Editura Global Info / Literatură

George Topîrceanu

Mens sana in corpore sano

Am încercat odată şi eu o maximă latinească pe înţelesul tuturor, după modelul celor rămase din antichitatea clasică. Două ceasuri mi-am bătut capul. Degeaba! N-am ajuns la nici un rezultat. Şi nu din pricină că aş fi avut ambiţia s-o scriu de-a dreptul în latineşte ― limbă pe care n-o cunosc ―, ci din alte cauze, mai serioase.

Un dicton latinesc e un aforism care are virtutea să circule în lume, prin mijloace proprii. Cugetări sentenţioase de toată frumuseţea producem şi noi, modernii, când în versuri, când în proză. Dar asta-i, că nu circulă.

Iată, de exemplu, un aforism cules la întâmplare, din prima poezie modernă care-mi cade sub ochi în acest moment.

Le soleil ne peut rien contre ce qui n'est plus...¹

Şi puţin mai jos, în aceeaşi poezie, încă o declaraţie categorică:

Le plus beau des mortels ne peut chérir que soi......²

Cu acest fel de decrete filozofice în versuri s-a ocupat şi la noi, pe vremuri, poetul Vlahuţă, căci ele creează autorului o reputaţie de seriozitate în opinia cultă a ţării. (În adevăr, nici un ministru n-a mai îndrăznit să-i suprime postul de la Casa Şcoalelor, cât a trăit. Pe un Heine l-ar fi mâncat imediat fript orice guvern democratic.)

Cele două aforisme franţuzeşti de mai sus, pe lângă că sunt datorite poetului Paul Valery, reprezentantul modern al genului serios în Franţa, care se bucură de mare prestigiu în presa valahă, mai au şi avantajul că sunt lucrate în versuri à la Malherbe, care, oricum, sună plăcut la ureche. Şi se vede bine că autorul lor şi-a dat osteneala să le înzestreze cu tot ce-i trebuie unui aforism ca să devie maximă latinească, adică să circule. Totuşi trebuie să recunoaştem că ele n-au a face, nici pe departe, cu: De gustibus non disputandum³, sau cu: Errare humanum est⁴ ― şi alte cugetări măreţe, rămase din antichitatea clasică. Parcă le lipseşte ceva. Nimeni nu se foloseşte de ele cu prilejul unei cuvântări festive sau în conversaţia zilnică. Cel mult dacă le-ai putea întâlni în albumul cu suveniruri al unei domnişoare culte, printre alte autografe selecte, deasupra iscăliturii vreunui snob de modă veche, ahtiat după trufandalele literare de sezon.

Banalitatea e glasul mare al generaţiilor trecute, pe când paradoxul e numai vocea piţigăiată a unui ins care vrea să facă impresie. Omenirea ştie de mult acest lucru.

Ca să devie maximă latinească, un aforism trebuie în primul rând să spună ceva. În al doilea rând, acel ceva trebuie să fie un adevăr elementar, o idee care-ţi sare în ochi, de la prima vedere, cu amândouă picioarele odată. Soarta lumească a unui aforism atârnă, aşadar, de evidenţa adevărului pe care-l conţine. Aici stă pehlivănia.

Veniţi pe pământ mai devreme, cei vechi au avut norocul să dea peste o mână intactă de adevăruri sedentare, care abia aşteptau să fie formulate în latineşte ca să pornească razna în lume. Atunci filozofii lor, poeţii, oratorii şi marii lor dignitari s-au pus pe atâta: au început să fabrice de dimineaţa până seara maxime latineşti, pentru folosinţa generaţiilor viitoare. Şi nouă nu ne-au mai lăsat aproape nimica... tarde venientibus ossa!⁵

Neavând fericirea să dăm ca ei peste o asemenea pleaşcă spi¬rituală, nouă nu ne-a rămas decât să spicuim, ici-colo, pe urma marelui seceriş, câte un mic adevăr care se ascunde cu îndărătnică modestie în dosul unor aparenţe echivoce şi care, pe deasupra, nici nu încape bine în corsetul unui aforism. Căci un astfel de adevăr bicisnic simte mare nevoie de comentarii şi explicaţii, iar un aforism cu coadă nu poate să circule: se împiedică în ea, la tot pasul.

Ca să-şi satisfacă totuşi nevoia de a rosti şi el decrete filozofice valabile pentru toţi (căci omul se naşte şi moare cu această nevoie), cei moderni au recurs uneori la observaţii cu desăvârşire gratuite, cum ar fi: Les affaires sont les affaires[FN[Afacerile sunt afaceri (fr.).[/FN], sau Omul e om ― şi alte tautologii mizerabile, vădit produse la mare ananghie intelectuală, după acelaşi tipar. Setea noastră de certitudine mintală e însă atât de imperioasă, încât le-am adoptat şi pe acestea, pentru încurajare, oferindu-le, ce-i dreptul, un loc mai mic în stima noastră decât celor antice.

*

Am luat parte într-o zi la o serbare sportivă, unde ştiam că trebuie să ţină discurs un profesor de gimnastică. Intenţia cu care m-am dus eu acolo a fost numai să aud încă o dată vechiul dicton latinesc: Mens sana in corpore sano ― adică să aştept cu palpitaţie (e şi asta o voluptate) clipa când va trebui să fie rostit, după datină. Am urmărit cu multă atenţie şi smerenie tot mersul discursului, ştiind bine încotro se îndreaptă. Când oratorul a adus vorba, pe departe, cu mare dibăcie, despre binefacerile gimnasticii... despre sănătatea omului... despre agerimea minţii... eu îmi ţineam respiraţia. Acuş... acuş... trebuie să iasă... Gata! S-a făcut. Mens sana in corpore sano. Şi m-am întors liniştit acasă.

Nimeni nu cunoaşte însă puterea de sugestie a unei formule simple asupra omului, până când n-a făcut însuşi experienţă.

Pe drum, la întoarcere, şi până seara târziu, cele cinci cuvinte mi-au sunat în urechi şi m-au urmărit pas cu pas, în toate părţile. Degeaba am încercat eu să-mi distrag atenţia, să citesc firmele prăvăliilor de manufactură, să mă gândesc la alte lucruri, de mai încoace, din vremea renaşterii sau măcar din evul mediu... Ca să se răzbune, pesemne, venerabila maximă latinească se cuibărise adânc în mine şi nu mai vrea să plece. O simţeam cum mişcă şi cum mă lucrează pe dinăuntru, ca o vietate autonomă. Cum să scap de obsesie? Am încercat, după metoda freudiană, s-o scot la lumină, să-i analizez conţinutul, să mă pun bine cu ea... uite ce maximă latinească frumuşică şi plină de înţelepciune ― îmi ziceam eu, umblând de colo până colo, fără să-mi aflu loc. Ne-au mai rămas nouă şi alte maxime înţelepte de la străbunii noştri romani... care erau toţi nişte oameni foarte înţelepţi şi frumoşi şi plini de virtuţi antice... dar parcă nici una nu conţine ca asta un adevăr aşa de sublim. Şi niciodată n-au existat pe lume atâtea societăţi sportive, atâtea ştranduri, atâta football şi rugby, atâtea meciuri de box, de înot şi de alergătură pe gratis ca-n zilele noastre. Contemplând această sănătate robustă, de obicei goală până la centură şi extraordinar de păroasă pe picioare, te apucă groaza când te gândeşti la capacităţile mintale pe care trebuie să le ascundă (cu atâta grijă) un jucător de football sau la cantitatea de înţelepciune care trebuie să zacă în fundul unui campion de box...

Nu, nu merge! Se vede că i-am dat o interpretare greşită, dacă mă persecută înainte. Dar aşa-mi trebuie. Cine m-a pus să mă duc la serbare? Ce interes aveam eu, până pe acolo, să ascult cuvântarea profesorului de gimnastică suedeză, când ştiam bine că asta nu se face?

Să vedem. Mens sana in corpore sano... Când zici că numai într-un corp sănătos stă o minte ageră, asta nu înseamnă că în toate corpurile sănătoase stă negreşit o minte ageră. Când zici că toate vacile sunt mamifere, asta nu înseamnă că toate mamiferele sunt vaci. Mai există şi capre, de exemplu, care sunt tot atât de mamifere. Ba am văzut eu una, odată, la o mânăstire de maici, care era mai mamiferă decât orice vacă... ce bine era pe-acolo în timpul verii, ce de măiculiţe tinere şi cu frica lui Dumnezeu, ce umbră şi ce răcoare pe sub brazi... mai cu seamă noaptea sau pe vreme de ploaie... când turna câte trei săptămâni în şir, de credeai că s-a mutat tot Atlanticul în cer, ca să ude mănăstirea... Ce-are a face! Mens sana in corpore sano. Când zici: o minte sănătoasă într-un corp sănătos, aceasta însemnează doar atâta, că numai într-un corp sănătos, poate exista o minte ageră... Oare aşa să fie? M-am gândit imediat la Blaise Pascal şi la Darwin, la Spinoza şi la Leopardi, la Jean-Jacques Rousseau, la paralizia lui Scarron, la insomniile lui Proust, la epilepsia lui Napoleon (m-am gândit la sănătatea dlui Bogdan-Duică), m-am gândit la numărul mare de intelectuali iluştri cu organismul minat de crocodilii microscopici ai unei maladii oculte ― şi aproape toată galeria oamenilor de geniu mi-a apărut ca un splendid azil de infirmităţi incurabile şi de mizerii fiziologice ereditare... Mens sana in corpore sano? Uite ce belea îi poate veni omului pe cap din antichitatea clasică, dacă o caută cu lumânarea... Cine m-a pus să mă duc la serbare?

Dar poate că străbunul nostru latin n-a avut în vedere sănătatea intelectuală. Poate că el s-a gândit la sănătatea morală în genere. Moralitatea omului ar fi condiţionată adică de sănătatea lui trupească, de corpul lui, oţelit prin viaţă sportivă... Oare?

Ca să verificăm şi această aserţiune, n-avem nevoie să ne ostenim prea departe. E destul să aruncăm o privire de jur împrejur, la moravurile lumeşti din vremea noastră, cea sportivă. Purtat-a omenirea vreodată o rochie mai modernă ca astăzi? Arătatu-şi-a ea o epidermă mai pârlită de raze ultraviolete, în văzul lumii? Ori a dansat ea vreodată dansuri mai strâns lipite şi mai pe faţă ca-n zilele noastre? Cunosc eu o cucoană bătrână, căreia i s-au zburlit ultimele fire de păr ale generaţiei sale când a văzut ea mai de aproape cum stă socoteala dansurilor noastre moderne... Încruntat, cu figura crispată de o preocupare unică şi indiscutabilă, tânărul dansator îşi ţine strâns tovarăşa, de-a lungul persoanei sale sportive, ca pe o pradă, ― iar ea, micul monstru, i se încleştează de umeri, având în gestul ei ceva de pisică sălbatică, de vampir şi de caracatiţă. Şi amândoi tac. Abia dacă riscă un pas legănat, încoace şi încolo, de frică să nu se disloce cumva blocul cu un milimetru din încheieturile lui esenţiale. Şi tortura asta durează ceasuri, nopţi întregi, până la ziuă. Un tânăr de pe vremea romantismului, supus la această probă neomenească, ar fi fost în stare să lase toate baltă, să-şi planteze dansatoarea în mijlocul salonului şi s-alerge afară, la aer curat. Vezi că, pe vremea aceea, nu erau atâtea sporturi, care să întreţină igiena sufletească!

Mens sana in corpore sano... Mărturisesc că a început să-mi fie, cum zice ţăranul moldovan, o lehamite grozavă de atâta înţelepciune latinească.

S-ar putea întâmpla ca prin mens sana legiuitorul să fi făcut aluzie numai la moralul omului, în înţelesul medical de astăzi al cuvântului... Este foarte adevărat că un om sănătos are şi moralul ridicat, adică are chef de viaţă, pe când un biet bolnav, săracul, nu mai are gust de nimica.

Dar o constatare ca asta nu era nevoie să mi-o spui numaidecât pe latineşte. Puteai s-o dai de-a dreptul pe româneşte, că totuna era. În orice caz, aş fi scăpat mai uşor, nu s-ar fi înfipt în subconştientul meu cu atâta tenacitate ca în forma ei latină.

Mens sana in corpore sano... Dacă scap şi din asta cu bine, n-o să mă mai prindă nimeni în zilele mele pe la vreo serbare sportivă sau comemorativă, unde se ţin discuri cu citaţii latineşti.

Cine m-a pus?...

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA