Editura Global Info / Literatură

George Coşbuc

Pământul uitării

Acesta-i un cântec de bard ostenit,
   De bard din pământul uitării.
Strămoşii-mi acolo pe stâlpi de granit
Cu albe portaluri un templu-au clădit
   De marmură-n marginea mării.

"Să-l aibă nepoţii prin veacuri de-acum
   Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!"
Dar mută veni nepăsarea pe-un drum,
Iar pe-altul stârni-necătoru-i samum
   Atotucigaşa hulire.

Azi templu-i ruină; prin curţile lui
   Culcuşuri îşi caută cerbii,
Prin mândrele ganguri scot viezurii pui,
Se joacă pe lespezi de-altare-ale lui
   Şopârle tăcute-ale ierbii.

Cu galbene oase-ale moşilor mei
   S-amestecă-n praful cărării
Strivite statui ale marilor zei.
Azi râdeţi, şi vai, cum veţi plânge, o, mişei,
   Cu hohot la ziua-nfruntării!

Dar noaptea din frântele marmuri răsar
   Luciri ca de fulger, şi şoapte:
Stau jalnicii zei la ruine, şi par
Cuprinşi de mânie şi galbeni de-amar
   Şi zboară cu vaiuri prin noapte.

Şi iese-al lor bard şi s-aşează plângând
   Pe-o piatră sub zidul de-afară,
Şi cântă şi plânge, ghitara bătând,
Iar alba lui barbă ca râul curgând
   Se-mprăştie peste ghitară.

"Prin lanuri obsiga şi sterpul odos
   Şi-n pieptul lor inimi nebune!
Batjocura-i astăzi al nostru prinos.
Ei uită, voind, cu ce trudă i-am scos
   Din jalnica morţii genune!

Ascultă proroci ai minciunii, şi plini
   De-al lor o nebună-nvrăjbire,
Le-alunecă gândul spre zeii străini,
Fac neamului nostru cunună de spini:
   Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!"

Eu nu mă voi plânge nepoţilor tăi,
   Pământule sfinte-al uitării!
Desfă-te tu singur şi-nghite pe răi,
Căci iată-i pe toate gătitele căi
   Răsar conjuraţii pierzării!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA