală pline,
    Lase-mă p-aci pe mine!

       Căci p-aicea m-am dedat
    Cu vremi grele, cu vremi bune
    Şi cu ploi şi cu furtune
    Şi cu cer înnegurat:
    Eu ştiu munţii, dar mai bine
    Mă ştiu ei întregi pe mine!

       De pe-aceste locuri eu,
    Nu m-aş duce niciodată,
    Căci în ţară-nstrăinată
    Ştiu că plânge-voi mereu;
    Vai, putea-voi trăi oare
    Fără miei, fără mioare?

       Tot cu dorul eu să fiu?
    Tot cu jale fără seamă
    Şi de tată şi de mamă
    Eu nimica să nu ştiu?
    De părinţi, de fraţi, sărmanii,
    Să port dor, sa-l port cu anii?

       Vai, şi-n sate până când
    Hori de brâu se vor întinde
    Şi cu fete se vor prinde
    Veselii flăcăi jucând,
    Singur eu în altă ţară
    Să mă lupt cu jale-amară?

       Şi la clacă şi la nunţi
    Şi la glume-n şezătoare
    Numai eu să nu fiu oare?
    Şi pe coamele de munţi
    Să facă ce-or vrea păstorii,
    Eu s-ascult ce zic maiorii?

       Oh, şi-apoi să fiu închis,
    Între ziduri de cetate,
    Unde soarele străbate
    Numai rar şi ca prin vis —
    Şi să plâng cu lacrămi crunte,
    Largul meu, ce-aveam la munte?

       Ţări străine! Mult amar,
    Mult amar de cine-şi lasă
    Mamă şi fraţi buni acasă!
    Vai, şi mie-aşa-mi lăsar'
    Sorţile, ca să am parte
    De trai greu şi-n ţări departe!

       Scrisu-mi-e cum să petrec!
    Să vă las câmpii iubite,
    Oi de mine păstorite
    Să vă las, căci mâine plec! —
    Oare după ani de jele
    Iar veţi fi voi ale mele?

       Renturna-voi oare când?
    Prin poiana "de la Cruce"
    Mai putea-mă-voi eu duce,
    Mai putea-voi eu, lătrând
    Şi pitit dup-o movilă,
    Să-nspăimânt câte-o copilă?

       Mai trăi-voi primăveri
    Să-mi văd turmele şi câinii?
    Şi cu baciu-n preajma stânii
    Mai cerca-ne-om în puteri,
    Spre-a vădi care-i mai harnic
    De pus caşii pe comarnic?

       Şi de-acum în sărbători,
    Părăsindu-mi mieluşeaua,
    Mai juca-voi arcăneaua?
    Şi de-acum în şezători
    Voi mai fi să fiu pe lume,
    Fetele să-mi pună nume? —

       Nu ştiu cum am să trăiesc
    Colo-n ţările străine,
    Însă ştiu atâta bine
    Că-n dor am să mă topesc,
    Şi-n veci nu-mi va bate vântul
    Să-mi mai văd din nou pământul!

       Ştiu eu, că de-acum mai mult
    N-am să văd câmpii cu soare,
    N-am să păstoresc mioare,
    Glas de clopot n-am s-ascult.
    Şi vătui pe coasta lată
    N-am să mân eu niciodată!

       N-am să văd preste răzor
    Mai mult mieii cum aleargă,
    Nici miori pe lunca largă.
    Nici înterţii la izvor;
    N-am să văd de-acuma iezii
    Pe la marginea livezii!

       Şi pe coasta cu hemei
    Nu mă va mai duce dorul,
    Ca să tai eu cu toporul
    Din fag frunza, pentru miei;
    Şi-n poiana "de la Cruce"
    Veci de veci nu m-oi mai duce!"




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA