Editura Global Info / Literatură

George Topîrceanu

Domnia lui Ciubăr-Vodă

La mânăstirea Neamţului, unde-mi petreceam vara mai demult, am descoperit odată în podul unei chilii manuscriptul unui cronicar necunoscut, Oprea Caţă logofătul, care aduce câteva precizări şi date nouă cu privire la originea şi viaţa vechiului domnitor moldovan Ciubăr-vodă. Socotind că aceste însemnări nu pot fi lipsite de interes, ci vor folosi specialiştilor să le fie de învăţătură, despre cele rele să se ferească, iară pre cele bune să le urmeze şi să se îndirepteze, cum aşa de frumos zice Simion Dascălul, plagiind fără jenă pre vornicul Ureche, cu multă râvnă am căutat a descifra manuscriptul lui Caţă şi, unde nu s-a putut, alta nu era decât să împlinesc de la mine golul şi să împreunez poveştile cum m-a tăiat capul, ca să fie bine. Iar dacă rău am făcut, scociorască altul podurile mânăstireşti să afle alt manuscript mai de crezare şi să facă mai bine.

Iată acum şi cuprinsul acelor hârţoage:

Predoslovie

Mulţi au nevoit, unii de la alţii chizmind¹, de au scris rândul şi povestea domnilor Ţării Moldovii, iară de domnia acestui Ciubăr-vodă, nice Evstratie logofătul, nice Misail călugărul, nice letopiseţul cel latinesc mai nimica nu scrie, fără cât numai dumnealui Grigore Ureche vornicul tare pre scurt însămnează. Care dacă am văzut că lipsesc poveştile, cum au fost începătura şi domnia acestui Ciubăr-vodă, fecior den ţoale străine lui Alexandru-vodă cel Bătrân, socotit-am ca să nu lăsăm acest lucru nesăvârşit la vremea lui, să nu spue nepoţii şi mai vârtos cronicarii altora limbi că nu am fost râvnitori a scrie ale noastre, ce ne-am trecut ţenchiul² pre acest pământ asămine herelor şi dobitoacelor celor proaste şi necuvântătoare.

Drept aceea şi eu, care sunt între cei păcătoşi Oprea Caţă logofăt, cercând şi alte izvoade străine cum şi vorbe den bătrâni neputincioşi, cu agiutoriu de la Dumnezeu tâmplându-se de am aflat şi un izvod neştiut, rămas de la dumnealui Toader Cârneciu dascălul, carele mai pre larg şi mai deschis tinde poveştile, cu mare nevoinţă le-am lipit la un loc, potrivind vremea şi anii, după cum toate pre rând careşi la locul său mai înainte se va arăta.

De amestecăturile care au fost în Ţara Moldovii, după moartea lui Alexandru-vodă cel Bătrân

De la Alexanru-vodă cel Bătrân rămâind patru feciori cu cununie, cum şi alţii cam destui pre de laturi, au stătut întăiu la domnie Iliaş-vodă, fiu-său cel mai mare. Şi chemându-l pre acesta Ilie, nice nu s-ar hi căzut să stea prea mult în scaunul ţării, ce îndată s-au rădicat asupra lui cu oaste fratele-său mai mic, Ştefan, carele l-au biruit pre Ilie, de i-au căutat a fugi la Ţara Leşască.

De acii, întorcându-se Iliaş-vodă cu agiutor de oaste, s-au lovit a doua oară cu Ştefan-vodă la Dărmăneşti, în anul 6942, fevruarie 2, luni în săptămâna albă. Ce hiind începutul săptămânii, nu i-au mers lui Ilie, că iară l-au biruit Ştefan-vodă.

Şi ştiindu-se Iliaş-vodă căzut gios, nu pierdu nădejdea, ci de iznoavă³ strânse oaste şi, intrând în ţară după un an, s-au lovit cu frate-său la Podraga, martie în 8 zile. Ce nărocul lui cel prost iară l-au lăsat la sminteală, că hiind săptămâna babei şi lapoviţă tiutinderea, au rebegit caii cei gingaşi ai leşilor şi au pierdut Iliaş-vodă războiul, de i-au căutat a se întoarce iară la Ţara Leşască.

Nu după multă vreme, s-au ispitit Ilie încă o dată şi viind cu oaste în anul 6943, avgust în 5 zile, s-au lovit cu Ştefan-vodă la Pipereşti, într-o vineri. Ce hiind zi de post, iară au mâncat Iliaş-vodă bătaie.

Care văzând acestea Ştefan-vodă despre partea frăţine-său, că bine nu se curăţia de dânsul şi iară venea cu oaste asupra lui, că-l făcuse tobă den bătăi şi tot nimica nu i-au slujit, socotit-au Ştefan-vodă să-l ia cu bine şi cu vorbă bună, măcar că-i era frate. Şi aşa, l-au pohtit să vie la împăcăciune să se împartă cu domnia, giuruindu-se pre Maica Precista şi pre toţi sfinţii părinţi că nimica rău nu-i va face, numai să vie. Iară dacă s-au încrezut Ilie şi au venit, nimica rău nu i-au făcut Ştefan-vodă, fără numai cât i-au scos ochii şi i-au tăiat nasul.

După care îndatăşi au înălţat Ştefan-vodă biserică mare în târg la Piatra, pre numele sfântului mare prooroc Ilie, carea se vede şi până astăzi.

Rădicatu-s-au atunci de iznoavă Roman, feciorul lui Iliaş-vodă, carele văzând la unchiu-său Ştefan atâta cuvioşie şi râvnă bisericească n-au mai putut răbda, ce s-au vorovit cu o samă de curteni şi, prinzându-l, i-au tăiat capul.

Ce cumuşi era ţara plină de fii, de unchi şi de nepoţi domneşti, nice Roman-vodă n-au hălăduit mult în scaun de răul lui Petru-vodă, care şi el au fost alungat mai apoi în Ţara Ungurească de Bogdan-vodă, tot un fecior den zămislirea mai cu încongiur a lui Alexandru-vodă cel Bătrân.

Nakazanie, adecă invăţătură sau certarea celor mari

Cată acum, cititoriule, şi vezi câtă vrajbă şi amestecături în biată Ţara Moldovii, căci că domnul ei Alexandru cel Bun, în tinereţele lui, nu şi-au păzit pohvala⁴ lui domnească cum se cade a se purtare craii, împăraţii şi domnii, în podoabe şi în obicee de cinste, ce pre unde au mas, preste tot au odrăslit. Că domnul, măcar că-i tot om ca fieştecarele, dacă-i holteiu au ba, cât nu-i lângă doamna lui va să-şi păstreze hirea şi să rabde, că doară nu crapă dentr-atâta. Iară dacă nu poate, ertată hie-mi vorba proastă, mai cu cale-i a se râncăci. Place-i lui domnia, alţii încă nu o ar lepăda, şi aşa cine n-ar pohti să domnească, vrednic a se îndemna numai la huzur? Iară acela ce-i e voia să asculte atâta norod de un singur om, trebuieşte cu chibzuinţă şi cu popreală den spre partea lumească a se feri. Ce chiar de s-au tâmplat să greşască cu vreo muiere, nime nu-l taie să spue că au fost cu adevărat, nice să mărturisască despre acela prunc că-i den osul lui, că aceasta singur Dumnezeu ştie. Ce mai curând se poate tâmpla să hie den oameni proşti, carii mai vrednici decât domnul lor sunt la asămine treabă.

De domnia lui Ciubăr-vodă, cum au fost de au agiuns de au fost domn

Deci întorcându-se Petru-vodă cu agiutor de oaste de la Ioan Huniad, craiul Ţării Ungureşti, zic să fie venit cu el şi un oare-carele Ciupor, mai mare preste unguri. Iară când Huniad şi-au întors mila lui de la Petru-vodă, zic să fie rămas acel Ciupor singur stăpân la domnia Moldovii. De la care apoi cei proşti au făcut Ciubăr-vodă, pre limba ţării.

Ce toate sunt basne şi scornituri, iară adevărul cum au fost, într-alt chip se arată.

Scrie letopiseţul nostru cest moldovenesc, ales Toader Cârneciu dascălul, această poveste, de zice că într-o vreme la atâta agiunsese ţara, au fără domn, au să priimească la domnie pre Alixăndrel, feciorul lui Iliaş-vodă, carele trăia la curtea lui Cazimir, craiul leşesc.

Ce Alixăndrel nevrâstnic şi mucos hiind, numai 14 ai, strânsu-s-au boierii şi ţara de s-au sfătuit pre cineşi vor alege să pue domn. Şi se mierau boierii, cum vor face? Că pre obiceiul ţărăi, nu se cădea altuia să dea domnia, fără carele nu vrea hi sămânţă de domn. Şi iscodind unul de la altul, aflatu-s-au Coste logofăt şi Onciul, şi Andronic, şi alţii, de au mărturisit, cum să fie mărs mai demult Alexandru-vodă la vânătoare, în tinereţele lui, şi au mas o noapte în târgul Hârlăului, la casa unui Ciubăr negustor, carele lipsia de acasă, că îndestula den ciubere toată Ţara de Gios. Deci muierea aceluia zlubavă⁵ şi ră de muscă hiind, iară domnul tânăr şi gata la orice vreme, nu s-au îndărăptat de la cele tinereşti meşteşuguri, ce toată noaptea au stătut lângă dânsa, ba şi mai aproape. După care, împlinindu-se şepte luni, au den hiclenie muierească, au poate fi cu adevărat, născut-au Ciubăroaia prunc bărbătesc şi i-au pus nume Alexandru, în pilda tătâne-său.

Şi aşa pre acesta aflându-l şi adeverindu-l boierii că-i den osul lui Alexandru-vodă cel Bătrân, cu toţii l-au rădicat domn, văleatul 6957 de la facerea lumii, iară de la Hristos 1449, dechemvrie în 8 zile.

Şi i-au zis Ciubăr-vodă.

De începutul domniei şi sfârşitul unor boieri, carii au uneltit împotriva lui Ciubăr-vodă

Deci dacă s-au văzut luminat în cinstea domniei, multe râvnind şi nevoind spre cele de folos, îndată s-au apucat Ciubăr-vodă a-şi curăţi ţara de fraţi şi de nepoţi, pre unii tăind iară pre alţii chiorând de amândoi ochii, cum i se cade a se purtare unui domn înţelept cu cimotiile sale mai de aproape, de se cunoştea că nimica nu s-au depărtat den obiceiul ţărăi.

Nice de carte era prost, că ştia să-şi scrie numele întreg ca un grămătic. Iară la băutură nu pre lezne avea potrivnic. Numai cât era cam burduhos la trup şi cam tomnatec holteiu, de îmbla tot cu ochii după giupănesele boierilor şi nimica nu isprăvia.

Ce atunci, între tulburatele acelea vremi, nu s-au rădicat bine în scaun Ciubăr-vodă, când o samă den boierii cei mari, cu Bolborici stolnicul şi Scămoşilă şi Burtea jicnicerul, înţelegând la ce stă lucrul, că şi-au aflat stăpân, vorvitu-s-au în taină şi unul de la altul cercând sfat, s-au agiuns în cuvinte cu Sfrijiciorski, caşteleanul de Smârc, cum să năzuiască la stăpâne-său, craiul leşesc, să-l aducă pre Alixăndrel-vodă în scaun.

Care nu trebuia altă bucurie lui Ciubăr-vodă de începutul domniei, decât să amiroase cum aceia îl lucrează pre la spate şi voru să-l scoată den ţară.

Deci auzind Ciubăr-vodă despre uneltirile lor, au tăcut şi nimica n-au zis. Şi răpezind străjile într-o noapte, pre toţi i-au rădicat de la aşternut, de lângă giupănesele lor, pre carii nice nu i-au mai scos a doua zi la Divan, ce îndatăşi fără giudeţ le-au tăiat capul, ― de unde chiar atunci s-au tras acelora moartea. Grabnic lucru au fost, că unii dentr-înşii, neîmbrăcaţi şi somnoroşi cum i-au apucat, rămăind fără cap la vreme de noapte, nice nu le-au venit să crează că poate fi cu adevărat. Ce, cu adevărat au fost. După care, mustrându-i oarece măria-sa, le-au cuvântat într-acesta chip:

― Voi, răilor şi mişăilor! Când oare vă veţi sătura, întru a voastră nesecată lăcomie şi neastâmpărată deşărtăciune, să îmbiaţi tot cu uneltiri ascunse şi să hicleniţi pre domnul vostru cel viteaz şi înţelept, pre carele nu voi, ce numai singur Dumnezeu l-au rânduit în scaun? Mult oare v-aţi socotit pentru binele norodului de la care mâncaţi pită, să-i aduceţi bucurie de oşti străine în ţară? Iacă, în loc să-mi tăiaţi voi mie capul, mai bine că l-am tăiat eu pre al vostru, cum scrie la Sfânta Scriptură, de zice: "Unde dai şi unde crapă". Iară ce zic eu acmu, să auză şi alţii şi să ia aminte, că aşa voiu scurta de capul lor pre toţi aceia carii vor mai cuteza să şi-l rădice împotriva domniei mele. Aceasta-i.

Şi alte vorbe proaste aşijdere au grăit atunci Ciubăr-vodă, ce nu se cădea să spue unor boieri mari ca aceia, măcar că erau morţi. Cât s-au cunoscut îndată inima lui, că iubeşte mai mult pre norodul cel de rând, iară pre boieri îi asupreşte cu batgiocuri. Care văzând boierii aşa, socotit-au că poate n-a hi acest Ciubăr cu adevărat den osul lui Alexandru-vodă cel Bătrân, cum s-au amăgit a crede la început. Ce acmu totuna era, odraslă de domn au ba, că sta înfipt cu tărie în scaunul ţării şi nimica nu-i mai puteau face.

Şi până la sfârşitul domniei sale nime n-au mai îndrăznit să-l sape, nice s-au mai ispitit careva să se culce neîmbrăcat la vreme de noapte; ce aşa, cu toate straiele s-au culcat de frica lui, ca să hie gata la orice nevoie.

De o stea mare cu coadă, ce s-au ivit pre ceriu în vremea lui Ciubăr-vodă

În zilele acestui Ciubăr-vodă, la cursul anilor 6958, martie la Blagoviştenie, ivitu-s-au pre ceriu stea mare cu coadă, căreia îi zic latinii cometa, adecă măturoiu. Şi lungă era şi hioroasă foarte, începându-se dentr-o stea deasupra hanului Mânzulesii. Şi cuprindea giumătate de cer cu coada întinsă, cum o ar hi lungit şi o ar hi smerit un vânt mare de cătră asfinţit.

Şi ieşea Ciubăr-vodă în polimari⁶, de bătea metanii spre dânsa cu boierii şi se închina în fiecare sară. Ce nimica n-au folosit. Că a doua zi iară se arăta pre ceriu acel semn dumnezeiesc cu coadă. Pentru care mulţi boieri învăţaţi, strângându-se la sfat, au făcut prognitic⁷ de cele ce se va lucra în ţară după aceea. Şi ziceau uniia că poate nimica rău nu se va scorni de la o scârbă mică de stea. Ce, dacă nu ar hi avut coadă, nu era nice o nevoe, că la cap au fost stea ca toate stelele. Dar asta-i, că avea coadă.

Şi de zi ce trecea, se tot muta cu capul înainte, iară dendărăpt se tot scurta, până ce la urmă au rămas bearcă de tot, numai cât un bob de hameiu. Şi aşa au perit, după ce au trăit patru săptămâni şi o zi.

Târziu mult după aceea, s-au ijderit⁸ un popă leah, pre nume Kupernic, om învăţat foarte, carele au scornit că pământu-i rătund ca o gogoaşă şi merge răsucindu-se giur pregiur de soare. Şi zice că la vreme de noapte omul stă acăţat de pământ, cu capul în gios, cum stă ghionoaia pre copaciu, au furnica prinsă cu ghiarăle de coaja mărului, şi altele ca acestea. Bună-i învăţătura la om, nu zic ba, că luminează mintea şi întăreşte sufletul pre cărările Domnului; iară nice pre multă nu-i bună, că strică omului capul şi-l îndeamnă la măscări. Nu s-au gândit acela ce au scris, mai întăiu să giudece şi să cumpănească, şi apoi să scrie. Că omul nu are nice ghiară, nici cleiu la talpă: cum ar sta el oare cu capul în gios şi cu picioarele în sus? Au numai dacă-l spânzură cineva, când au făcut vrun rău, altmintrelea cum? Iară dacă aşa îmbia omul noaptea, cum zice acel popă leah, atunci şi caii şi vacile îmblă pre uliţă la vreme de noapte tot cu copitele pre sus, las a mai pomeni de muieri şi giupânese, care nice nu-i de crezut aşa mascara la o faţă bisericească, măcar că au fost papistaş.

Şus e încătro stă omului capul, şi gios încătro picioarele. Aceasta-i adevărat noaptea ca şi ziua, afară numai dacă doi şi cu doi vor face la miezul nopţii cinci, iară când se crapă de ziuă vor începe a face tot patru, la loc, cum au fost.

Şi zice iară acel Kupernic că soarele-i mai mare ca pământul, şi stelele aşijdere mai mari. Ce pământu nu l-au cuprins nime cu ochii întreg, să ştie câtu-i. Mare trebue să hie, dacă sprijine el în spate atâtea noroade şi împăraţi şi cetăţi, şi Ţara Leşască pe deasupra. Ce soarele se vede bine cu ochii că-i numai cât un zlot unguresc, poate ceva mai mărişor. Iară despre stele, săracele, nice n-ar hi cu cale să mai pomenim, că dacă le-ai strânge pre toate la un loc într-o mierţă de orz şi le-ai îndesa bine, încă ar mai rămânea goală merţa de-agiuns, cât să încapă şi acel Kupernic într-însa.

Nime nu cunoaşte rostul stelelor celor veşnice, fără numai unul Dumnezeu, care le-au scăpărat din veşnicie şi le mută dămol, cumu-i mersul ceriului de la răsărit cătră apus. Iară când se iveşte câte una nouă cu coadă, ca în vremea lui Ciubăr-vodă, alta nu poate fi decât veste înfricoşată de războiu ce se va isca între noroade, pentru certarea păcatelor noastre.

Cum s-au şi tâmplat.

Când s-au războit Ciubăr-vodă cu leşii, văleatul 6958

Nu multă vreme dacă au perit acea stea, la cursul anilor 6958 de la facerea lumii, hiind Alixăndrel-vodă seminţie de pre înmă⁹ craiului leşesc, lui Cazmir, au năzuit la dânsul cu jalobă să-l pue la domnia Moldovii. Şi au scos craiul şleahta de la Premişlea şi strângând şi altă oaste, au trămis pre hatmanul său, pre Pocitoţki, voievoda de Cracău, să împingă pre Ciubăr-vodă den ţară şi să aşeze în scaun pre Alixăndrel-vodă.

Deci înţelegând Ciubăr-vodă cum se apropie Pocitoţki de margine să-l asuprească cu oaste, un lucru aşa de grabă neavând de ce se apuca, hiind oastea lui răşchirată cineşi pre acasă, de iznoavă trămis-au în toată ţara, să iasă la oaste cât mai de sârg.

Şi dacă şi-au strâns Ciubăr-vodă toată oastea, ca la 700 pedestrime şi 400 călăreţi, fără prostime şi adunătură ce era pre lângă măria-sa, îndată s-au bulucit cu toţii la apa Călţunei, la un loc ce se chiamă Vadul Curvii, pre numele unei muieri crâşmăriţe care au fost hălăduit mai demult în acele părţi de lume.

Şi împărţindu-şi Ciubăr-vodă oastea în patru pâlcuri, dat-au la tot pâlcul câte o huşniţă¹⁰ şi două steaguri, care toate cu năroc i-au venit.

Ce până a se strânge toată oastea lui Ciubăr-vodă la un loc, înţelegând den iscoade cum leşii au şi trecut apa Nistrului pre la Mihălceni în ceasta parte şi au lovit la Şipinţi, răpezit-au Ciubăr-vodă o samă de oaste înainte cu vornicul Iepure de strajă, să vază numai cu ochii, ce războiu să nu dea. Iară leşii pogorând în gios până la Tămânjeşti, acolea au prins de veste cum şi straja lui Ciubăr-vodă nu-i departe, şi îndată şi-au tocmit Pocitoţki toată oastea pentru războiu. Ce Iepure vornicul, după învăţătura ce au avut, războiu n-au dat, ce s-au tras îndărăpt cu straja spre beleagul oştii, la Călţuna. Şi trecând apa de iznoavă s-au lăsat în gios, şi iară s-au iţiit în sus, de mergeau leşii pre de ceea parte şi moldovenii pre de ceastă parte, de se vedeau cu ochii, şi-i suduiau ai noştri pre moldoveneşte, iară aceia răspundeau pre leşeşte.

De acii, singur Pocitoţki s-au suit într-un pisc de deal, să poată cunoaşte câtă samă de oaste va fi la moldoveni. Ce nemica n-au putut cunoaşte, că temeiul cu Ciubăr-vodă era ferit după nişte mărăcini de nu se vedea. Numai suliţi în trii locuri ce au văzut.

Mai în de sară, ispitindu-se leşii să dea harţ şi apropiindu-se de apă, se fece a cerca vad să treacă spre moldoveni. Ce atunci, îndatăşi s-au arătat toată oastea lui Ciubăr-vodă, cu huşniţe tocmite împotriva vadului, şi gata a-l sprijini pre Pocitoţki în suliţi, dacă cutează. Care văzând leşii atâta mulţime de oaste, n-au mai cutezat a trece vadul, ce cu multe meşteşuguri au nevoit să-i amăgească pre moldoveni, să-i treacă pre de ceea parte. Dară nice moldovenii nu se da trecuţi. Că înţelegând meşteşugurile lor, nu-i gonia mult, numai până la giumătatea apei, nice un cot de loc mai mult, că vedea că fuga lor era cu înşelăciune.

Aşa au rămas până noaptea războiul în cumpănă, şi s-au culcat oştile, careşi la locurile sale, în nădejdea străjilor, cu apa Călţunei la mijloc.

Iară Ciubăr-vodă nu dormia, ce hiindu-i aprinsă inima lui de lucruri vitejeşti, să ascuţia cum să-l apuce pre Pocitoţki mai cu încongiur şi, împresurându-l den doauă părţi, să-l bulucească la apă. Deci au răpezit pre Tudosie Lungu răzeşul, cu o samă de călăreţi, să meargă teptil în sus cale de trii poprişti, şi trecând în taină apa Călţunei să coboare şi să cază a doua zi leşilor în spate, de nu vor şti dincătro le vine nevoia.

Într-aceea vreme, înainte de răsăritul soarelui, nimerit-au la tabăra leşască şi un Piotru Hodoroschi cu oaste proaspătă, 80 de cazaci carii cum sunt ei gata de a se amesteca la toate amestecăturile, fără să întrebe de nimeni, ce numai auzind că-i treaba la care pre carele, venit-au să dea leşilor agiutoriu în dobândă. Pre carii văzându-i Pocitoţki, nu într-alt chip, ce cum ar hi văzut îngeri den cer pogorâţi, aşa i-au priimit şi cu daruri multe au dăruit pre acel cap al lor, pre Hodoroschi.

Deci, după ce au făcut ei sfat, îmbărbătându-se între ei şi îndemnându-se unii pre alţii, s-au înhierbântat la războiu asupra moldovenilor. Şi cazacii cu focul, leşii cu fuşturile , aruncau în moldoveni de nu se ştia ce vor face, că de multă nevoe n-au mai putut suferi, stând gata să îndărăpteze. Şi acmu biruia Pocitoţki, de n-ar hi schimbatu-se nărocul. Că Hodoroschi cu cazacii lui n-au vrut să asculte, să treacă numai până la giumătate, ce s-au sumeţit să treacă apa de tot. Şi aşa, au intrat toată oastea leşească la apă. Că atuncea s-au ivit de la spate şi Tudosie Lungu cu călăreţii pre carii i-au fost trămis Ciubăr-vodă nainte, şi aceia cu multă larmă şi buciune învârtejindu-se la războiu, n-au mai dat pas leşilor să se întoarne iară la loc uscat. Şi îndată dând năvală şi gloatele cu Ciubăr-vodă, i-au cuprins la mijloc dentr-amândoao părţile şi mare zarvă feceră, de i-au căutat lui Pocitoţki a dare dosul şi a fugire. La care năvală s-au tâmplat chiar moarte de om, unde hatmanii leşeşti vrând să îmbărbăteze pre ai săi şi-au pus şi ei capetele, ales Buburoţki, podcomori¹¹ de Liov, şi Purcelavschi, voievoda Ruskii, şi Bleginski, şi Muciorschi, şi Parşiveţki şi alţii, carii las a-i mai scrie.

Iară Ciubăr-vodă pornindu-se cu toată oastea după dânşii, i-au gonit de iznoavă până aproape de Nistru, şi pre carele îl agiungea dendărăpt cu suliţa, îndatăşi îl împungea. Ce leşii, dacă au apucat a fugire, nu s-au mai oprit în drum, să-i agiungă moldovenii cu Ciubăr-vodă, şi să-i împungă cu suliţa unde nu se cade, căci se temeau de un lucru de primejdie ca acela.

Şi într-acesta chip au biruit Ciubăr-vodă, nu aşa cu vitejia, cum cu meşteşugul. Zice letopiseţul cel leşesc să hie fost războiul cu hiclenie, nu cu direptate. Iară cine poate şti? Că dacă au fost cu direptate au ba, totuna-i acmu, că bătaia nu se mai întoarce.

Şi văzându-se Ciubăr-vodă curăţit de vrăjmaşii săi, cu mare bucurie şi pohvală domnească s-au întors la Suceava, unde i-au ieşit tot norodul cu vlădici înainte, şi au şezut iară în scaunul său, ca un împărat şi biruitoriu, dând laudă mare lui Dumnezeu pentru izbânda ce au făcut.

Când fece nuntă Ciubăr-vodă cu domniţa Catrina, fata lui Vlad-vodă Dracul cel Bătrân, domnul Ţărăi Munteneşti

Acestea dară trecând, cum trece grindina şi furtuna de luceşte iară ceriul senin, fără zăbavă şi-au venit şi ţara la hirea sa de mai înainte şi s-au împlut de tot bivşugul. Şi apropiindu-se toamna acelui an, socotit-au Ciubăr-vodă să nu rămâe holteiu la vreme de iarnă, că-i frig. Deci dar chibzuind a-şi găsi doamnă de rude mari pre sama lui, s-au agiuns în cuvinte cu domniţa Catrina, care la moartea tătâne-său, lui Vlad-vodă Dracul cel Bătrân, domnul Ţărăi Munteneşti, au fost pribegit la curtea lui Huniad, în Ţara Ungurească. Deci răpezind Ciubăr-vodă un boier de ţară, pre Iancu Dulău logofătul, de i-au adus mireasa de la unguri, îndată s-au apucat de au făcut mare şi frumoasă nuntă domnească.

Trămis-au în toată ţara crainici să vie boierimea la nuntă, de la mic până la mare, nu cu poroncă, ce numai de poftă. Şi soli den Ţara Ungurească şi de preste Nistru au venit, şi de la Ieşi aşijdere, carii măcar că au fost bătuţi, la nuntă tot s-au îndesat. Şi au adus solii multe daruri şi frumoase, ales cel moschicesc, carele au dăruit miresii o blăniţă de samur şi măriei-sale zece coţi de postav feleandraş. Şi aşa s-au veselit cu feluri de giocuri şi de pitreceri, cu muzici den ţimbale şi den piţiburlă, de giucau nu numai în casă, ce şi prin ograda curţii domneşti, tot boieri cu giupânese, toţi împodobiţi, cât nu era nuntă şi era minune. Zic să hie venit la nuntă şi Roxanda, giupăneasa lui Todiraşcu Ştroici paharnicul, care zăcând mai înainte de lungoare i-au fost căzut părul, de i-au căutat a se tunde. Şi nu o au răbdat inima să nu vie la nuntă, ce măcar că era tunsă, tot au venit. Şi mult s-au veselit măria-sa şi boierii şi tot norodul, de muiere tunsă, care lucru minunat ca acela nu s-au mai văzut de când lumea şi nice s-a mai vedea.

Adus-au şi pehlivani de prin străinătăţi, de au făcut fel de fel de giocuri, şi pre pământ şi pre funii. Şi cerând un pehlivan cuşma măriei-sale, au pus-o cu gura în gios, după care îndată au scos dentr-însa două găini vii, una neagră şi alta pistriţă. Iară pre cea pistriţă luând-o mireasa în braţe, o au căutat de ou. Şi au aflat într-însa ou gata să-l facă, pre care l-au şi ouat îndată în palma măriei-sale. Şi mult s-au minunat.

Iară alt pehlivan, hindiu de neam, viind înaintea măriei sale cu mânecele sumese, au început a scoate pamblică stacojie den nas. Şi au scos fără istov ca la 50 de coţi şi mai mult, tot pamblică bună de atlas, stacojie. Pre care luând-o măria-sa, îndatăşi o au dăruit miresei. După care, s-au încruntat la sprânceană Ciubăr-vodă şi au stătut oarece pre gânduri, apoi au chemat un tălmaciu şi l-au ispitit pre acel hindiu: "Care ţi-i voia, măi? Că iaca îţi vom găsi muiere de baştină şi-ţi vom da şi pământ, să te gospodăreşti la noi în ţară". Aşa i-au căutat a-l smomi Ciubăr-vodă pre acela să rămâe, nu de dragul lui, au dentr-o toană fără temeiu, cumu-i abate omului la băutură ― ce cu plan adânc. Şocotit-au adecă măria-sa că dacă într-o cifârtă de ceas au fost în stare hindiul a scoate 50 coţi de pamblică den acel nas de mare ispravă, apoi într-un an întreg va îndestula den pamblică toată Ţara Moldovii. Şi încă atâta va mai prisosi, cât să treacă neguţătorii moldoveni şi la ţările megieşe, cu pamblică bună de-a noastră, stacojie, să priimească schimb altă marfă mai de nevoe.

Ce pehlivanul nu s-au învoit să-şi tocmească nasul într-acesta chip.

De un grămătic minciunos la curtea lui Ciubăr-vodă

Scrie letopiseţul nostru cest moldovenesc, de zice că într-o vreme s-au oploşit la curtea lui Ciubăr-vodă un oarecare Bogdan grămătic, ce s-au fălit că-i vâlhovnic¹² şi om învăţat foarte, şi că va scrie de viaţa domnilor vechi şi de toate câte s-au lucrat mai demult în Ţara Moldovii.

Şi ţiindu-l Ciubăr-vodă în mare cinste, i-au dat în samă multe hrisoave şi urice şi ispisoace vechi, să le dezlege cu rânduială şi să aleagă dentr-acele cum au fost cursul anilor şi viaţa domnilor trecuţi, ales a tătâne-său, Alexandru-vodă cel Bătrân.

Ce până la urmă, pre toate le-au zăhăit acel grămătic, şi atâta le-au amestecat şi le-au zgribuşit, încurcând anii şi poveştile, că nimica bun n-au mai ales de acolo. Şi aşa s-au dovedit acel Bogdan scriitoriu de cuvinte deşarte, adecă om de minte puţină. Care cunoscând Ciubăr-vodă că acela n-au fost grămătic şi vâlhovnic cu adevărat, ce doară s-au fălit că iaste, foarte s-au mâniat măria-sa. Şi mustrându-l oarece cu buzduganul, au pus de l-au însămnat cu hangerul la nas. După care l-au alungat de la curte cu mare ocară. Şi fugind acel Bogdan grămătic de ruşine în Ţara Ungurească, s-au învăluit adânc în munte şi nu s-au mai oprit până la târgul Clujului, unde mai apoi s-au gospodărit, rămâind acolo de veci. Care văzându-l ungurii că-i fără nas, numai o rămăşiţă cât o alună, îndată l-au poreclit Duică, adecă, pre limba lor, cârnu. Cum au rămas de se poartă şi până astăzi acea poreclă, prin acele părţi de lume.

De sfârşitul domniei şi moartea lui Ciubăr-vodă

Nu multă vreme după acestea, s-au bolnăvit Ciubăr-vodă de cataroi, care boală se cunoştea dentr-aceea că avea slăbiciune mare şi ameţeală, ales după ospeţe.

Chemat-au atunci babe vrăjitoare, care l-au învăţat să-şi toarne pre gât, în toată dimineaţa pre nemâncate, câte doauă oca de vin vechiu, hiert cu chipăruşi. Şi-i de mirare că nimica nu i-au folosit.

Adus-au mai la urmă chiar doftor, den Ţara Ungurească, de i-au gâcit că-i bolnav de frănţie, care şi moldovanul, măcar că nu-i franţuz, se tâmplă de are. Şi i-au dat să guste dentr-un şip doftorie amară ca herea, care amirosind cumplit fără samă, îndatăşi au umplut toată ograda curţii domneşti de putoare. Şi nice dentr-acea tărie, tot nimica nu i-au priit.

Care văzând aşa Ciubăr-vodă, că nu mai are leac, cumuşi era blând şi cucernic la fire, şi-au luat de samă şi s-au săvârşit den viaţă, mercuri spre gioi, 14 martie, văleatul 6960 de la facerea lumii, după ce au domnit doi ani, trii luni şi opt zile.

Şi au fost acest Ciubăr-vodă domn viteaz şi cu mare frica lui Dumnezeu, nice mai bun, nice mai rău ca alţii şi iubit de tot norodul. Numai cu boierii ce nu s-au pre împăcat la început. Zidit-au fântână mare de piatră la rohatca Dărăbanilor, şi doauă biserici frumoase, înzestrându-le cu ocini şi cu hălăştaie, şi cu odoare scumpe în lontru şi pre den afară cu zugrăveli. Şi s-au nevoit în zilele sale de au adus cu multă cheltuială den ţara păgână, de la Trapezont, moştiile sfântului mare mucenic Sisoe, făcătorul de minuni, şi le-au aşezat în mânăstire la Poponeţ, unde trăiesc şi până astăzi.

*
Aici se isprăveşte manuscrisul lui Oprea Caţă logofătul.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA