Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    George Coşbuc

    Voichiţa lui Ştefan

    Doamna lângă Ştefan vine,
    Blândă-n vorbe şi-n purtat:
    — "Doamne, iar eşti supărat!"
    — "Sunt, Voichiţă, pentru tine!"
    Zăpăcită doamna sta
    Şi-nflorită de ruşine:
    — "Ce-am făcut, măria-ta?"

    — "Tu?... Nimic!" Şi vodă strânge
    Mâna doamnei, gânditor.
    — "Şerpii-şi au culcuşul lor...
    Ah, Voichiţo, cum aş plânge!
    Rău ca Radu nimeni nu-i:
    Uite-n pumni aşa aş frânge
    Gât de lup cum e al lui!"

    Doamna i-a pătruns cuvântul,
    Până-n suflet i-a pătruns.
    El tăcea, ea n-a răspuns.
    Noapte e, şi bate vântul,
    Şi prin noapte, cu vreo doi
    Tari să baţi cu ei pământul.
    Pleacă Ştefan la război.

    Dintr-acelaşi ceas Voichiţa
    Nu s-a mai oprit din plâns.
    Brâu pe trup ea n-a mai strâns.
    Nu şi-a mai gătit cosiţa.
    În genunchi, c-un dor păgân
    Ea sărută iconiţa
    Maicii Domnului, din sân,

    Unu-i soţ, iar altu-i tată,
    Pentru care se ruga?
    Zile-ntregi ea se lupta
    De fiori cutremurată;
    Când avea pe soţ în gând
    Ea se pomenea deodată
    Pe părinte blestemând.

    "Ah, de-ar fi un zid de-aramă
    Între dânşii, până-n nori!" —
    Şi prin plâns adeseori
    Îi părea că ei o cheamă
    Să-i împace! Ea, dar cum?
    Pe ea cine-o bagă-n seamă?
    Prutul să-l opreşti din drum!

    Şi-ntr-o zi, sătui de sânge,
    Iată-i, moldovenii vin,
    Sufletul, de milă plin,
    Al Voichiţei cum se frânge:
    Pentru soţul ei dorit
    Râde veselă, şi plânge
    Pentru-un tată biruit.

    Ea cu paşi grăbiţi porneşte
    Să-şi cuprindă soţu-n prag;
    Ochii-i stinşi s-aprind de drag,
    Ştefan însă ocoleşte
    Ochii doamnei, e pripit.
    Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte
    Nici să-i zică bun sosit.

    — "Tu mă ştii, Voichiţo, bine!
    Neamul vostru-i neam de hoţi,
    Şi-i voi duşmăni pe toţi,
    Cum te duşmănesc pe tine!
    Am să-i curm pe-ai tăi de veci —
    Nu mai poţi trăi cu mine:
    Tu ai mamă, poţi să pleci."

    Doamna-ngălbenind scoboară
    Ochii umezi în pământ,
    Făr-a zice vrun cuvânt.
    Iese-apoi. I-a spus s-o doară,
    Şi-a durut-o ce i-a spus —
    Un altar ce se doboară
    Când vin trăsnete de sus!

    Şi rămas acum viteazul
    Singur în iatac, şi-a pus
    Capu-n mâini, pe gânduri dus.
    El şi-a potolit necazul —
    Dar pe doamnă o iubea!
    Şi-ngropând în coif obrazul
    Ştefan vodă-acum plângea!




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA