Editura Global Info / Literatură

George Topîrceanu

Eminescu şi epigonii lui

Pentru generaţiile care vin, Eminescu, aşa cum ne obişnuisem a-l cunoaşte, nu mai există.

Există alt Eminescu — un poet inegal, adeseori mediocru şi incorect, care-şi repetă unele figuri şi întorsături de cuvinte până la saturaţie.

Aceasta se datoreşte tocmai unora dintre admiratorii lui entuziaşti, care nu s-au mulţumit să-l admire de la distanţă, ci s-au apropiat să-l pipăie, să se frece bine de el, pentru propriul lor lustru.

Se ştie cum a început infamia.

A apărut întâi un volum timid de „postume” — adică poezii definitive care nu au fost publicate de poet în timpul vieţii lui... Noi ne revoltam atunci că se dau drept „poezii postume de Eminescu” şi se pun la îndemâna publicului mare nişte bucăţi de versuri pe care Eminescu însuşi le condamnase. Acele bucăţi nu trebuiau să servească decât cercetătorilor speciali, pentru lămurirea personalităţii artistice şi sufleteşti a poetului.

A apărut apoi alt volum în care, printre poeziile definitive, publicate în timpul vieţii, erau strecurate şi câteva postume, fără indicaţia că sunt „postume”... Admiratorii îşi continuau opera. Publicul neprevenit primea acum nişte bucăţi condamnate de Eminescu, drept poezii publicate cu ştirea şi în timpul vieţii lui!

Am suspinat iarăşi după ediţia clasică Maiorescu, singura care se apropie, credem noi, de ceea ce Eminescu însuşi ar fi dorit să lase posterităţii.

Şi iată că acum, când se împlineşte un sfert de veac de la moartea poetului, se pune în vânzare un volum de „opere complete”: ni se dau drept „poezii de Eminescu”, fără nici o altă indicaţie, toate încercările lui neizbutite sau, după cum a arătat pe larg dl Ibrăileanu, bucăţi din care părţi întregi fuseseră utilizate de el, bruioane, note, eboşuri, simple aruncături pe hârtie, la un loc cu poeziile clasice care i-au făcut gloria. Ni se dă drept „roman de Eminescu” o lungă bucată de proză, scrisă în adolescenţă, plină de naivităţi, greşeli de limbă şi ardelenisme, din care el de asemenea a utilizat o bună parte. Se publică acest material literar, pe care poetul, deşi ar fi avut destulă vreme, n-a găsit de cuviinţă să-l publice. Şi se dau în vileag, drept pagini definitive de Eminescu, până şi acele pasagii pe care el evident le condamnase definitiv, ştergându-le cu creion roş.

Astfel au scăzut pe Eminescu admiratorii lui. Duşmani să-i fi fost, şi poate că i-ar fi respectat mai mult memoria!

Dacă unui poet din zilele noastre i-ai umbla prin saltare, ca să furi şi să dai publicităţii drept opere definitive nişte însemnări provizorii imperfecte, acest poet te-ar chema în judecată sau — genus irritabile — s-ar apăra cu pumnii împotriva unei astfel de injurii.

Eminescu însă, despre care se ştie cât era de scrupulos cu propria-i producţie, nu se mai poate apăra.

Şi această injurie i se aduce tocmai acum, când se împlinesc 25 de ani de la moartea lui — ca un omagiu!

Într-o ţară unde bunul-simţ şi priceperea nu pot ţine, în publicistică, locul unei legi efective împotriva nechemaţilor şi răufăcătorilor, ştim că nu mai e cu putinţă să se remedieze răul înfăptuit. Altminteri, am cere Societăţii scriitorilor români să apere pe Eminescu împotriva admiratorilor lui.

Oamenii de gust vor şti desigur să aleagă şi de aici înainte pe Eminescu cel adevărat, din Eminescu cel astfel pocit de admiraţia activă a epigonilor. Dar pentru cititorii cu un gust mediocru — şi tocmai aceştia au nevoie de îndrumare — Eminescu cel clasic nu mai există.

În alte ţări, opera marilor scriitori caută să fie limpezită, degajată şi selecţionată, cu fiecare ediţie nouă.

La noi s-a întâmplat pe dos. Urmaşii lui Eminescu i-au încurcat toată opera, aşa încât criticii viitorului vor trebui s-o descurce din nou, ca să arate generaţiilor care vin pe Eminescu aşa cum a fost.

*

Partidul Conservator vrea să ridice un bust sau o statuie „aceluia care a fost ziaristul” Eminescu.

Acum, în preajma reformelor, când şi poetul este la modă, s-a găsit că e bine să se amintească în mod concret conservatorismul lui teoretic.

Facem o reflecţie banală: Ce bine ar fi fost dacă, cu jumătate din banii cheltuiţi acum pentru bustul „aceluia care a fost ziaristul” Eminescu, s-ar fi uşurat atunci existenţa chinuitului ziarist! Şi ce bine ar fi fost dacă, măcar cu a suta parte din aceşti bani, i s-ar fi înlesnit cel puţin repaosul acela „de trei zile” despre care vorbeşte poetul într-o scrisoare.

Dar, ce vreţi, morţii de la groapă nu se mai întorc. Şi apoi, vina e a tuturor ş-a nimănui.

Iniţiativa ridicării unui monument „ziaristului” a găsit în presă o aprobare deplină. Un gazetar, cuprins de un sentiment de colegialitate frenetică, a luat chiar apărarea lui Eminescu împotriva acelora care cred că poetul a fost gazetar numai de ocazie, silit de nevoi.

Ca să vadă cu câtă plăcere făcea Eminescu gazetărie la Timpul, îl rugăm să consulte Amintirile dlui Vlahuţă sau chiar propriile mărturisiri ale poetului: „Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung repaos, ca să-mi vin în fire. Şi cu toate astea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegramele Havas, ca să scriu, iar să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc”...

Că Eminescu făcea gazetărie bună, e firesc. Dacă el ar fi fost nevoit să înveţe ciubotăria, ca să trăiască, poate că ciubotele făcute de el ar fi ieşit minunate. (S-ar fi găsit şi atunci oameni care să susţină că această activitate a lui are mai multă importanţă decât cea poetică!)

Gazetari de talia lui Eminescu au mai fost — poate şi mai mari. Poeţi de talia lui, nu.

Adevăratul lui titlu de glorie este şi va rămâne poezia lirică — acele minuni de armonie şi simţire în care s-a închegat puterea hipnotică a geniului său.

Pentru acelea să-i ridicăm statui şi monumente, iar nu pentru nişte articole de gazetă, stoarse din mizeria nenorocitei lui vieţi — articole care ne-au lipsit poate de câteva capodopere, secătuind, tocmai în timpul din urmă când geniul lui ajunsese la apogeu, o energie sufletească atât de rară şi atât de scumpă.

*

Am văzut, mai ales cu prilejul aniversării, portretul poetului însoţit pretutindeni de Veronica Micle. Rare au fost articolele despre Eminescu în care Veronica să nu fi fost menţionată. Eminescu şi Veronica, peste tot; în timpul din urmă a fost o adevărată Veronicomanie.

Sunt oameni pe care această întovărăşire perpetuă i-a lovit întotdeauna în chip neplăcut. Mai întâi, ea nu e tocmai potrivită cu admiraţia virilă pe care o datorăm unui om ca Eminescu. Cu prilejul ei avem neplăcerea ca, fără voia noastră, să ne aducem aminte de împerecherea, cam comică, a veşnicului „Jeanot avec sa Jannette”.

Şi apoi, din scrisorile poetului către Veronica Micle, se vede clar, pentru cine are ochi să vadă, câtă dreptate avea dl Maiorescu când spunea că pe Eminescu o femeie cu greu l-ar fi putut prinde şi reţine în mrejele ei mai multă vreme... Şi, ca să fim drepţi, Eminescu a avut mai multe, aşa-numite, cu un termen drăgălaş, muze. Se ştie acum că unele din cele mai bune poezii ale lui nu au fost inspirate de Veronica. Pentru ce dar să le nedreptăţim pe celelalte? De ce, când am pornit-o pe calea biografiei indiscrete şi picante, să nu dăm portretul poetului, înconjurat de toate muzele sale?...

Goana după senzaţional şi reclamă a făcut pe unii biografi să dea în vileag — nulla ratio — chiar şi acele scrisori care conţineau pasagii cu desăvârşire intime şi ruşinoase.

Ba ceva mai mult.

Inocenţii biografi nu s-au mulţumit să fie singuri ridicoli cu comentariile şi extazul lor în faţa prieteniei curate dintre Eminescu şi Veronica, pe timpul cât trăia Micle.

Ei au reprodus, fără nici o necesitate, o scrisoare a lui Ştefan Micle către un prieten, în care spunea că are deplină încredere în cinstea soţiei sale. Şi aceasta, alături de o scrisoare din acelaşi timp, în care Veronica se adresa amicului ei: „Miţicule, dacă vii la Iaşi, voi fi atât de blândă cu tine şi te voi legăna pe braţul meu”...

S-a bovaryzat astfel, din prostie, un om cu totul străin de discuţie — expunându-se ridicolului postum figura bătrânului profesor Micle.

Cabotinajul se întinde tot mai mult în publicistica noastră. Ceea ce caracterizează pe cabotin este mai ales dorinţa lui de a-şi expune mutra, obiceiurile, preferinţele, amicii şi viaţa intimă văzului tuturor — şi credinţa că publicul doreşte să i le cunoască. Iar publicul — acest mare cabotin, cum i-a zis Lemaître, sau acest mare protector al cabotinilor, cum i-am zice noi, — aplaudă întotdeauna. Căci pe el îl interesează parcă mai mult dessous-urile vieţii unui om mare, decât însăşi opera acestui om.

Dar Eminescu, neînduplecat în mândria lui singuratică, om superior în înţelesul inaccesibil gloatei, n-a avut nici un atom de cabotin în fiinţa lui. El niciodată nu a comis indiscreţiuni, ca un Emil Isac oarecare.

De ce dar să-i scormonim cu atâta înverşunare intimităţile?

Lăsaţi-l să se odihnească aşa cum a trăit: solitar şi departe, ca luceafărul.

Căci dacă s-ar scula din mormânt, Eminescu ar trebui să se expatrieze acum, de ruşine.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA