Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    George Topîrceanu

    N. Davidescu: din Cântarea Omului

    Ploaia

    A venit întâi un nor
    călător
    şi-a acoperit ca fumul
    o jumătate de cer şi soarele.
    Eu
    mi-am dezgolit picioarele
    şi-am pornit încet pe drumul
    care duce la pădure.
    Toţi copacii au început să murmure.
    Mai târziu un fulger a spart pântecele
    cerului.
    Copacii şi-au încetat pesemne cântecele
    şi picături de culoarea fierului
    au căzut.
    Sub coroana palmieruui se făcuse-aproape noapte.
    Eu însă,
    cu inima strânsă,
    am mâncat smochine coapte
    şi-am tăcut.

    Întoarcerea fiului risipitor

    Eu, tată, am plecat
    şi te rog să nu fii supărat,
    căci dac-aş fi rămas
    n-ai fi tăiat acum viţelul cel mai gras.
    Am colindat flămând pământurile,
    şi m-au bătut în faţă vânturile,
    şi m-a pârlit soarele,
    şi m-au durut picioarele...
    Acum te văd şi-mi pare bine,
    aşadar
    te rog să nu te uiţi urât la mine —
    că plec iar.
    Eu sunt stâlpul de care inima ta se razimă.
    Porunceşte să-mi aducă nişte poame
    şi o bucată mai mare de azimă,
    că până s-o frige viţelul mor de foame...
    Phi! câte lucruri ciudate am văzut
    pe unde-am trecut.
    De vreo două ori
    am fost chiar slugă
    şi-am păzit o turmă de râmători.
    Dar stăpânul m-a luat la fugă:
    Zicea că eu am ştiut
    că femeia
    pe care-o luase tocmai din Idumeea
    se ţinea cu un vecin
    (stăpânul meu avea şaptezeci de ani cel puţin).
    Și m-a bătut
    cu un băţ uscat de măslin.
    Vai, tată, prin câte locuri am umblat!
    Dar să ştii că nicăieri nu te-am uitat,
    ci de câte ori vedeam pe alţii stând la masă,
    eu m-am gândit:
    „Ce bine trebuie să fie-acum acasă!"
    Și-am venit.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA