Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    George Coşbuc

    Ziua-nvierii

    E soare-n cer şi cântec de clopote e-n sat
    Biserica e plină de cei cari au plecat
    Din zori şi de cu noapte, din dealuri şi cătune
    Sunt Paştele! Văzduhul e parc-o rugăciune,
    Şi totu-i sărbătoare pe deal şi pe câmpii,
    Cu flori şi cu izvoare, cu glas de ciocârlii:
    El, El dă zilei farmec şi farmec dimineţii,
    El morţii dă repaos, dă dragoste vieţii!

    Dar colo într-o casă la margine de sat
    Nevasta nu-şi găsise nici vreme de-mbrăcat,
    Nici loc măcar de-astâmpăr în ceasul Învierii.
    Cu faţa pustiită de viforul durerii
    Ea stă-n genunchi de pază bolnavului culcat
    În leagăn. Capu-i veşted îi geme răzimat
    De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul.
    Ea, veselă de-a pururi, abia ştiu ce-i plânsul
    În zilele fetiei, şi-un gând o-nsenina
    De când e măritată: că Domnul îi va da
    O fată, drăgălaşă, cu ochii de cicoare
    Ca tată-său, şi blândă şi vecinic zâmbitoare
    Ca mă-sa! Puişorul! Oh, bine ce va fi!
    Şi va zâmbi copila când mă-sa va zâmbi,
    Şi una o să-ndemne la râs pe ceealaltă.
    O vede mică-n leagăn, şi inima-i tresaltă,
    Şi-i creşte fata, creşte, bujor şi ghiocel,
    Şi uite-o cum se-ncearcă să steie copăcel
    Şi bâlbâie şi cade, dar râde şi se scoală.
    Ce veselă-i când vine să-şi puie capu-n poală
    La mamă-sa şi-ndrugă cuvinte de-ale ei.
    Şi creşte ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i?
    Cât masa e de naltă, şi-ajunge la zăvor
    Şi singură-şi deschide, când iese-n foişor.
    O vede-n gând şi râde şi tremură nevasta —
    O, Doamne, tu eşti mare, şi dulce-i viaţa asta!

    Dar a venit copila s-o-nveţe cum să plângă,
    Să-i frângă rostul vieţii şi sufletul să-i frângă
    Prin zbuciumul durerii; — de două săptămâni
    Copila mamei n-are răsuflet în plămâni
    De multă izbitură şi nopţi făr-alinare.
    Degeaba-i mai descântă, că leac într-asta n-are,
    Şi slujbele-s degeaba şi macu-n aşternut
    Şi vinerile mă-sa degeaba le-a ţinut.
    Şi i-a citit şi popa, dar nu i-a fost de samă!
    Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă
    În braţe cu odorul, sub sfântul pătrahil
    Şi tot nu prinde suflet sărmanul ei copil.

    E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.
    E prea păcat de moarte ca nimeni să nu fie
    Din casă la-nviere, — şi s-ar fi dus şi ea,
    Dar azi se liniştise copila şi dormea.
    Cum sta aşa pe leagăn cu fruntea pe o dungă,
    O-nvinge oboseala şi fierberea-ndelungă,
    Pe-ncet ea-nchide ochii: e cald şi e frumos
    Şi-n geamuri bate cerul cu soare şi miros,
    Şi ea de nedormire e galbenă şi frântă,
    Şi-i linişte-n odaie, şi clopotele cântă...
    Ah, iată cum aleargă de-a lungul unui plai
    Copila mamei, albă ca îngerii din rai
    Şi capul mic şi vesel pe spate şi-l aruncă!
    E linişte pe dealuri şi cântece pe luncă
    Şi fete-n haine-albastre, ca cele de-mpărat,
    Se joacă-n scânteierea văzduhului curat
    Pe sus, năluci frumoase cu fulgere încinse.
    Copila mamei-n zarea câmpiilor întinse
    Tot face semn să vie şi mamă-sa la ea.
    Şi mama pleacă grabnic şi parcă se ducea
    Pe sus, plutind pe aripi, şi nu putea s-ajungă!
    O ţint-aşa de-aproape şi-o cale-aşa de lungă!
    Dar uite-acum! Din vale vin popi, cădelniţând,
    Şi-n capetele goale creştinii vin cântând:
    Sunt toţi bătrâni ca vremea, iar preoţii nainte
    Sunt mai bătrâni şi cântă, dar slabele cuvinte
    Abia răsar din gură ş-apoi pierdute mor
    Prin bărbi tremurătoare; iar cântecele lor
    Răsună ca din peşteri, fac vuiete-necate
    Ca plângerile toamnei prin frunzele uscate.
    Şi mama-şi face cruce, s-apropie un pas
    Dar când zăreşte mortul rămâne fără glas,
    Copila ei pierise, şi-o vede că-i aproape,
    Copila e sub giulgiuri şi-o duc ca să i-o-ngroape...
    Ea sare buimăcită şi-apucă vrăjmăşeşte
    Copila, o ridică din leagăn, o priveşte
    În ochi: ei sunt de sticlă şi morţi ca de pământ,
    O ţine sus, dar capul copilei cade frânt,
    O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrundă,
    Cum ţii de piept pe unul şi-l scuturi să-ţi răspundă,
    Şi-o strânge furtunatic — un urlet a gemut,
    Era durerea mamei, că ei i s-a părut
    C-aude roata morii şi roata stă deodata.
    Se uită lung în giuru-i, se-ntoarce-nspăimântată,
    Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns
    D-un fulger: parcă vede în cas-aici ascuns
    Duşmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume
    Bărbatul şi copila, pe dragii ei din lume.
    — "Să nu ne laşi, măicuţo!" îi zice de la piept
    Copila ei cea moarta, — "Nu, nu! răspunde biata,
    Te apară măicuţa, pe tine şi pe tata!"
    Şi strânge-apoi copila la sufletul ei plâns,
    Că moartă să nu fie, murea de-atâta strâns,
    Şi iese cu ea-n braţe, spre sat apoi s-abate —
    Cu ochi aşa năprasnici, cu mâinile-ncleştate,
    Aleargă, ţine drumul bisericii, şi-n drum
    Se dau creştinii-n lături, cruciţi, că văd acum
    Ce n-au văzut în viaţă: văd groaza şi păcatul
    Dar ea aleargă-ntruna să-şi apere bărbatul,
    Căci el acolo-i singur, şi dacă va sosi
    Duşmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.

    Cucernici stau creştinii, în pace şi iubire,
    Smerit plecând genunchii şi limpedea privire,
    Iar clopotele cântă; — d'odată ei tresar:
    Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par,
    Năvalnică s-azvârle să-şi facă drum cu sila
    Şi spaima face vuiet şi jalnic ţipă mila
    Din tinda-ndesuită de-o lume de femei.
    S-abat în două laturi creştinii-n drumul ei,
    Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate.
    Cu ochi aşa năprasnici, cu mâinile-ncleştate
    Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun,
    Desculţă, nedormită, şi hainele ei spun
    Că nu e semn a bine, ca-i blestem şi pierzare,
    Pedeapsă peste dânşii, în ziua asta mare.
    Ea însăşi buimăcită în jurul ei privea,
    Căci îşi pierduse capul şi nu-şi mai pricepea
    Cărările; — în faţa bărbatului, pierdută
    Privea într-altă parte, el mut şi dânsa mută.
    Iar când el zise-n urmă: — "E moartă?" Ca din drum
    Un om grăbit, ea silnic răspunse: — "D-apoi cum?"
    Se-ntoarse-apoi cu spaimă, izbită ca din mână;
    Ardea de-ntunecată privirea ei păgână
    Şi buzele-i jucară de-un tremur fioros.
    Văzuse cruci şi facle şi chipul lui Christos,
    El azi omoară moartea cu vecinica viaţă,
    E sfânt şi e puternic, şi stă aici de faţă
    Cu mine şi cu tine, că toţi suntem ai lui:
    Iar dacă plângi el tace; sub pază-i de te pui,
    El tace; şi durerea când urlă şi te face
    Să rupi pământ cu dinţii de mult amar, el tace!
    Şi ea, lăsând copila din mâini, a ridicat
    Cu vuiet pumnii-n aer: — "Da, cât nu l-am rugat!
    Lui cântec şi tămâie, lui rugile şi plânsul,
    Lui preoţi şi biserici şi toate pentru dânsul!
    Că zece bani de are un biet de pe cărări
    În loc să-şi ieie pâine, îi dă pe lumânări,
    Pe fumuri de tămâie; el toate ni le cere
    Şi-n schimb ne dă-ntuneric şi foame şi durere."
    Muriseră creştinii în jur de-acest cuvânt,
    Iar preotul din mână scăpă paharul sfânt,
    Şi sta cu ochii-n aer şi galben ca paharul:
    Părea că s-aprinsese de trăsnete altarul.
    — "Dar cine-l pune oare să fie Dumnezeu?
    Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:
    De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă?
    Lăsaţi-mă! E moartă, şi uite-i, nu mă lasă!"
    Cu vuiet ea s-azvârle, dar zece mâini o ţin.
    Ea plânge, tot altarul de hohot este plin,
    Ea ţipă şi scrâşneşte şi bate din picioare,
    Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare.
    Aşa-necată urlă, la Christ cătând mereu;
    — "Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:
    De-al lui îl doare numai —" şi iarăşi e curmată
    De mâinile-ngrozite, de multe mâini deodată,
    Şi mulţi se dau în laturi şi mulţi se-ngrămădesc,
    Iar Christ rămâne singur, căci toţi acum privesc,
    La zbuciumul durerii: de mulţi încercuită,
    Mâniile slăbiei o fac mai zvârcolită,
    Şi-o clipă, mântuindu-şi vorbirea, de sub mâini
    Ca fulgerul se-ntoarce spre-altar cu ochi păgâni
    Şi geme ca jungheată: — "De-al altora nu-l doare
    Pe-al lui să şi-l învie, pe-al meu să mi-l omoare!"

    Au scos-o cu puterea. Pe drumu-ndelungat
    O duc acum pe braţe, căci n-a mai încetat
    Să ţipe-n zvârcolire, lovind pe cei ce-o poartă.
    Bărbatul ei în urmă, având copila moartă
    La piept, e dus cu gândul şi vine-ncet şi trist, —
    E soare-n cer, puternic şi mândru, ca un Christ,
    E linişte pe dealuri şi, ca o rugă sfântă
    Trec şoapte prin văzduhuri, iar clopotele cântă.
    E ziua veseliei, cu glas de ciocârlii,
    Cu zâmbete şi jocuri şi râsuri de copii,
    Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare,
    Şi nimeni nu cunoaşte ascunsa lui cărare!




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA