George Topîrceanu

Demostene Botez: Cobe

Tu care mă citeşti cu voie bună,
Necunoscut prieten inocent,
Tu vei muri la noapte, peste-o lună
Sau peste zece ani, — indiferent.

Un mare potentat ce stă departe
(Şi nimeni nu-i mai mare decât El)
Te-a osândit nevinovat la moarte,
Rostind sentinţa-i fără drept de-apel.

Şi dacă, liber ca într-un ospiciu,
Te lasă încă-un pic să mai respiri,
O face doar aşa, dintr-un capriciu:
Tu nu poţi evada pe nicăiri.

Zadarnic l-ai ruga, că nu te-aude,
Zadarnic te-ai piti, te-ai face mic.
La EL nu merge cu protecţie, cu rude;
Nu te salvează nimeni şi nimic...

Tu vei muri şi-n urma ta ograda
Va sta sub soare-a doua zi la fel.
Şi factorul postal va trece strada,
Lătrat de-aceeaşi jarvă de căţel.

Apoi pe-aceeaşi stradă solitară
Vor trece îndrăgostiţi pe-nserat,
Visând în fiecare primăvară
Un vis pe care şi tu l-ai visat.

De dimineaţă-aceleaşi servitoare
Vor scoate aşternutul pe balcon,
Şi fiecare doamnă, la culcare,
Va da pe nas cu cremă „Tokalon"...

Iar tu, ca o momâie-ncremenită
În fundul gropii umede şi reci,
Vei sta privind în bezna nesfârşită
Cu ochii ficşi, întunecaţi şi seci.

Nu vei vedea apusurile roşii,
Nici nu vei şti de-i noapte ori e zi.
Şi-n veci de veci tu nu vei auzi
Cum cântă-n soare, peste tot, cocoşii...