Editura Global Info / Literatură

George Topîrceanu

Amintire

Într-o dimineaţă mai de demult, zării pe moş Toma Gaiţă în drum spre pădure, cu puşca ferită sub zeghe de nu i se vedea decât ţeava atârnând la spate, ca o coadă.

Eram prin clasa a doua de liceu; venisem numai de vreo săptămână acasă, în vacanţa Crăciunului, şi aveam şi eu o rablă de puşcă, mică şi ruginită, cu care speriam sturzii şi mierlele de prin măcieşii de la marginea pădurii.

Într-o clipă am fost gata.

Ninsese toată noaptea din belşug. Prin zăpada de două palme m-am luat după urma proaspătă şi singuratică a lui moş Toma şi în curând l-am ajuns din urmă, în poiana cea mare a Rudăriilor. Cu zeghea pe umeri, îndoit din mijloc cam într-o parte, cu mersul lui îndesat şi mocnit de ţăran care se duce la anume treabă, tăia de-a curmezişul poiana netedă şi albă, lăsând după el un şir lung de găuri în zăpadă. Şi cum moşneagul era cam tare de ureche, nu m-a simţit deloc până în clipa când m-am alăturat de el.

― Da-ncotro ai plecat, moş Toma?

― La jderi! îmi răspunse, morocănos.

― Apoi... tot la jderi pornisem şi eu! îl încredinţai cu multă seninătate, călcând pe lângă el.

Moşneagul mergea acum hursuz şi mă fura numai când şi când cu ochii lui în culoarea solzului de peşte. Faţa-i amărâtă şi spână, cu câteva fire ţepoase în barbă, cioplită parcă în lemn, i se încreţise de tot acum. Iar nasul, subţire şi coroiat din fire, i se lungise şi mai tare de ciudă. Dar eu mă bucuram în inima mea că i-am făcut-o, fiindcă niciodată nu venea să mă cheme şi pe mine când pleca la vânătoare.

― Ai luat niscai tutun de-acasă? mă întrebă el, după un răstimp.

Da, cu toată graba plecării, avusesem eu grijă să "iau" şi niscai tutun ― aşa, cât apuci între degete ― şi să-l împachetez repede într-o foaie de caiet.

Moş Toma îşi vârî, tăcut, tutunul în chimir. Şi pornirăm mai departe, el înainte, eu în urmă, prin pădurea încremenită în lumina rece a dimineţii de iarnă. Crengile încărcate de zăpadă moale stăteau pretutindeni într-o neclintire bizară, ca braţele unor nenumărate policandre de argint. O linişte siderală învăluia somnul pădurii. Cunoşteam bine locurile de cu vară, dar toate păreau străine acum, sub farmecul diafan al zăpezii.

Pe-aici se deschid uneori în codri luminişuri ferite de oameni, cu numiri misterioase, păstrate din vechi vremuri, şi în mijlocul fiecărei poiene stă mândru ca un monarh câte un cireş sălbatic, cu crengile înalt răsfirate în văzduh. Vara, după Sân-Petru, când rodul mărunt şi negru le năpădeşte frunzişul, cireşii din poiene sunt loc de întâlnire şi de ospăţ pentru toate zburătoarele neastâmpărate din împrejurimi. Ceasuri lungi de vară, culcat în iarba plină de zumzet, cu puşca lângă mine, culegeam alene din juru-mi cireşe stafidite ori priveam fără gânduri seninul gingaş printre frunze de sus, aşteptând. Mierle răzleţe se abăteau la răstimpuri, ca nişte pietre aruncate în cireş din marginea pădurii, asupra crengilor stropite cu negru. Dar vânatul cel mai de seamă erau cocoşarii, păsări viclene şi sperioase, care zăboveau multă vreme în desimea fagilor, şi nu veneau la cireşe decât după ce trimiteau iscoadă ca să cerceteze locul...

Când le auzeam glasul gutural de departe, inima îmi zvâcnea de emoţie şi rămâneam nemişcat în iarbă până ce iscoada, ocolind pe sus cireşul, se întorcea să ducă la tovarăşi vestea că nu e nici o primejdie. Atunci stolul întreg se abătea pe spicul cireşului, prin crengile din vârf, şi începea să ciugulească, cu grabă şi lăcomie, bobiţele amare. Iar când puşca trăsnea fără veste dede¬subt, stolul întreg, învălmăşit de o spaimă cumplită, zbura ţipând în toate părţile: "Să scape cine poate!"

Sub cireş venea câteodată şi moş Toma Gaiţă la pândă. Dar puşca lui, crăpată de-a lungul ţevii şi cârpită cu plumb, nu făcea nici o ispravă. Moşneagul trăgea întotdeauna cu ea sprijinită pe o "crăcană" de lemn; ţinea câte un minut întreg... şi adesea îmi pierdeam răbdarea până ce auzeam izvorând din ea o plesnitură piţigăiată, ca din bici, însoţită de o înjurătură. Moş Toma făcea economie de pulbere la încărcătură, şi halicele lui, tăiate cu cuţitul dintr-un fir de plumb în patru muchii, abia sfredeleau frunzişul de pe poale.

Târziu, când soarele cobora spre asfinţit şi când moş Toma îşi lua nădejdea dinspre partea cocoşarilor, chitea şi el câte o gaiţă, care venea să i se aşeze, mare şi proastă, drept deasupra capului. Iar când pasărea ucisă pica moale în iarbă, moşneagul o cerceta cu luare-aminte şi pe o parte şi pe alta... apoi, c-un gest hotărât, o vâra în torbă.

― Cică-i spurcată... Da' ce, nu-i tot pasăre? mormăia el. Şi, cu trupul adus uşor într-o parte, pornea la vale, spre casă, stârnind la fiecare pas din ierburile înflorite lăcuste speriate, care săreau în toate părţile ca nişte stropi de apă vie în lucirea asfinţitului.

Din pricina asta, moş Toma fusese poreclit Gaiţă, prin partea locului.

La răspântia de cărări din fundul poienei Rudăriilor, moşneagul se opri şi-mi arătă în zăpadă un şirag de urme mărunte care se încâlceau printre fagi, în zig-zag.

― Urmă de vulpe...

Mai departe alte urme, câte trei-trei, tăiau luminişul de-a curmezişul, se întorceau în dosul unei tufe, unde zăpada turtită rotund arăta un popas de o clipă, şi se pierdeau după un dâmb cu mlădiţă deasă. Acestea erau de iepure. Moş Toma nici nu le luă în seamă.

Trecurăm pe lângă Hoaga-cu-ferigă, o văgăună mută şi adâncă, cu fundul acoperit de o ceaţă neclintită, care ascundea pe jumătate buturugi răsturnate de vreme, cu forme curioase de dihănii la pândă; apoi ieşirăm în deal la Surle, la loc mai deschis. De acolo, toată revărsarea pădurilor se ivi sub picioarele noastre, până departe, în valea Topologului. Înălţimile diafane parcă pluteau, desprinse de pământ. Aproape de culme, pâlcuri de mesteceni îşi înălţau din zăpadă tulpinile subţiri, cu creştetul despletit, ca nişte jocuri de apă încremenite, care parcă şi-au uitat în văzduh numai fantoma lor de ceaţă.

După ce am coborât în altă vale, la gura Goiştei, moş Toma mă opri uşurel cu mâna-n piept:

― Iaca şi lupu! şopti el.

În capătul celălalt al poienii, până unde puşca nu putea s-ajungă, un lup se ridicase dintre ferigi uscate şi, întors pe jumătate, se uita la noi cu nepăsare... Apoi, din câteva salturi, pieri în desime.

― Hai după el! strigai eu, cu puşca gata.

― Ba! răspunse moşneagul, nepăsător ca şi lupul.

Apucarăm iar la deal, printre fagi bătrâni, cu trunchiuri vinete... Şi deodată moş Toma începu să se uite cu luare-aminte, când în sus, spre broderia rămurişului înalt, când jos la zăpada neprihănită pe care călcam.

― Iaca, pe-aici a trecut jderul... mă lămuri el, cu glas scăzut.

Abia acum pricepui de ce moş Toma, de când am intrat în pădurea mare, umbla tot cu ochii pe sus. În horbota albă de deasupra noastră se cunoştea bine locul pe unde o făptură uşoară, deprinsă cu astfel de gimnastică, se furişase lin, scuturând în trecere povara de pe crengi. Iar dedesubtul acestei urme aeriene, zăpada căzută însemna şi ea o dâră de adâncituri fine, care ne arătau ca pe hârtie drumul aceleiaşi vietăţi singuratice şi gingaşe.

Călăuziţi de această îndoită urmă, am ajuns în faţa unui fag scorburos, la marginea unui povârniş de câţiva stânjeni, pe lângă care în timpul verii şopteşte abia auzit un izvor mic de apă printre frunzele uscate. Văzurăm, sus, gura scorburii pe unde intrase jderul la adăpost. Iar jos, pe partea dinspre povârniş, moş Toma descoperi şi a doua gură a scorburii.

Rânind cu piciorul zăpada, moşneagul alese din stratul gros de frunze jilave o mână de foi mai zvântate; apoi desprinse din scorbură o bucată de putregai afânat şi, cu şomoiogul gata, se întoarse spre mine:

― Ai vun cribit?

I-am întins cutia cu chibrituri. El stătu o clipă la îndoială, întors cu spatele; apoi băgă cutia în chimir, la păstrare. Şi scoţând cremenea, iasca şi amnarul, începu să scapere. Când un firicel de fum albastru şi creţ izvorî din iască, moşneagul puse şomoiogul de frunze uscate în gura scorburii; suflă de câteva ori şi el ― şi se întoarse iar spre mine:

― Suflă!

Am răzimat puşca de fag, am pus piciorul pe o îndoitură de rădăcini lunecoasă şi, cuprinzând cât puteam ajunge cu braţele trunchiul aspru, am început să suflu din toate puterile. În curând scorbura se umplu de un fum albicios, care răzbătea afară pe jumătate şi se prelingea pe lângă scoarţă. Mă usturau ochii...

După câteva clipe, puşca lui moş Toma plesni ascuţit, de cealaltă parte a fagului, ca o pocnitoare de acele cu care se joacă copiii la oraş... Un foşnet scurt de zăpadă căzută, o fulgerare întunecată printre crengile albe de sus... atât am apucat să văd. Piciorul îmi alunecase pe rădăcina udă şi, în cădere, m-am dus târâş până la poala povârnişului.

Eram pe vremea aceea un copil rumen, zburlit şi rău din calea-fară. Într-o clipă am fost îndărăt, sus. M-am repezit la moşneag, l-am prins cu amândouă mâinile de pieptarul zeghei ş-am început să-l scutur:

― Unde-i jderul? De ce m-ai pus să suflu, când ştiai că iese? Şi de ce-ai tras fără să-mi spui? Surdule!

― Nu te pune cu mine, măi ţâncule! Acuş te-azvârl în zăpadă, de nu te-i mai putea culege! făcu moş Toma, speriat. Şi cuprinzându-mi mâinile în mâna lui neagră, uscată şi tare ca o cange, mi le aruncă în lături.

Îmi venea să plâng de ciudă. Mă uitam, să pot ghici încotro apucase jderul... Dar cine ştie unde era acum lighioana uşoară, mai sprintenă decât o veveriţă, sărind dintr-un copac în altul, ca pasărea!

Moş Toma îşi înfunda, amărât, luleaua cu tutun.

― Hai să-l căutăm, zisei eu, mai împăciuitor.

― Geaba! De-acu nu-l mai găseşti, răspunse moşneagul.

În adevăr soarele se ridicase deasupra pădurii şi ramurile începeau să-şi piardă horbota de argint, pe nesimţite. Crengi uşurate fără veste de povară tresăreau ici şi colo. Rostopane moi şi albe picau pretutindeni în jurul nostru şi toată pădurea era plină de foşnete uşoare şi misterioase.

*

La întoarcere mă simţeam ostenit şi fără chef. Mereu rămâneam în urmă. Moş Toma mă aştepta din loc în loc.

― Numai de-atâta îmi pare rău, zisei într-un rând, că n-am apucat să trag şi eu măcar un foc...

Moşneagul se opri, luminat deodată la faţă.

― Trage la sămn, zise el, că tragi tare bine... Ia să văz dacă mai poţi trage ca aldată...

Ştiam eu de ce mă măguleşte aşa moşneagul. Dar tot îmi făcea plăcere lauda lui.

Moş Toma alese numaidecât pe scoarţa unui fag mare un loc mai curat, pe care-l netezi bine de muşchi, cu palma.

Am pus un genunchi la pământ; am tras... Apoi am alergat la fag şi i-am găsit scoarţa ciuruită de halice.

― Ei, ce zici? întrebai eu mândru, întorcându-mă spre moş Toma, care se oprise la spatele meu.

Dar moşneagul nu-mi răspunse. Se aplecă, tăcut, şi începu să culeagă halicele din scoarţă, una câte una, cu vârful cuţitului, şi să le strângă cu grijă în chimir... Iaca, pentru asta mă lăudase el că trag bine!
M-am uitat lung cum operează. Apoi am pornit încet spre casă, singur. Zăpada topită se prelingea în lacrimi lungi pe trunchiuri şi, din scoarţa umedă a fagilor, un abur abia simţit se ridica în soare. Nici o vietate, în nici o parte...

Numai când am ajuns aproape de marginea pădurii, o cinteză alarmată mă întâmpină cu cicălitura ei sonoră dintr-un măr sălbatic şi mă petrecu multă vreme, zvârlind după mine buchete mici de ciripituri, în lumina primăvăratică.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA