Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    George Coşbuc

    Ideal

    I

    Venise fata de-mpărat
    Cu alte fete pe-nserat
    S-aducă apă din izvor —
    Din zări un tânăr călător,
    Sosind pe-acolo, s-a rugat
    Să bea din cana lor.

    Iar fata de-mpărat i-a dus
    Cofiţa ei; şi când i-a spus
    Flăcăul cel dintâi cuvânt,
    Ea să uită speriată-n vânt,
    Şi ca certat-apoi şi-a pus
    Privirile-n pământ.

    — "Aş vrea, ca şi la-ntorsul meu,
    Să fii aici să-mi dai să beu — "
    Iar ea, tot nemişcată stând
    Cu ochii-n jos, şi tremurând
    De lupta ei, târziu şi greu
    Rosti sfioasă: — "Când?"

    — "Şi mâine poate... Mai târziu...
    Ori peste-un an! Nici eu nu ştiu.
    Sunt fiu de crai. Cărarea mea
    Pe-aici va fi... Ne vom vedea:
    De-acum iubitul tău să fiu,
    Iar tu iubita mea."

    Apoi plecă în grabnic pas...
    Avea atâta dor în glas!
    Era voinic şi tinerel,
    Înalt şi tras ca prin inel:
    De-atunci şi ochii i-au rămas
    Şi inima la el.

    II

    Şi fata de-mpărat veni
    Şi-a doua zi, şi-a treia zi,
    Şi-n toate zilele pe rând,
    Încete clipe numărând,
    Tot aştepta doar o veni
    Flăcăul mai curând.

    Grăbitul soare scăpăta,
    Şi fata tot acolo sta;
    Şi noaptea umedă din văi
    Venea pe-ntunecate căi;
    Târziu în noapte-abia pleca
    Şi fata la ai săi.

    "O fi bolnav! O fi murit!
    O, Doamne, el ar fi venit
    De-atâta timp! mai ştiu şi eu!"
    Şi doru-i plângător mereu
    Creştea de presimţiri hrănit,
    Din ce în ce mai greu.

    Trecu şi vara, şi trecu
    Şi toamna, şi pe văi căzu
    Zăpada iernii, şi-apoi iar
    Sosi-nfloritul Cireşar —
    Dar nici acum voinicul nu,
    Doritul ei drumar!

    — "Dar totuşi, azi el va veni...
    Nici azi nu vine... unde-o fi?
    Dar mâine va veni! Ştiu eu,
    Că-mi spune inima! Şi-al meu,
    Al meu de-acum în veci va fi;
    Ce bun e Dumnezeu!

    Tu, vânt de seară,-n calea ta
    Nu l-ai văzut venind cumva?
    Şi nici tu, nor, nu l-ai văzut
    Prin multe lumi câte-ai trecut?
    Să-i spui, te rog, de-l vei afla
    Că-l plâng şi că-l sărut!

    Să-i spui că florile din strat
    Le ud şi cresc mai răvărsat,
    Dar florile-pe-obrazul meu
    Pălesc, că prea le ud mereu;
    Şi câte-amaruri am răbdat
    Ştiu, biata, numai eu!

    Că pentru dânsul, că-l iubesc,
    Părinţii-n drum mă ocolesc
    Şi m-au gonit din casa lor;
    Că toţi ai mei azi nu mă vor!
    Sânt singură, pe căi trăiesc,
    Sunt singură, şi mor!"

    Treceau drumeţi pe lângă ea,
    Şoptind, dar fata nu-i vedea.
    Treceau şi zilele zburând,
    Treceau şi luni, treceau pe rând,
    Treceau şi ani, ei nu-i trecea
    Răbdarea, aşteptând.

    III

    Auzi! ca valuri după val
    Năvalnic tropotit de cal!
    Şi sună văile-ndrăzneţ,
    O, ăsta e voinic drumeţ!
    Şi-n zarea lunei vezi pe mal
    Un tânăr călăreţ?

    — "Ochi dragi, de-atâta timp pustii!
    Mi-ai zis plecând: aici să fii,
    Şi-aici, aici tu mă găseşti!
    Dar uite, obosit ce eşti!
    Ştiam eu doar că ai să vii
    Ştiam că mă iubeşti!

    Dar ah, cât m-ai lăsat s-aştept!
    Dar unde-ai fost? O, spune drept!
    De-acum tu nu vei mai pleca,
    Să-ţi laşi plângând iubita ta:
    O, vino, strânge-mă la piept...
    Ce bine mi-e aşa!

    Şi nu mă-ntrebi, ce plâns nebun
    Am plâns de-atunci? O, cum s-adun
    În vorbe-atâta gând pribeag,
    Şi cum să-ncep... O, dă-mi toiag!
    O, cât eşti de frumos şi bun
    Şi cât îmi eşti de drag!"

    Dar n-a venit!... Şi ea cu zor
    Oprea din drum pe călător,
    Râzând cu hohot îi spunea
    Povestea ei; apoi plângea:
    Ei l-au văzut, dar ei nu vor
    Să-i spuie ce făcea?

    Pe unde-i el? Nu s-a gătit
    De-ajuns acum pentru nuntit?
    O, nu! Pentr-un alai domnesc
    Atâtea lucruri trebuiesc
    Şi-atâta vreme! N-a venit
    Că-i tânăr şi-l gătesc!

    IV

    Pe-atunci erau vlăstari în lunci
    Copacii de-azi, şi tineri prunci
    Erau bărbaţii. Colo-n sat
    Copile mici; ea le-a purtat
    Pe braţe, şi e mult de-atunci,
    De mult s-au măritat!

    Acum pe cârje să proptea!
    N-avea puteri, şi tot venea.
    — "Pe aici, pe-aici, e drumul lui...
    E noapte-acum... ba încă nu-i...
    L-am aşteptat: atât aş vrea
    Să pot de-acum să-i spui!"

    Dar într-o seară ea simţi
    Că azi e cea din urmă zi:
    Ori vine azi de undeva
    Iubitul ei şi-o va lua,
    Ori dacă nu, când va veni
    El n-o va mai afla.

    Şi n-a venit! Nici n-a-ncercat
    Să se ridice de-unde-a stat
    Sărmana, căci de-ajuns simţea
    Că-n veci de-acum nu va putea
    Să plece, nu, şi nemişcat
    Sta frântă, şi murea.

    Veni atunci din răsărit,
    Pe drum o babă. S-a oprit,
    Căci auzise la izvor
    Gemut ca de creştini când mor
    Şi capul fetei l-a proptit
    În poala ei uşor.

    — "De jale plâng... Nu pot să-nec
    Amarul gând că, iată, plec
    Şi n-am putut să-l văd măcar
    O dată! Ah, e gând amar!
    Dar sus, în lumea-n care trec,
    Al meu va fi el iar!"

    Iar sfânta Vineri o privea
    Cu milă, — "Uite! zise ea —
    Un veac de om tu aşteptând
    Robit-ai fost de-un singur gând —
    De-ai fi ştiut tu, draga mea,
    Acestea mai curând!

    El şi-a uitat de ochii tăi!
    De mult s-a-ntors pe alte căi,
    Căci lui menire i s-a dat —
    S-a-ntors de mult şi s-a-nsurat;
    Flăcăii lui au alţi flăcăi:
    E Negură-mpărat."

    A fost un gemet întreit
    Din totul inimii pornit
    Şi-apoi o linişte de veci!
    — "Din lumea asta într-alta treci.
    Şi nici nu ştii, tu, om trudit,
    Ce-i lumea-n care pleci!."

    Şi sfânta Vineri s-a plecat
    Spre moart-apoi, i-a sărutat
    Închişii ochi: — "Te depărtezi
    Cu dragul gând, că ai să-l vezi!
    Oh, omule, eşti înşelat
    În toate câte crezi!

    A ta e mergerea mereu
    Spre ţintă — drum îngust şi greu —
    Dar ţinta niciodată nu-i
    A ta! Şi-n gând tu tot ce-ţi pui
    E numai vis, căci Dumnezeu
    Te poartă-n voia Lui!"




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA