Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    George Coşbuc

    Somnul codrilor

    La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
    Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,
    Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.
    El şi-a-ncercat departe prin alte ţări norocul
    Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
    Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
    Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
    Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
    Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat —
    Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
    E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
    Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.

    Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
    Ajung pe la culcuşul de iederă uscată
    A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată
    Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
    S-apropie de flăcări şi-aproape-n urmă stând
    Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,
    Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:
    „Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?
    Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,
    Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!”
    Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
    Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

    Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,
    Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
    Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
    Şi-i tremură-n mânie sprâncenile cărunte;
    El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.
    Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
    Vorbeşte rar: „N-am pace de râsul tău, păgâne?
    Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
    Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci
    Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!”
    N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă
    Cu ochiî mari şi tulburi, cu sufletul de ghiaţă.

    Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,
    Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
    El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul
    Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:
    „Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
    Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;
    Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!”
    Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
    De frău, cuprinde gâtul fugarului spumat
    Şi-aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat
    De gânduri troienite — şi nu mai sunt în cale
    Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

    Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
    Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?
    Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
    Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
    Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
    El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,
    Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!
    Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci
    În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
    Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
    Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună -
    Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA