Editura Global Info / Literatură

George Coşbuc

Nebuna

Voi o vedeţi fugind prin sat,
   Cu zdrenţele şiroi,
Desculţă-n ger, cu ochii supţi
   De cine râdeţi voi?
Şi după dânsa curioşi,
   De ce fugiţi în roi?

Ce fel de rău v-a făcut ea
   De-i faceţi rău? Scuipând
În urma ei, o huiduiţi
   Când iese-n drum, şi când
Vă vine-n prag flămândă, voi
   O bateţi înjurând.

Îi ştiţi povestea ei? De-o ştiţi,
   Ce mult vă cred mişei.
Dar nu! Atunci aţi fi miloşi,
   Cu dânsa, dragii mei,
Veniţi dar, vreau azi să vă spun
   Povestea vieţii ei.

Pe deal, în revărsat de zori,
   Un bucium repetat
Da sunet, şi lătrau zăvozi;
   Bărbat lângă bărbat
Ieşea din văi, suia pe culmi
   Cu groful la vânat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg
   Cu sila-n codru dus,
Pe placul unui domn nebun!
   Şi sus şi tot mai sus
Treceau, purtând în ochi grăbiţi
   Un cerb pe goană pus.

Şi şir de şir gonaci stăteau
   În umbră de copaci,
Şi contele pe-un tânăr cal
   Da frâu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
   A prins p-un biet gonaci!

Arama potcovită,-n piept
   Un larg mormânt făcu,
Au stat iobagii marmor toţi,
   Dar Arpad groful nu:
Zburând pe cal privea-napoi
   Cu râsete, huhu!

Luptându-se cu moartea, el
   În pat se zvârcolea,
Şi biata mă-sa! Vezi-o azi
   Cum plânge-n hohot ea?
Acelaşi plâns, pe care-atunci
   Sărmana îl plângea.

Sărmana! şi vă bateţi joc
   De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
   S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o ştiţi
   De râs obştesc pe drum?

Oh, leacul! unde-i? Din pământ,
   Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
   De mult bolnăvicios,
Zăcea şi el, puteai de slab
   Să-i numeri os de os.

Pe laiţ fecior, părinte-n pat,
   Pe răni al cârpei nod,
Şi-n vatră focul stâns de mult
   Şi nu-i porumb în pod:
Trei zile, iar a patra zi
   Doi morţi sub un prohod!

Iar azi când se trezeşte-n ea
   Nelimpedele gând
Al morţii lor, ce râs aflaţi
   În plânsul ei? Urlând
Morţeşte, biata, iat-o iar,
   De zid cu fruntea dând

Şi vezi cum face gesturi ea,
   Aşa precum în joc,
Dezmierzi copii? Cum râde ea,
   Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămând:
   Şi-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!
   În uşa tinzii-n prag,
O dezmierda ea nopţi întregi
   Ca un odor pribeag,
Ea singură i-a mai rămas
   Din tot ce-avuse drag.

Privindu-şi fata, îi părea
   Şi traiul mai domol.
Frumoasă, ca un sfânt potir
   P-al schitului pristol,
Şi harnică, din ceas în ceas
   Umplând al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei
   S-abate un argat:
— "Vrea domnul o cămaşă-n flori
   Cu portul de la sat —
Tu, Sando, coşi cea mai isteţ,
   Să mergi dar la palat!"

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
   De parimi păgâneşti.
— "De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?
   Turbatule ce eşti!"
Şi capul ea şi l-a zdrobit
   De drugii din fereşti.

A fost prea mult! Când i-au adus
   Pe Sanda doi argaţi,
Ea n-a mai plâns, a stat ca stan'
   Cu pumnii ridicaţi,
Cu gura plină de blăstăm,
   Cu ochii îngheţaţi.

Eşti om nebun, când vrei să porţi
   Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfânt! Căci cei tari pot
   Sili pe slabi la rău.
Şi domnii sunt d-aceea tari,
   Căci râd de Dăumneîzeu!

Şi-aici i-a izbucnit din ochi
   Plânsoarea bob de bob,
Şi jos, săcată de simţiri,
   Căzu ea toată zdrob.
Domn groful, domn şi Dăumneîzeu,
   Ei ambii râd de rob.

Şi noi? Să râdem înjurând
   Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganţi în drept
   Şi-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mâini sa pălmuieşti
   Pe domni ca pe mişei!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA