George Topîrceanu

Fără adresă

— Unui domn care-mi cerea adresa în 1914 —

Îmi ceri adresa, domnul meu?
Sunt trist din cale-afară...
Cum să ţi-o dau, când însumi eu
O caut de-astă vară!

Să nu mă-ntrebi cum s-a făcut, —
Cine-ar putea să spuie?
Adresa mea a dispărut.
M-am pomenit că nu e!

A rătăcit de azi pe mâini
Pribeagă prin Moldova,
Iar peste două săptămâni
Am prins-o-n Vârciorova.

Şi cum am dat ochi amândoi
Mi-a spus, acolo-n gară,
Că dacă nu era război
Ar fi ieşit din ţară...

Înduioşat i-am amintit
Atunci, cu vorbă bună,
Ce trai frumos şi liniştit
Am dus noi împreună.

I-am explicat apoi c-aş vrea
Menaj indivizibil, —
I-am spus că nu pot fără ea,
Că-mi este imposibil!

Dar ea s-a dus şi m-a lăsat
Din nou, în toamna sumbră,
Să rătăcesc neconsolat
Ca „omul fără umbră".

De-atunci, urmând adresa mea
Necontenit fugară,
Cu geamantanul după ea
Alerg din gară-n gară.

Am întrebat pe la amici,
Cu jumătate-gură:
— N-a fost adresa mea pe-aici?...
— E-n vilegiatură!

Chiar adineauri a plecat.
Venise de la munte...
Purta un plic decolorat
Şi-o marcă strâmbă-n frunte_

Şi-am mai zărit-o, dacă vrei,
Acum vreo zece zile, —
Urâtă, vai de capul ei,
Şi plină de ştampile!

Ce-o fi păţit adresa ta?
Pe unde-i sărăcuţa, —
Să ştii c-a prins-o cineva
Ş-a dus-o la Mărcuţa...

O, doamne, cum m-am săturat
De-atâtea ipoteze!...
Decât să stau aşa-ncurcat,
Voi pune s-o sculpteze

În caractere de granit
Pe-o piatră funerară,
Să dorm încalte liniştit
Că n-o să mai dispară...