Editura Global Info / Literatură

George Coşbuc

Pe pământul turcului

Nu era în sat nevastă, ca frumoasa Veronica:
Tânără şi vorbăreaţă, silitoare ca furnica,
Din neam bun, cu zestre multă; tinerel bărbat avea
Şi cu el în armonie şi-nţelegere trăia.
Constantin era din fire blând şi pacinic pe tot locul:
Om cu gânduri; ura foarte strugurii, pipa şi jocul,
Dar era cap de ispravă, cântăreţ şi se credea
Fericit, ştiind prea bine, că nevastă-sa-l iubea —
Şi din astă cauză dânsul nu ştia decât să tacă,
Iar nevasta-i putea face orişice voia să facă.
Într-o toamnă-au ieşit ambii la holdă, la secerat.
Lanul era chiar pe lângă drumul ţării aşezat!
Deci mirare nu-i că ochii nevestei din când în când
Rătăceau pe drum, să vază cine naiba-o fi trecând.
— "Tu bărbate!... Vai de mine! of, priveşte cine trece! —
Lasă snopul în năpaste, seca-i-ar viaţa să-i sece!"
Constantin ridică ochii. Un flăcău tânăr trecea,
Nalt ca fagul, lat în spate. — "Eşti nebună, draga mea!"
Zise Constantin. — "Ce vorbă?! Eu, nebună! O, bărbate!
Un voinic frumos, ca ăsta, nu găseşti în şepte sate;
Vezi cât de-ndesat păşeşte şi cât e de subţirel?
Să-l sorbi într-un picur de-apă şi să fugi flămând cu el!
Mult e tânăr! Ca o fragă! şi se vede de-omenie!
Cât e de frumos!... Bărbate, ce gândeşti, de und să fie?"
Constantin vorbeşte-n glumă: — "Eu-l cunosc destul de bine!
Cum? Tu nu ştii unde merge; nu ştii tu de unde vine?!"
Nevasta e în uimire: — "D-apoi eu n-am cum să ştiu;
De-l cunosc, bată-mă dragul şi-a minunilor să fiu!"
Cam râzând el mai adaugă: — "Nu-l cunoşti? Destul de rău!
E drumar şi doarme noaptea chiar în pod la noi." — "Ba zău,
Chiar în podul nostru doarme?" Veronica iar întreabă,
— "Dar la noapte?" — "Tot acolo", răspunde bărbatu-n grabă.

Ambii tac. Nevasta-ncepe planuri tainice: "O drace!
El doarme la noi şi asta n-am ştiut-o! Cum aş face,
Ca să mă-ntâlnesc cu dânsul! Nu ştiu ce plan aş afla!...
A! te-am prins, măi Constantine!" Ea gândea; el şuiera.
— "Vai, bărbate, rău mă doare mijlocul! Bat-o s-o bată
Holdă, căci m-apucă junghiuri stând aici mereu plecată!
Arde-mi capul şi obrajii, pare că-s pusă pe foc!
Vai de mine şi de mine, nu pot secera deloc!"
Şi suspină şi se plânge şi se vaietă nevasta:
— "Doamne, de când sunt pe lume n-am păţit una ca asta!"
Începând să verse lacrimi, geme şi oftă din greu,
Tânguindu-se amarnic, că nu poate sta de rău.
În sfârşit: — "Oh, bărbăţele, nu pot sta — mă duc acasă,
Căci durerea mă topeşte şi junghiul nu mă mai lasă!
Doar va şti cumătra Floare ceva leac! — mă duc la ea!"
Constantin cu jale multă la Veronica privea:
— "Du-te, scumpa mea, dar du-te! Numai să nu fii beteagă!
Căci tu eşti aşa de bună şi atâta-mi eşti de dragă!
Du-te dar!" Biata nevastă, suspinând printre fiori,
N-aşteptă să-i spună popa predica de două ori,
Ci se-mbrobodeşte bine şi prin vaiete porneşte:
Face-un pas şi stă şi iarăşi face-un pas şi iar s-opreşte,
Tot aşa pân ce-ncorda după-un deal. Acu-i de ea!
Se ducea ca vântuită, căci bărbatul n-o vedea.
Constantin, cum zic, la holdă a rămas. Nevestei sale
I-a spus cum că nu-şi va face atâta necaz şi cale
Să mai meargă — peste noapte — ci va rămâne la câmp:
Căci e cam departe holda, pierzi pe drum atâta timp.
Ei! această hotărâre a lui Constantin era
Bună pentru Veronica; de minune îi venea;
"Doamne, mulţumescu-ţi, Doamne! Cât e de frumos şi bine,
Că mi-e cam prostuţ bărbatul şi acasă nu mai vine!
El crede că io-s bolnavă, ba încă bolnavă rău —
Bată-l crucea ca pe dracul, căci, vai, mult e nătărău!
Ce socoţi? Voi merge-acasă, am să fac plăcinte bune,
Mai frig şi-o găină grasă, am s-aduc vinars de prune
Şi-apoi o să chem în casă pe voinicul din podeţ...
Vai de mine, mult plăteşte un om harnic şi isteţ!"
Astfel povestea nevasta singură pe drum mergând
Şi păşea ca opt de tare,
Iar acasă ajungând
Face foc, plăcinte coace şi vinars din crâcimă-aduce:
Nu ştia în graba-i mare de ce naiba să s-apuce!
Vesel râde, ba se-nschimbă în haine sărbătoreşti:
Nu e oare-o sărbătoare c-un voinic să te-ntâlneşti?
Scurt grăind: le face toate cum fac oamenii isteţi.
După ce-nserează bine, pune scara la podeţ
Şi se urcă-ncet pe scară. Aoleo! De altă dată
Nu s-ar fi suit nevasta în podeţ nice legată,
Dar acum suie de zboară. Mamă, mămulica mea!
Iute-ncepe ca să caute, prin podeţ. Cum mai zâmbea
Şi cerca şi ici şi colo până-n urmă se bufneşte
De-un om. Ca trăsnită sare şi-n sân repede scuipeşte:
Sfinte Iacob şi Procopi! Mare mucenic Trofim
Şi toţi sfinţii din biserici, pe cari îi blagoslovim!
Sfinte Filip cu ceaslovul, sfinte arhanghel Gavrilă,
Tălălău, Maxim, Păncrate, Avacum şi Ezechilă!
Cuvioasă Paraschivă, sfinţi apostoli, mucenici!
Cruce-n frunte, frunte-n cruce, că-i Ucigă-l crucea-aici!
Piei! Satană! fugi în codri! fugi în pietri! piară-ţi glasul!...
Atâte şi mai pe-atâte vorbe goale-au răsărit
Pe buzele Veronichăi. Diavolul, cel pitulit,
Murmură şi plin de teamă zice: — "Iartă, jupâneasă,
Io-s drumar, mă culc aice, căci mi-e greu să viu în casă!"
Cu mânie prefăcută strigă dânsa: — "Ce drumar?
Doar drumaru-n pod nu doarme? Hoţ şi lotru şi tălhar!
Că m-am spăriat de tine de-am răcit până la glezne,
Batăr că eu n-am năravul să mă spariu aşa lesne!"
El se roagă plin de milă; ea pe-ncetişor devine
Tot mai blândă, mai domoală, până ce-i vorbeşte-n fine:
— "D-apoi, bade, vino-n casă, căci vezi cum e frig aci!"
Străinul încet răspunde: — "Aş veni, cum n-aş veni,
Dar vă cad spre greutate: nu s-a mânia bărbatul?"
— "Nu, bădiţă! Nu-i acasă. N-ar mai fi să calce satul!
Vină-n casă fără teamă, că-i un mut şi-un nătărău:
Cel mai nătărău din ţară şi lumea lui Dumnezeu!"
Dar străinul nu voieşte din podeţ să se coboare
Nice pentru lumea toată. — "Vai, nătâng eşti, bădişoare!
Vină deci! Vei mânca ceva, am plăcinte, şi vei be!"
— "Nu cobor, nu, chiar un munte de plăcinte de-ai ave!"
— "Dar de-aduc aci vro două, vei mânca?" Străinu-n fine:
— "De-i aduce, bine-i face, dacă nu, iar va fi bine!"
Pe loc Veronica pleacă şi s-arunca, dragii mei,
Pe fuştei, sărind degrabă câte patru-cinci fuştei;
Zboară,-aleargă şi se duce, ca de duhul rău purtată,
Şi se-ntoarce-n câtă vreme baţi cu fălcile o dată. —
Omul meu o ia vulpeşte, şi a sale-mbucături,
S-ajungea una pe alta pe grumazi, prin călcături.
Mai la capăt zice dânsul: — "Mi-aş lua două plăcinte,
Care-au mai rămas, în traistă, vreu să am ceva merinde,
Căci plec mâine dimineaţă." — "Mâine seară unde-i fi?"
Îl întreabă Veronica. — "Dar eu nu ştiu, poate aci!"
Dis-de-dimineaţă pleacă cel voinic la drum. În fine
Se făcu ziuă şi timpul prânzului cel mare vine.
Veronica-şi ia coşarca: pune borş şi-un mălai rău
Şi-apoi pleacă, ca să ducă de prânz la bărbatul său.
Când a fost de holdă-aproape, se cârligă de spinare,
Prinde-a geme, scapă lacrimi, blăstămând în gură mare
Toate boalele din lume. — "Vai, bărbate, stau să mor!
Am dureri de cap, am junghiuri, toate oasele mă dor!
Mă dor ochii şi grumazii: tusă, trochnă şi lingoare,
Lângă ele, friguri, junghiuri de la cap pân la picioare!
Numai Dumnezeu mă ştie cum trăiesc, ca vai de mine!
Ah, vezi cât sunt de pierită? Nu mă vezi tu, Constantine?
Nici n-am fost în stare măcar de mâncare să îţi fac,
Căci de ieri, de pe-astă vreme, mă tot vaiet, plâng şi zac!"
Constantin cu jale multă, blând, îi zice: — "Văd, iubită,
Că eşti galbenă ca ceara şi ca floarea de pierită:
Dar te du acasă, dragă, şi te culcă, nu lucra!"
Ea se-ntinde şi-l cuprinde şi-apoi prinde-a-l săruta:
— "Bun eşti tu, bun, Constantine, ah, cum te iubesc pe tine!
Şi-i aşa că eu ţi-s dragă? Drag îmi eşti tu, Constantine —
Dar deseară, bărbăţele, vei veni acasă?" — "Nu!"
Şi nevasta pintre lacrimi murmura: "Vai, prost eşti tu!"
Ce să mai spun? Veronica merge-acasă, face iară
Foc, plăcinte şi friptură, precum a făcut aseară.
Străinul drumar bea, mâncă, însă e posomorât,
Nu vorbeşte, deci nevasta l-a-ntrebat numaidecât:
— "Eşti bolnav doară, bădiţă, ori eşti supărat pe mine?"
Străinul suspină, geme: — "Supărat? De ce pe tine?...
Draga mea, spune-mi cu dreptul, place-ţi ţie Constantin?"
Veronica râde dulce, bate-n pălmi şi scuipă-n sân:
— "Vai, mănânce-l vârcolacii şi l-ar bate nouă stele,
Bată-l praporul şi crucea şi blăstămul maicei mele!
De poznit el n-are capăt şi ca dânsul nu găseşti
Mai năprui, mai rău la gură, prin trei ţări împărăteşti!
Sfada-n gură-i când se culcă şi cu ea-n gură se scoală:
Murmură şi mi se-nhoalbă, de stă să mă bage-n boală!
Tot la cleşte-i scapă ochii, la cociorbă, la corbaci,
Cât de spaimă intră-n mine şaptezeci de mii de draci!
De-i fac zamă se răsteşte, dând vina că nu-i sărată;
De-i pun sare el înjură, că-i zama slatină toată!
De fac foc, el toarnă apă preste el; de merg în sat,
Mă pândeşte pe tot locul, nu vorbesc cu vrun bărbat.
De-aduc apă, el o varsă ori o toarnă preste mine:
Pentru el nimica-n lume nu-i făcut cum se cuvine!
Pune-mi nume de ocară, şi mă face "pui de drac"
Şi într-adevăr, bădiţă, şti-mă Domnul ce să fac!
lo-s o mută şi-o tândală şi dorm ziua pe picioare,
Că mă vaiet ziua-ntreagă! E cuminte dânsul oare?
Io-s o leneşă, nu mătur, vasele-n veci nu le spăl;
Io-mi ţin ibovnici anume şi-l batjocoresc şi-nşel.
Că mi-e pânza nebilită şi ţăsută-n lătunoi;
Că n-am torturi, că n-am gheme, că n-am ragilă; apoi,
Că-mi stau fusele prin poduri de trei ani nerăschirate;
Nu ştiu ţese, nu ştiu coase, cu suveica nu ştiu bate;
Că nu iau acul în mână, să-i prind cămaşa măcar,
Că stau toată ziua-n casă, şi nu ies deloc pe-afar
Să port grije ca găzdoaie, ba de gâşte, ba de raţă,
Ba de uliul le mănânce! Ba îmi spune verde-n faţă,
Că-mi fac sărbători anume şi nu lucru niciodată:
Vinerea, că-i sfânta Vineri; lunea, că nu mi s-arată;
Cine lucră-n zi de miercuri, îl mănâncă lupii; iar,
Marţi deseară e Marţolea; joia-i a lui Han-tătar!
Sâmbăta-ntreagă mă pieptăn. Apoi, bată-le norocul!
Alte sărbători am Focă şi Dochie cu cojocul,
Alexie, Dric de iarnă, Miercurea de la miez-post,
Sfântul Urs, sfântă Lupoaică: apoi nu-i bărbatul prost?
Şi-mi tot spune, şi-mi tot cântă şi-mi tot bate zăpistracul,
Iar eu tac, de nu tac Doamne minteni mă-ntâlnesc cu dracul!
Că, vai, multe boale-n lume ni-a dat sfântul Dumnezeu,
Dar nu-i boală cu primejdii ca bărbatul nătărău!"
Străinul râdea cu dulce ascultând pe Veronica
Şi cât a ţinut elogiul n-a borborosit nimica.
— "Aşadar, ţie nu-ţi place Constantin? — "Nu-i de vorbit!"
— "Atunci, dragă Veronică, ştire-ai tu ce-am socotit?
Eu ţi-s drag şi tu mi-eşti dragă, astfel n-ar fi cu bănat!
Tu să-ţi strângi hainele tale şi să fugi de la bărbat!
Constantin rămână-n pace, bată-se măcar de scară,
Căci noi mâine dimineaţă o să fim în altă ţară,
Unde nu-i nici răutate şi nici o nevoie nu-i:
Auzit-ai tu vrodată de «Pământul turcului»?!"
Hop, copilă! Veronica nu-şi dă timp de cugetare,
Ci cu multă bucurie râde lung şi-n gura mare:
— "O! mă duc, mă duc, bădiţă, cu tine şi-n iad mă duc!"
Şi-apoi râde şi iar râde şi se face toată huc.
Ambii se cobor în casă. — "Să aprindem dar lumina,
Să ni se zarească-n casă!" — "N-o aprinde, bat-o vina,
Căci se poate prin fereastră să ne vadă cineva!
Caută-n grabă tot ce-ţi trebe, poartă-te dar şi nu sta!"
Şi nevasta caută haine şi-ntr-un sac afund le bagă,
Caută perini, cergi şi ţoale şi le pune-ntr-o desagă.
— "Ici am perini de la mama, ici năfrămi le-am cumpărat
De la jidov, eu anume n-am nimic de la bărbat.
Nouă zadii, trei alese toate-n păr de Cătălina,
Am un şurţ bat-o nevoia! nu mi l-a adus vecina,
De când i l-am dat la claca! De la soacra eu n-am ţol;
Ţolul meu e de la mama, deci rămână patul gol!
Eu strâng tot, nu las nimica!" — "Strânge dar şi nu vorbi!
Dar ia ceva de merinde, că asta mai bună-a fi!"
După ce s-au pus la cale, cel străin mai zice: — "Na,
Cu degraba eram gata să uităm aici ceva...
Pe la noi sunt cam puţine mori, acolo nu se poate
Să macini mălai, iubito, făr cu mare greutate.
Dar cum văd se află-n tindă o morişcă: n-ar fi rău
S-o luăm cu noi! În urmă vom pleca cu Dumnezeu!"
Şi nevasta pune-n spate cea desagă cu vestminte
Şi cu piatra de morişcă; străinul pleacă-nainte,
Duce traista cu mâncare: el mergea cam tărişor,
Neavând povară-n spate, putea merge pe uşor,
Iar nevasta păşea-n silă: se-ndoiau genunchii ei,
Răsufla ca-n oara morţii, căci desagii erau grei.
— "Vino, dragă, numai vino!" — "Ah, cât pot, iubite, vin,
Dar te duci, te duci prea tare!" şi vicleanul de străin
O tot duce preste dealuri, dar o poartă tot cu fuga;
Ea se roagă să mai steie, dar nu i s-ascultă ruga.
— "Vino, dragă, păşi mai iute!" Câte dealuri au trecut,
Câte văi şi câte râpe şi cât loc necunoscut!
Ce ţară-i ţara turcească! N-are drumuri bătucite!
Umbli numai d-a mandela pe cărări nepomenite!
Măcar de n-ai fi să porţi, ah! piatra, vai! dar ce să faci!
Dragostea aşa te poartă! Cinci strigoi şi şepte draci!
În urmă-au ajuns în pace până într-un vârf de coastă.
— "Vezi, iubită Veronică, d-aci-ncolo-i ţara noastră."
Ea suspină sub povară: — "Vai, să ne-odihnim aci!"
— "Ba nu, scumpo, vină numai, caci îndată vom sosi!"
Duplică străinul paşii, iar nevasta se topeşte
De-ostenită şi-l tot roagă ca sa stea. El se răsteşte:
— "Draci cu sucnă! Hm, ori vină cumsecade, ori te lasă!"
— "Dar nu pot! Atunci, nebună, de ce n-ai şezut acasă?!"
Ce să facă Veronica? S-a rugat de-atâtea ori,
Iar el zbiară. Lin cu mâna şterge fruntea de sudori
Şi păşeşte, scăpând lacrimi. Ziua nu era departe;
Aurora se ivise. — "Acest câmp ne mai desparte
Numai, scumpă Veronică, de «Pământul turcului».
Trebe deci să merg acuma pân la graniţă, să spui
Celora ce stau la vamă, c-o să trec în altă ţară."
El se duce, ea rămâne. — "Am ajuns în pace dară!
Strigă biata Veronică, punându-şi desagii jos.
Ce păduri mai sunt p-aice, vai de noi, ce câmp frumos!"
Şi fiind prea obosită, pune capul pe desagă
Şi-aşteptând pe-ncet adoarme. A trecut acum de şagă!
Soarele-i sus. Păcurarii scot turmele de la stâni
La păşune. — "La ce naiba latră tâlharii de câini?"
Se-ntreabă râzând păstorii. — "Măi, priveşte, cum stau roată
Colo pe răzor şi urlă de răsună valea toată!
Sfinte Trandavela! Oare nu-i Sătana printre ei?
Haideţi să vedem pe dracul! Pe picior, băieţii mei!"
Fug copiii pe câmpie, ca mânaţi de vânt să vadă,
Ce minune-i oare-acolo... Cine-ar fi putut să creadă,
Că Sătana-i o nevastă, ce-i culcată-n câmp aci,
Dormind dusă. — "Halo, drace, d-apoi asta ce-o mai fi!
Priviţi, măi, sub cap desagii! Ce mai poznă şi minune!"
Şi glumeau, glumeau păstorii, repetând râsuri nebune.
O privesc cu de-amănuntul şi-n urmă la cale vin!
Bre! Dar asta-i Veronica, nevasta lui Constantin!
Toţi se miră, ce să fie, deci o deşteptară-n fine.
Ea se-nalţă somnoroasă: — "Doamne, Doamne, ce-i cu mine?
Unde-i badea cel de-aseară? Dar voi ce lucraţi aici?
Pentru ce-aţi fugit de-acasă?" Se miră bieţii voinici.
Şi o-ntreabă plini de grije: — "Cine a fugit de-acasă?
Ce bade?" Nevasta-ncepe ca să zbiere mânioasă:
— "Badea, care astă-noapte şi ieri noapte a dormit
În podeţ la noi? şi care cu min de-acasă-a fugit?"
Păcurarii zic: — "Eşti beată, ori te-a bătut Dumnezeu!
Unde-ai fugit tu ast noapte, căci tu eşti în satul tău!
Nu cunoşti tu doară bine, nu cunoşti câmpia asta,
Că-i din jos de sat?" Se miră, ba se-nspăimântă nevasta,
Lung priveşte-n giur de sine: cine şti ce-a cugetat,
Căci pune desagii-n spate şi porneşte către sat.
"Bată-l stelele şi luna şi blăstămul meu să-l bată!
N-aibă-n lume bucurie nici de mamă, nici de tată;
Vai, ucigă-l sfânta cruce, că rău m-a batjocorit:
M-a purtat pe câte coaste şi la capăt a fugit!
Am bătut, oh, numai calea mânzului! Sperlă şi pară!
M-a făcut de râs la lume, de batjocură la ţară!...
Satu-ntreg până deseară de păţita mea va şti.
Ce mişel? vrând ca să-şi bată joc de mine, m-amăgi
Să fugim în altă ţară, unde nu-i rău, numai bine:
Unde câinii mă lătrară şi păstorii-au râs de mine!
Ba mi-a pus desagii-n spate, plini de haine, ba mi-a dat
Şi morişca, mincinosul, şi pe dealuri m-a purtat,
Moartă sunt de obosită! Bată-l stelele şi luna
Şi-l ajungă tot blăstămul veci de veci şi-ntotdeauna!
Ba fugi şi cu merinde şi cu traistă! Mama mea!"
Şi mergând tot înspre casă în ăst chip se jeluia.
Era timpul, când să ducă demâncare la bărbat.
Ia coşarca, pune-ntr-însa tot ce biata-a mai aflat
Prin casă şi pleacă. "Doamne, cum să dau faţă cu dânsul?
Dar de cumva ştie toate?!" şi-o-neca jalea şi plânsul.
Constantin, cât ce-o zăreşte, prinde-a râde-n voie bună:
— "Odihnit-ai astă-noapte? Somnul bun puteri adună!
Mi-ai adus de prânz, nevastă? Doară n-or fi chiar plăcinte?
De-o mâncare-aşa de bună nici nu mi-a trecut prin minte.
Pentru ce vii cu coşarca? Ori n-ai trăisti, iubita mea?"
Constantin râde; nevasta ca păreţele tăcea.
— "Tot beteagă eşti, drăguţă? Ori de ce eşti aşa mută
Ca o piatră de morişcă? Te ştiam eu mai limbută!
Haide, de, glumele-s glume: gluma place orişicui,
Dar tu taci, parcă eşti, Doamne, din «Pământului turcului»!"
Vede Veronica bine că bărbatul ştie toate,
Dar de unde ştie? Biata nu ştia că-acel străin
De ast noapte fu chiar însuşi bărbatul ei, Constantin!
Tremura dar Veronica şi-nnegrea şi-ngălbenea.
Dară Constantin, cuminte, el singur se sfătuia:
De-i voi spune că io însumi am făcut-o de minune,
S-a-ndrăci cu mult mai tare: deci mai bine nu-i voi spune!
Totuşi o să-i cânt troparul pe glas douăzeci şi trei,
Ca să ştie dânsa bine cum că io-s vlădica ei!
Deci tuşind o ia de mână şi-i vorbeşte cu mânie:
— "Ştii tu cum zice diacul din ceaslov, la cununie?
Zice-aşa: «Femeia trebe să se teamă de bărbat
Şi de frica lui să umble toată noaptea pe sub pat».
Dar tu ţi-ai uitat de-aceasta, nu ţi-a stat în gând diacul,
Căci de-o zi, de două numai, s-a vârât în tine dracul!
Dar aibi grije, căci pe dracul să-l alungi uşor se poate:
Domnul îl scotea cu «vorba», eu cu «cleştele»-l voi scoate!
Ai fugit în altă ţară? Goală casa mi-ai lăsat,
Clevetindu-mă-n tot chipul? Nu te-ai temut de păcat?
Bagă minte-n cap, nevastă, şi nu te juca cu focul,
Că de-i face-a doua oară, o să-ţi sune rău cojocul!.."
A tăcut Constantin. Dânsa încă stând numai tăcea;
Nu ştiu ce gândea, sărmana, destul numai că gândea,
Şi scăpând câteva lacrimi, a privit cu-nduioşare
Spre bărbat, privirea asta însămna: să-mi dai iertare! —
Nu ştiu ce-a urmat de-aici; cum au mai trăit, n-am veste,
Însă ştiu atâta, cum că...
Am gătat cu-a mea poveste.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA